Etica și religia: discipline separate și obligatorii

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/dezbatere/etica-%C8%99i-religia-discipline-separate-și-obligatorii/ )

Circulă de o vreme pe agenda publică întrebarea: ce este mai bine, etică sau religie în școli?

Această întrebare este o tipică manipulare prin răspuns indus. Răspunsul adecvat într-o societate cu grupuri semnificative de persoane credincioase și necredincioase este mai degrabă următorul: nici doar etica, nici doar religia, ci ambele sunt necesare în școli.

Aduc următoarele argumente în favoarea răspunsului propus:

1. Disciplinele nu se suprapun în termeni de conținut. Pentru cineva care nu crede etica este o disciplină cu finalitate în ea însăși care susține comportamente cu utilitate publică. Pentru o persoană religioasă etica de un anumit tip este un instrument pentru un mod de viață ale cărui valențe morale au utilitate publică.
2. Etica și religia sunt complementar informative și formative pentru grupurile oamenilor fie credincioși, fie secularizați. Cu privire la valoarea valențelor formative pentru grupul lor țintă nu mai trebuie aduse argumente. Ar putea fi subliniat doar faptul că valoarea formativă a religiei pentru un necredincios este nulă, iar a eticii argumentate în termeni seculari pentru un credincios tot nulă. Valoarea valențelor informative ale eticii seculare pentru credincioși și ale religiei pentru seculari stă în cunoașterea modului de gândire al oamenilor cu valori distincte care adesea au retorici publice adversative. Cunoașterea bună a străinului ca mentalități este o precondiție a toleranței în democrație.
3. Etica susține cultura cosmopolită și integrarea cetățenilor români fie și temporar în alte societăți europene, religia susține cultura identitară națională sau grupală. Monopolul religiei asupra formării comportamentelor morale duce la o descentralizare excesivă în raport cu proiectul european. Monopolul eticii ar duce la facilitarea unei centralități excesive, la pierderea diversității culturale și a capacității adaptative la factori perturbatori din afara Europei asociată ei.
4. Pentru tinerii cu potențial de largă respirația culturală etica și religia sunt ambele și formative și informative, puntea dintre ele putându-se construi prin lecții specifice de raportare reciprocă în chiar aceste discipline și prin intermediul orelor de filosofie din liceu.
5. Există instituții capabile să producă eticieni profesionalizați, și anume secțiile de moral-politică ale facultăților de filosofie din marile universități ale României, așa cum există mii de persoane specializate pe didactica religiei și secții specializate la facultățile de teologie. Au existat proiecte de cercetare în marile universități dedicate profesionalizării ocupației de etician.
6. Cunoștințele și abilitățile dobândite la etică și religia se manifestă în nișe diferite relevante pentru faptele morale în societate, etica mai ales la nivelul standardelor diverselor corpuri profesionale, iar religia în special în zona privată.
7. Etica seculară prin diversitatea disputelor asociate diferitelor teorii etice este incapabilă să formeze capitalul social național pe care îl formează bisericile la ora actuală, religia la rândul ei este incapabilă să intervină în comportamentele intra-organizaționale și să modificile culturile imorale din instituțiile publice ale unui stat secular. Absența oricăreia dintre ele duce la creșterea costurilor de tranzacție la diferite scări de agregarea socială și la reducerea productivității de ansamblu a societății.
8. Competiția în producerea comportamentului moral la cetățeni nu poate fi decât benefică pentru societate. În România nu dă moralitatea pe din-afară. Nici profesorii de religie nici cei de etică nu sunt în mod necesar persoane morale. Cei din aceste domenii o știu foarte bine. Tentația imoralității când ai monopolul este mai mare decât când nu îl ai. Este de așteptat ca o competiție constructivă să ridice standardele resursei umane care predă. Competiția nu poate fi decât constructivă în acest domeniu deoarece apelul la mijloace imorale pentru impunerea intereselor de breaslă ale eticienilor și profesorilor de religie ar discredita breasla.
9. Existența eticii în școli garantează statutul secular al statului sub potențialele presiuni politice interne și externe, existența religie garantează că nu vom cădea în capcana utopiilor raționaliste ale altruismului secular.

Pe baza argumentelor de mai sus opinia mea este că atât religia, cât și etica trebuie să fie discipline obligatorii în școli și licee. Fără nici un fel de cerere pentru a ne înscrie copiii la ele.

Universitatea din București a făcut istorie

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/universitatea-din-bucurești-a-facut-istorie/ )

Unora le sunt suficienți cei șapte ani de acasă ca să fie educați, altora le este necesară școala cu tot cu universitate, iar pentru unii se pare că nu ajunge nici o țară întreagă. A trebuit o țară cu tot cu diaspora ei pentru ca domnul Ponta să renunțe la ce a dobândit prin încălcarea regulilor academice.

Nu are importanță dacă anunțul domniei sale se poate pune în practică. Importantă este recunoașterea publică a faptei. Nu cred că va exista un efect politic al acestei recunoașteri, însă efectul în sistemul de educație este deja important. Prin schimbarea modelelor, prin blocare anti-reformei, prin stimularea alegerilor bune.

În ce privește modelele, pe de o parte masculul alfa al fraudei academice și-a revizuit comportamentul, subminând pe toți cei care continuau acest tip de practici sub umbrela sa simbolică. Pe de altă parte, accentul public, reflectoarele se pot acum muta de pe un model negativ pe modelele pozitive. Pot fi puși în lumină cei care au acționat într-un mediu politic ostil doar pentru valorile perene. Pe oamenii care au cunoscut ce este onoarea comunității academice și au apărat-o.

Nu are rost să le pronunț numele, sunt genul de oameni care ar dezaproba o astfel de aclamare. Dar nu mă pot împiedica să spun că prin aceste persoane Universitatea din București a făcut istorie. Înțeleg prin asta că a contribuit în mod decisiv la evoluția culturală a României. Diagnosticarea  acelei teze de doctorat ca ceea ce este nu mai poate apărea pentru nimeni ca un idealism perdant, ca o eroare politică în măsură să ducă în mod cronic la subfinanțarea activității didactice și de cercetare. Prin succesul ei practic este un gest de curaj, acel gen de curaj care schimbă stările de lucruri în mod decisiv.

Trebuie spus public că în comunitatea academică a Universității din București circula deja înainte de alegeri o listă cu viitoarea conducere posibilă. Nu este exclus ca așa zisele proteste studențești recente să fie pe aceeași direcție, prin inerția unor jocuri antamate mai demult.

Domnul Ponta a tăiat elanul grupurilor care doreau ca pentru bani și avantaje politice să pună cea mai importantă instituție academică din România la remorca celor aflați la putere. Domnul Ponta a urmărit doar interesul lui egoist de rebrănduire politică și a sacrificat fără milă pe cei care l-au susținut în acoperirea fraudei academice, în politica minciunii și imposturii. Un sincer bravo.

Mecanismul prin care comportamentul domnului Ponta s-a schimbat reflectă o gândire strict utilitaristă. Dacă nu pierdea, ar fi continuat să coordoneze reconstruirea țării conform standardelor sale. Pentru că a pierdut, trebuie să accepte să se schimbe pentru a face față condițiilor care reflectă valorile grupului câștigător. O dată acest pas făcut, toți cei aflați în situații similare în comunitatea academică vor acționa ca niște actori economici standard, raționali, și vor face la fel, mai devreme sau mai târziu.

Noul ministru al educației poate să stimuleze acest proces, sau poate să îl inhibe, cel puțin pentru o vreme, până la schimbarea puterii. Cineva care l-a cunoscut personal mi-a spus că e un om serios. Singurul lucru pe care i l-ar fi reproșat ar fi că pe vremuri își primea oaspeții întru ale cercetării ca la întâlnirile de afaceri, cu trabucuri scumpe pe masă și toate accesoriile necesare. Acum este cu siguranță momentul să schimbe acest stil de lucru, să treacă de la modelul antreprenorial exagerat la un model axat pe responsabilitate socială și onoare. Să sacrifice și dânsul interesele personale ale celor care l-au propulsat acolo pentru binele acestei țări. Să facă și domnia sa istorie.

Asta așteptăm.

___

Notă pentru cititorii textelor mele:

Următoarele circa șase luni nu voi mai avea contribuții pe Contributors. Am datoria morală să finalizez câteva proiecte culturale la care m-am angajat în fața unor oameni care mi-au acordat încrederea lor.

O metodă simplă pentru ridicarea standardelor academice în universităţi

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/o-metoda-simpla-pentru-ridicarea-standardelor-academice-in-universitati/ )

Faptul că plagiatul domnului Ponta nu a fost un factor decisiv în oprirea ascensiunii sale anti-democratice e un simptom al standardelor academice scăzute din România. Deşi există reguli formale – legi şi regulamente interne – care descurajează frauda intelectuală, cultura organizaţională în ansamblul ei, obiceiurile şi practicile de zi cu zi, o tolerează.

Ne putem întreba cum se face că cetăţenii plătesc prin intermediul statului pentru a asigura educaţia gratuită a tuturor cetăţenilor, dar totodată nu sunt deranjaţi de faptul că banii lor sunt risipiţi prin acceptarea fraudelor intelectuale.

Cred că este o problemă de dificultate a perceperii eşecului. Dacă plătesc un constructor să facă o casă şi nu o face bine pot sesiza eşecul proiectului de construire a casei deoarece rezultatul este un lucru palpabil. Dar dacă un constructor (profesorii) eşuează în construcţia resursei umane, a capitalului cultural al tinerilor, nu am nimic palpabil, sesizabil şi analizabil în mod public, pe baza căruia să evaluez eşecul. Am diverse abilităţi, competenţe şi cunoştinţe în mintea tinerilor evaluabile doar indirecte, de exemplu pe baza succesului în viaţă. Ori într-o societate coruptă acest succes se poate asigura parţial şi prin alte metode.

Nu avem încă o devalorizare totală a educaţiei bune în mintea publicului larg, dovadă că mulţi merg la studii în străinătate, dar avem o mascare a eşecului proiectului de educare bună printr-un succes bazat pe resurse personale şi sociale fără legătură cu educaţia.

Ideea soluţiei pe care o propun se bazează pe devoalarea situaţiei de fapt, pe creşterea vizibilităţii rezultatelor procesului de educare, a eşecului.

Cadrele didactice din universităţi nu au nici un interes tactic să crească vizibilitatea propriului eşec, iar sistemul colegial de conducere blochează orice demers al celor care pun interesele strategice ale universităţilor peste cele ce ţin de imaginea universităţilor în competiţia cu celelalte organizaţii similare. Valoarea sistemului colegial este ea însăşi strategică pentru funcţionarea acestui tip de organizaţii, nu se pune problema schimbării lui doar pentru că acum există un blocaj pe problema standardelor. Prin urmare soluţia trebuie să vină de la nivel guvernamental şi al legiuitorilor.

Legea educaţiei a fost mutilată în ultimii ani, iar după episodul plagiatului Ponta comisiile de diverse feluri au fost restructurate pentru a susţine contrareforma educaţiei şi reducerea standardelor. Va veni momentul când această stare de fapt va trebui modificată. Într-un astfel de context se poate introduce în contractul dintre stat ca reprezentat al cetăţenilor şi elevi sau studenţi obligativitatea existenţei unui indicator de rezultat pe suport fizic public: o lucrare redactată de elev pentru a susţine bacalaureatul alături de examenele obişnuite, lucrarea de licenţă, dizertaţia de master, lucrarea de doctorat. Toate să aibă caracter public şi să fie disponibile în format electronic în formă completă, nu doar ca rezumat, într-o bibliotecă on-line naţională. De exemplu la Biblioteca Naţională. Înaintea susţinerii examenului respectiv, nu după. Cu păstrarea dreptului de autor la persoana care a produs textul, dar cu obligaţia contractuală de a-l face public pentru că proiectul educaţional a fost finanţat din resurse publice.

O lucrare cu un grad suficient de complexitate elaborată în scris necesită punerea în practică a numeroase competenţe şi cunoştinţe şi ca atare reprezintă un indicator excelent de rezultat, imediat evaluabil de către oricine. Prin caracterul public în format electronic poate fi evaluată situaţia eventualelor fraude academice în timp real.

Dacă s-ar stabili o astfel de regulă pentru la vară ar fi un dezastru pentru imaginea internaţională a României, în particular a anumitor universităţi şi facultăţi. Măsura trebuie gândită în etape, cu un calendar bine precizat, astfel încât să existe o presiune asupra cadrelor didactice şi a tinerilor care să ducă la schimbarea comportamentelor.

Nu poţi cere rezonabil unei persoane să scrie o lucrare de licenţă dacă ea nu ştie cum să parafrazeze o frază. Şi sunt multe astfel de persoane. Această capacitate elementară trebuie dezvoltată la nivel de liceu şi dovedită printr-un text scris de elevul care a susţinut bacalaureatul. Un text evaluabil public de către oricine, nu doar de către profesorii care au interesul tactic să mascheze realitatea. Iar accesul la studii superioare condiţionat de existenţa şi calitatea certificată public a acestui livrabil.

Cred că ar fi fezabil ca în doi ani să avem obligaţia de a publica lucrările de bacalaureat, iar în trei lucrările de licenţă şi de master. Cu cele de doctorat ar trebui aplicată măsura cât mai repede posibil pentru a nu mai alimenta chiar sistemul de educaţie şi cercetare cu impostori.

Din punct de vedere managerial soluţia revine la a scoate indicatorul final de evaluare a proiectului educaţional din relaţia strictă a beneficiarului cu finanţatorul intermediar, statul, şi a-l pune la dispoziţa finanţatorului de bază, cetăţeanul. Este o practică foarte obişnuită în toate proiectele europene, unde anumite lucruri, livrabile finale, trebuie să aibă caracter public. În acest fel bucla de conexiune inversă între prestator şi beneficiar se închide şi poate exista o presiune directă a cetăţeanului asupra tuturor celor implicaţi în proiectul educaţional derulat pe banii lui pentru a asigura dreptul la educaţie.

În cazul celor care îşi plătesc studiile, fie în universităţi de stat, fie în cele private nu se pune problema în acest mod. Dar se poate încerca stimularea acceptării publicării indicatorilor de rezultat prin auto-constrângere şi din interes. Că trebuie să faci publică lucrarea ta poate deveni o normă, fără să fie o regulă (fără să existe o constrângere din partea statului să faci asta). De exemplu, se poate menţiona în lege că oricine are posibilitatea să îşi publice lucrarea, astfel încât să planeze o suspiciune asupra celui care nu o publică, în condiţiile actuale.  Sau se pot construi stimulente pozitive pentru a publica. Se pot premia de către Academie sau alte foruri publice cele mai bune zece lucrări naţionale la fiecare nivel din fiecare domeniu. Fundaţii private pot avea şi ele iniţiative pornind de la disponibilitatea produselor culturale respective.

O dată ce standardele vor fi depăşit un anumit prag şi cultura organizaţională din educaţia publică se va fi modificat nu va mai fi nevoie de astfel de soluţii bazate pe intervenţie din exterior. Mecanismele colegiale de conducere vor putea asigura păstrarea standardelor înalte care vor acceptate de aproape toţi, iar deciziile locale din licee şi universităţi vor putea fi mult mai eficiente în stimularea excelenţei, pentru că fiind mai aprope de copiii şi tinerii de care se îngrijesc profesorii îi cunosc mult mai bine şi îi pot ajuta mult mai bine decât cineva de la distanţa aparatului de stat.

Dar până atunci...