O metodă simplă pentru ridicarea standardelor academice în universităţi

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/o-metoda-simpla-pentru-ridicarea-standardelor-academice-in-universitati/ )

Faptul că plagiatul domnului Ponta nu a fost un factor decisiv în oprirea ascensiunii sale anti-democratice e un simptom al standardelor academice scăzute din România. Deşi există reguli formale – legi şi regulamente interne – care descurajează frauda intelectuală, cultura organizaţională în ansamblul ei, obiceiurile şi practicile de zi cu zi, o tolerează.

Ne putem întreba cum se face că cetăţenii plătesc prin intermediul statului pentru a asigura educaţia gratuită a tuturor cetăţenilor, dar totodată nu sunt deranjaţi de faptul că banii lor sunt risipiţi prin acceptarea fraudelor intelectuale.

Cred că este o problemă de dificultate a perceperii eşecului. Dacă plătesc un constructor să facă o casă şi nu o face bine pot sesiza eşecul proiectului de construire a casei deoarece rezultatul este un lucru palpabil. Dar dacă un constructor (profesorii) eşuează în construcţia resursei umane, a capitalului cultural al tinerilor, nu am nimic palpabil, sesizabil şi analizabil în mod public, pe baza căruia să evaluez eşecul. Am diverse abilităţi, competenţe şi cunoştinţe în mintea tinerilor evaluabile doar indirecte, de exemplu pe baza succesului în viaţă. Ori într-o societate coruptă acest succes se poate asigura parţial şi prin alte metode.

Nu avem încă o devalorizare totală a educaţiei bune în mintea publicului larg, dovadă că mulţi merg la studii în străinătate, dar avem o mascare a eşecului proiectului de educare bună printr-un succes bazat pe resurse personale şi sociale fără legătură cu educaţia.

Ideea soluţiei pe care o propun se bazează pe devoalarea situaţiei de fapt, pe creşterea vizibilităţii rezultatelor procesului de educare, a eşecului.

Cadrele didactice din universităţi nu au nici un interes tactic să crească vizibilitatea propriului eşec, iar sistemul colegial de conducere blochează orice demers al celor care pun interesele strategice ale universităţilor peste cele ce ţin de imaginea universităţilor în competiţia cu celelalte organizaţii similare. Valoarea sistemului colegial este ea însăşi strategică pentru funcţionarea acestui tip de organizaţii, nu se pune problema schimbării lui doar pentru că acum există un blocaj pe problema standardelor. Prin urmare soluţia trebuie să vină de la nivel guvernamental şi al legiuitorilor.

Legea educaţiei a fost mutilată în ultimii ani, iar după episodul plagiatului Ponta comisiile de diverse feluri au fost restructurate pentru a susţine contrareforma educaţiei şi reducerea standardelor. Va veni momentul când această stare de fapt va trebui modificată. Într-un astfel de context se poate introduce în contractul dintre stat ca reprezentat al cetăţenilor şi elevi sau studenţi obligativitatea existenţei unui indicator de rezultat pe suport fizic public: o lucrare redactată de elev pentru a susţine bacalaureatul alături de examenele obişnuite, lucrarea de licenţă, dizertaţia de master, lucrarea de doctorat. Toate să aibă caracter public şi să fie disponibile în format electronic în formă completă, nu doar ca rezumat, într-o bibliotecă on-line naţională. De exemplu la Biblioteca Naţională. Înaintea susţinerii examenului respectiv, nu după. Cu păstrarea dreptului de autor la persoana care a produs textul, dar cu obligaţia contractuală de a-l face public pentru că proiectul educaţional a fost finanţat din resurse publice.

O lucrare cu un grad suficient de complexitate elaborată în scris necesită punerea în practică a numeroase competenţe şi cunoştinţe şi ca atare reprezintă un indicator excelent de rezultat, imediat evaluabil de către oricine. Prin caracterul public în format electronic poate fi evaluată situaţia eventualelor fraude academice în timp real.

Dacă s-ar stabili o astfel de regulă pentru la vară ar fi un dezastru pentru imaginea internaţională a României, în particular a anumitor universităţi şi facultăţi. Măsura trebuie gândită în etape, cu un calendar bine precizat, astfel încât să existe o presiune asupra cadrelor didactice şi a tinerilor care să ducă la schimbarea comportamentelor.

Nu poţi cere rezonabil unei persoane să scrie o lucrare de licenţă dacă ea nu ştie cum să parafrazeze o frază. Şi sunt multe astfel de persoane. Această capacitate elementară trebuie dezvoltată la nivel de liceu şi dovedită printr-un text scris de elevul care a susţinut bacalaureatul. Un text evaluabil public de către oricine, nu doar de către profesorii care au interesul tactic să mascheze realitatea. Iar accesul la studii superioare condiţionat de existenţa şi calitatea certificată public a acestui livrabil.

Cred că ar fi fezabil ca în doi ani să avem obligaţia de a publica lucrările de bacalaureat, iar în trei lucrările de licenţă şi de master. Cu cele de doctorat ar trebui aplicată măsura cât mai repede posibil pentru a nu mai alimenta chiar sistemul de educaţie şi cercetare cu impostori.

Din punct de vedere managerial soluţia revine la a scoate indicatorul final de evaluare a proiectului educaţional din relaţia strictă a beneficiarului cu finanţatorul intermediar, statul, şi a-l pune la dispoziţa finanţatorului de bază, cetăţeanul. Este o practică foarte obişnuită în toate proiectele europene, unde anumite lucruri, livrabile finale, trebuie să aibă caracter public. În acest fel bucla de conexiune inversă între prestator şi beneficiar se închide şi poate exista o presiune directă a cetăţeanului asupra tuturor celor implicaţi în proiectul educaţional derulat pe banii lui pentru a asigura dreptul la educaţie.

În cazul celor care îşi plătesc studiile, fie în universităţi de stat, fie în cele private nu se pune problema în acest mod. Dar se poate încerca stimularea acceptării publicării indicatorilor de rezultat prin auto-constrângere şi din interes. Că trebuie să faci publică lucrarea ta poate deveni o normă, fără să fie o regulă (fără să existe o constrângere din partea statului să faci asta). De exemplu, se poate menţiona în lege că oricine are posibilitatea să îşi publice lucrarea, astfel încât să planeze o suspiciune asupra celui care nu o publică, în condiţiile actuale.  Sau se pot construi stimulente pozitive pentru a publica. Se pot premia de către Academie sau alte foruri publice cele mai bune zece lucrări naţionale la fiecare nivel din fiecare domeniu. Fundaţii private pot avea şi ele iniţiative pornind de la disponibilitatea produselor culturale respective.

O dată ce standardele vor fi depăşit un anumit prag şi cultura organizaţională din educaţia publică se va fi modificat nu va mai fi nevoie de astfel de soluţii bazate pe intervenţie din exterior. Mecanismele colegiale de conducere vor putea asigura păstrarea standardelor înalte care vor acceptate de aproape toţi, iar deciziile locale din licee şi universităţi vor putea fi mult mai eficiente în stimularea excelenţei, pentru că fiind mai aprope de copiii şi tinerii de care se îngrijesc profesorii îi cunosc mult mai bine şi îi pot ajuta mult mai bine decât cineva de la distanţa aparatului de stat.

Dar până atunci...