Un bilețel roz mai amplu

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/un-bile%C8%9Bel-roz-mai-amplu/ )

Minutul 20 din filmul Matrix: “La ce vă folosește să dați un telefon domnule Anderson, dacă nu mai aveți capacitatea să vorbiți?”. Urmează după această întrebare de la interogatoriu lipirea buzelor lui Neo. Și totuși doamna Udrea a vorbit, devolându-ne brutal realitatea oribilă a structurilor puterii din România. Folosind epitetul „oribil” am plasat dintr-o dată acest mod de viață în zona negativului, a ceva care nu trebuie făcut de către oameni dacă vor să aibă o viață demnă de a fi trăită.

Dar cum ar arăta o societate fără stat ? Fiecare am avea niște arme la îndemână și am apărat permanent pe cei de care răspundem, familia, grupul. Am ucide poate frecvent, răul ar fi parte directă din viața noastră. Ar trebui să fim vicleni ca să supraviețuim. Homo homini lupus.

Toată agresivitatea și perversitatea pe care altminteri ar fi trebuit să o practicăm fiecare în zona noastră privată ca să rezistăm s-a adunat în zona puterii, a structurilor statului. Statul crează în spațiul cultural-geografic pe care îl acoperă un cadru instituțional care permite o viață “normală”, „dezirabilă”, „demnă de a fi trăită”. Iar în exterior, în competiția cu alte grupuri, statul acționează în mod inevitabil viclean și pervers. Ca să nu dispară. Cu atât mai mult cu cât este în imediata vecinătate a unui stat agresor.

“Normalitatea” cetățeanului care se ocupă de producția economică și culturală nu este tot una cu “normalitatea” celui care asigură condițiile de siguranță fizică pentru ca așa ceva să fie posibil. Oamenii pe care îi descrie indirect și însăși doamna Udrea sunt normali după standardele cinismului, agresivității, vicleniei, nu după cele a cetățenilor obișnuiți ai unui stat. Tot ce ne interesează pe noi, obișnuiții, este ca aceste trăsături să fie sublimate într-un proiect personal de apărare a țării, în interesul nostru, nu întoarse împotriva cetățenilor după modelul lupului paznic la stână.

Este doamna Udrea Neo, îndrumătorul revoluționar al lui Neo, sau agentul din sistem care vrea doar să mulgă de energie (taxe) pe cei „normali”? Nici una dintre acestea, pentru că modelul nu este adecvat până la capăt. Lumea nu se reduce la aceste trei categorii de persoane decât dacă vedem lumea prin schema din Matrix. Cele trei cetegorii există la un nivel de interpretare în fiecare țară, dar ce înseamnă ele depinde de relațiile dintre țări.

Occidentul este în plină dispută neconvențională cu Rusia, iar România este o țară de graniță. Ca atare se află alătur de tot spațiul estic al Europei sub presiunea de destructurare politică. România mai poate exista ca stat numai datorită serviciilor de informații și a integrării lor puternice cu cele occidentale.

În aceste condiții devine mai important ca niciodată ca persoanele angrenate în aceste structuri ale statului să nu urmărească preponderent interese personale, ci să servească statul și pe noi indirect. Conținutul interviului doamnei Udrea ne arată că acest obiectiv nu a putut fi atins. Există oameni importanți care folosesc serviciile de informații în interes personal. E rezonabil să credem că dacă la vârf e așa, atunci astfel de oameni sunt la toate nivelurile organizaționale.

În opinia mea intervenția publică a doamnei Udrea este de aceeași natură cu devoalarea faptului că domnul Ponta a fost ofițer acoperit al SIE. E un fel de bilețel roz mai amplu. Prefața unui potențial tratat roz care are coautori și pe alții din zona puterii. Pe cei care au susținut reforma statului.

Problema generală pe care o ridică cele aduse la cunoștința societății este necesitatea reformei statului și în zona serviciilor. Fără un control minimal din partea societății, prin comisiile parlamentare și indirect prin societatea civilă problema corupției unor persoane din serviciile de informații însele nu va putea fi rezolvată.

Un motiv suplimentar pentru a susține schimbarea legislației făcute la începutul anilor ‘90 este interferența exagerată a serviciilor cu producția economică și culturală a țării. Se vede din interviul doamnei Udrea că nu există piață liberă în România și nu poate în mod principial exista în actualele condiții. Lucrul e amestecat, ca să mă exprim popular, sau, zicând mai elevat, competiția este perturbată de distribuția asimetrică a informațiilor relevante pentru succesul economic.

Se vede, de asemenea clar, că sunt probleme cu presa ca a patra putere în stat, cu presa realmente independentă. Nu doar datorită inflitrărilor externe, cum se anunțase deja ca vulberabilitate, ci și a jocurilor interne, multe dintre ele poate făcute ca să le controleze pe primele. Este foarte posibil ca și situația sistemului de educație și cercetare să fie similară, doar că aici nefiind bani și putere de împărțit interesează mult mai puțin publicul. Aici se distribuie doar onoruri, diplome fără acoperire, “gen”.

Rămâne de văzut dacă românii au maturitatea și curajul să acționeze politic astfel încât controlul mai bun al societății asupra serviciilor de informații să fie posibil. Aceasta ar avea ca rezultat creșterea productivității economice și culturale. Ar da o bază mai solidă și pentru siguranța statului pe termen lung. Din interviul domnului Maior, din demisia sa și alegerea imediată ca președinte al Academiei de Științe Militare chiar la Guvern rezultă că la vârf cei din sistem nu sunt dispuși să accepte cu ușurință reducerea controlui asupra societății. La bază se merge la intimidare, dar fără agresiuni majore, ceea ce ne face optimiști.

Poate că au dreptate, poate că suntem așa cum cred ei, doar niște „pufoși” care vrem o „normalitate” naivă și nu înțelegem că ce fac ei este ceva important și folositor. Cel mai important și cel mai folositor.

Poate că nu au, poate că ne dăm chiar și noi seama că există o diviziune a muncii între ce fac ei ce facem restul în țara asta. Știm că pentru a fi eficienți fiecare avem nevoie de un anumit climat cultural organizațional, că inevitabil trăim în lumi diferite, dar complementare. Că pentru a fi eficace, a nu ne tăia craca de sub picioare, a nu distruge producătorii condițiilor care asigură funcționarea unor organizații sau a altora, trebuie să acceptăm existența acestor lumi personale și grupale diferite. Cum ? Învățând să respectăm ce face fiecare când face cinstit, corect, și să criticăm ce face necinstit, incorect.

Cert e că nimeni nu îi poate lipi buzele lui Neo în afară de el însuși.

Teoria evoluţiei trebuie să se predea din nou în şcolile din România

( pe contributors aici: http://www.contributors.ro/administratie/educatie/teoria-evolutiei-trebuie-sa-se-predea-din-nou-in-scolile-din-romania/ )

Faptul că pachetul de teorii biologice cuplate prin care se explică procesul de evoluţie naturală, cunoscute în limbaj comun ca “teoria evoluţiei”, nu se mai predau de câţiva ani buni în şcoli ne plasează în afara lumii civilizate. Cauza principală a eliminării teoriei evoluţiei este imaturitatea pieţei ideilor din România, în care persoanele se raportează la teoria evoluţiei, şi nu numai, aproape exclusiv pentru utilizarea în scopuri ideologice (în acest caz particular eugeniste, ateiste sau creaţioniste) şi aproape deloc pentru un interes obiective de cunoaştere. O piaţă matură a ideilor ar permite să acceptăm social că nu există nici o incompatibilitate între creştinism, religie în general, şi teoria evoluţiei.

În acest text mi-am propus să prezint contextul internaţional şi românesc al predării teoriei darwiniene în şcoli. Câteva informaţii relevante cu privire la predarea teoriei darwiniene în şcolile din România sunt:

• Rezoluţia Parlamentului European cu privire la pericolele creaţionismului
• Declaraţia academiilor din lume cu privire la predarea teoriei evoluţiei
• Situaţia în Rusia în ce priveşte predarea teoriei evoluţiei
• Vulnerabilitatea României în ce priveşte receptarea teoriei darwiniene
• O arhivă pentru uz personal cu literatură de specialitate despre receptarea lui Darwin în Europa de est şi despre situaţia creaţionismului în lume, îndeosebi în Europa.

Rezoluţia PE, declaraţia academiilor, situaţia în Rusia

În anul 2007 Parlamentul European emitea rezoluția 1580 cu privire la pericolele creaționismului, în care se face referire și la declarația cu privire la predarea teoriei evoluției semnată de numeroase academii din lume (prezentată în Anexa 1 a acestui text). Pe plan internațional utilizarea ideologică a teoriei darwiniene este la ora actuală respinsă nu doar de către biologi de valoare excepțională care lucrează în domeniul evoluției ca Stephen Jay Gold (“Nonoverlapping Magisteria” aici ), dar și de către cvasi-totalitatea oamenilor de știință din lume (Anexa 2, declarația Academiilor de științe).

Academia Română, Academia Rusiei și Academia Ucrainei sunt singurele academii din țări importante ortodoxe care (după cum rezultă de aici) nu au semnat documentul la care se face referire în articolul 20 al rezoluției PE. În 2006 teoria evoluției biologice fusese deja eliminată din programa de liceu de către ministrul Hărdău, iar în Rusia începuse o acțiune sistematică pentru eliminarea ei. Situația din Rusia arată la ce folosise eliminarea învățării teoriei evoluției, citez dintr-un autor rus (Konashev 2008):

“The  role  of  main  exposer  and  prosecutor  of  the evolutionary  theory  was  voluntary  undertaken  by  Russian  Orthodox  Church.  The  head  of Russian  orthodox  church,  the  Most  holy  Patriarch  Moscow  and  all  Russia  Alex  of  II,  has officially  declared:  “Comprehension  by  the  person, that  he  is  a  wreath  of  God’s  creation,  - only ennobles him and if somebody wants to think that he has descend from the monkey - let so to think, but do not impose these views to others”

In the beginning of February 2006 at press conference devoted to past Christmas readings  in the Kremlin, the manager of the Moscow patriarchy metropolitan of Kaluga and of Borov Kliment has called to people to refuse old textbooks of biology in which the origin of the man is treated from the point of view of Darwin’s theory of evolution.

This  appeal  has  been  heard.  One  of  the  most  typical  and  loud,  sensational  anti-darwinian event became court hearing under the claim of the schoolgirl of 10-th class of 148-th grammar school  of  Saint-Petersburg,  Masha  Shrajber  against  Darwin.  Charges  of  the  evolutionary theory in all mortal sins have captivated the Internet. In particular on one of web-sites it has been declared the godless character of darwinism.

Many books on “the orthodox concept of evolutionary biology” were printed instead of that on the darwinian theory of evolution. That is  simply  the  renewed  doctrine  of  creation  of  the  universe.  A  lot  of  translations  of  foreign similar  products,  including  that  devoted  “scientific  creationism”,  are  published  too. Simultaneously  Russian  Orthodox  Church  at  first  gradually  and  then  more  and  more  openly and  persistently  press  for  introduction  in  schools of  new  course  that  is  so-called  “Bases  of orthodox culture”, as a matter of fact, the notorious God’s law

The official purpose of Russian Orthodox Church is following: “From the orthodox point of  view  it  is  desirable,  that  all  education  system has  been  constructed  on  the  religious foundations and based on Christian values”

Informal super task of Russian orthodox church is not only to appropriate that place (and function) which in a society of “real socialism” the ideological  device  of  the  communist  party  of  the  Soviet  Union  (CPSU)  had,  including corresponding  departments  of  the  Central  Committee of  the  CPSU,  but  also,  finally,  to determine “a general line” of the development of Russia and to stop any possible deviations from this line.

Total rejection of “Soviet Utopia” and “Soviet myth” in the post soviet Russia demanded refusal  of  the  evolutionary  theory.  The  same  logic demanded  not  simply  returning  to  old regimes and traditions of imperial Russia. With inevitability it was necessary to surpass them and to build a certain reserve of durability. One of official modern ideologists wrote in 2003: “Only a formation of information “special troops” will allow Russia to avoid the hugest losses and do not repeat mistakes of 1914-1917”

As a result old, already once the gone bankrupt formula,  that  is  “autocracy,  Orthodoxy  and  nationality”  have  been  revived  and  only  slightly renewed”

Vulnerabilitatea României în privinţa receptării corecte a teoriei darwiniene

În România până acum a fost dificil să receptezi doar partea științifică a teoriei darwiniene, decuplată de instrumentalizările ei ideologice pseudo-științifice inevitabile social. Presiunea socială asupra intelectualilor este de a te poziționa ca ateist sau creaționist şi se reflectă și asupra atitudinii oamenilor de știință.

Biologii români au adoptat în timp:

• fie poziții eugeniste la catedră, cu excese ideologizante în textele lor nu doar jenante, ci şi periculoase (a se vedea lucările istoricului Marius Turda, link; recent s-a publicat şi o traducere a unei din cărţile sale la Ed. Polirom: aici; un detaliu semnificativ este acordul patriarhului Miron Cristea la instituționalizarea eugenismului),
• fie ateiste (tipic este cazul lui Nicolae Botnariuc în contextul stalinist coordonat de Traian Săvulescu în știința română, reverberat în manuale școlare și lucrări de popularizare proletcultiste în perioada comunistă din anii ‘50 şi ‘60),
• fie creaționiste (cazul lui Nicolae Paulescu în antebelic, urmat de noii biologi creaționiști după 1989).

Textele materialist dialectice, staliniste și prolet-cultiste, dar și cele creaționiste ale unor biologi români pot fi citite la Biblioteca Centrală Universitară și Biblioteca Academiei. Un studiu istoric detaliat al doamnei Oghină-Pavie de la Universitatea din Rennes cu privire la lysenkoismul în România (distorsionare a teoriei evoluției în anii 50) este în curs de apariție într-un volum ce va fi publicat la o editură internațională de prestigiu. Despre cele petrecute în biologia sovietică şi românească în acea perioadă a publict încă din perioada comunismului şi cercetătorul emigrat Denis Buican. În România doar s-au construit şi distrus cariere pe aceste baze ideologice, însă în alte ţări consecinţele au fost mult mai grave. O arhivă pentru uz personal cu articole relevante pentru receptarea lui Darwin în România și Europa de est (între care și articolul citat al lui Konashev) se poate descărca de aici: link. O arhivă pentru uz personal cu articole cu privire la situația creaționismului în lume și în particular în Europa se poate descărca de aici: link.

Din punct de vedere strict ştiinţific contribuția biologiei românești la dezvoltarea teoriei evoluției biologice în ultimii 150 de ani pe plan internațional este, în ansamblu, extrem de redusă, cu excepția eforturilor unor cercetători emigrați din țară și a unor cercetări efectuate după 1989, după ieșirea din izolare și racordarea la comunitatea internațională. Ca rezultat majoritatea oamenilor vorbesc din cărţi, nu şi pe baza propriilor cercetări şi lucrări ştiinţifice.

În aceste condiţii nu este suprinzător că BOR nu are încă specialiștii necesari în toate domeniile ștințifice care să îi permită să realizeze caracterul de impostură al creaționismului.  Există, totuşi, o delimitare instituțională a BOR de creaționism în primul pe criterii de bun simț (“Falsa problemă a predării creaționismului”, link). Ceea ce nu se poate susține în această poziție a BOR din perspectiva omului de știință este doar faptul că teoria evoluției este în mod necesar ideologizată; nu, ea se poate face foarte bine ca hard science, după cum o dovedesc publicațiile de specialitate – existența fenomenului evoluției nu este mai ipotetică decât existența atomilor, electronilor, a universului ca model folositor al lumii, capabil de explicare și uneori de predicție, furnizat de științele naturii printr-o metodologie bine precizată. Cu precizarea că lumea nu se reduce la acest model al universului, fapt pe care îl resping adepţii abordărilor scientiste frecvent şi ateiste.

Ideologizarea educației științifice și religioase a cetățenilor este o vulnerabilitate importantă a României. Oamenii de știință, filosofii științei și teologii au datoria civică să facă tot ce depinde de ei pentru ca ideologiile care susțin autoritarismele de orice formă, cu consecințele lor distructive asupra libertății de gândire, să nu se poată dezvolta în România. Iar guvernul are responsabilitatea să susţină cercetarea fundamentală în toate domeniile biologiei, nu doar în cele cu abordări reducţioniste, fie şi ca instrument pentru crearea unei mase critice de oameni nevulnerabili la manipulare ideologică, direct avizaţi cu privire la ce înseamnă concret în ştiinţă moştenitoarele actuale ale teoriei darwiniene.

Operaţional, decidenţii ar trebui să includă cât mai curând teoria evoluţiei în programa şcolară, cu obligaţia din partea celor care o predau să nu o utilizeze în scopuri ideologice, ci exclusiv descriptive: un model pe baze ştiinţifice al modului în care organismele biologice s-au schimbat în timp. Relaţiile dintre modelele biologiei şi cele propuse de alte tipuri de discursuri cum sunt cele religioase, împreună cu felul în care oamenii crează astfel de modele şi la ce le folosesc, se pot înţelege, de către cine are astfel de curizităţi, la orele de filosofie.

Anexa 1 Rezoluția 1580 (2007) a Parlamentului European

“The dangers of creationism in education

1. The aim of this resolution is not to question or to fight a belief – the right to freedom of belief does not permit that. The aim is to warn against certain tendencies to pass off a belief as science. It is necessary to separate belief from science. It is not a matter of antagonism. Science and belief must be able to coexist. It is not a matter of opposing belief and science, but it is necessary to prevent belief from opposing science.

2. For some people the Creation, as a matter of religious belief, gives a meaning to life. Nevertheless, the Parliamentary Assembly is worried about the possible ill-effects of the spread of creationist ideas within our education systems and about the consequences for our democracies. If we are not careful, creationism could become a threat to human rights, which are a key concern of the Council of Europe.

3. Creationism, born of the denial of the evolution of species through natural selection, was for a long time an almost exclusively American phenomenon. Today creationist ideas are tending to find their way into Europe and their spread is affecting quite a few Council of Europe member states.

4. The prime target of present-day creationists, most of whom are of the Christian or Muslim faith, is education. Creationists are bent on ensuring that their ideas are included in the school science syllabuses. Creationism cannot, however, lay claim to being a scientific discipline.

5. Creationists question the scientific character of certain areas of knowledge and argue that the theory of evolution is only one interpretation among others. They accuse scientists of not providing enough evidence to establish the theory of evolution as scientifically valid. On the contrary, creationists defend their own statements as scientific. None of this stands up to objective analysis.

6. We are witnessing a growth of modes of thought which challenge established knowledge about nature, evolution, our origins and our place in the universe.

7. There is a real risk of serious confusion being introduced into our children’s minds between what has to do with convictions, beliefs, ideals of all sorts and what has to do with science. An “all things are equal” attitude may seem appealing and tolerant, but is in fact dangerous.

8. Creationism has many contradictory aspects. The “intelligent design” idea, which is the latest, more refined version of creationism, does not deny a certain degree of evolution. However, intelligent design, presented in a more subtle way, seeks to portray its approach as scientific, and therein lies the danger.

9. The Assembly has constantly insisted that science is of fundamental importance. Science has made possible considerable improvements in living and working conditions and is a rather significant factor in economic, technological and social development. The theory of evolution has nothing to do with divine revelation but is built on facts.

10. Creationism claims to be based on scientific rigour. In reality the methods employed by creationists are of three types: purely dogmatic assertions; distorted use of scientific quotations, sometimes illustrated with magnificent photographs; and backing from more or less well-known scientists, most of whom are not specialists in these matters. By these means creationists seek to appeal to non-specialists and spread doubt and confusion in their minds.

11. Evolution is not simply a matter of the evolution of humans and of populations. Denying it could have serious consequences for the development of our societies. Advances in medical research, aiming at combating infectious diseases such as Aids, are impossible if every principle of evolution is denied. One cannot be fully aware of the risks involved in the significant decline in biodiversity and climate change if the mechanisms of evolution are not understood.

12. Our modern world is based on a long history, of which the development of science and technology forms an important part. However, the scientific approach is still not well understood and this is liable to encourage the development of all manner of fundamentalism and extremism. The total rejection of science is definitely one of the most serious threats to human and civic rights.

13. The war on the theory of evolution and on its proponents most often originates in forms of religious extremism closely linked to extreme right-wing political movements. The creationist movements possess real political power. The fact of the matter, and this has been exposed on several occasions, is that some advocates of strict creationism are out to replace democracy by theocracy.

14. All leading representatives of the main monotheistic religions have adopted a much more moderate attitude. Pope Benedict XVI, for example, as his predecessor Pope John-Paul II, today praises the role of science in the evolution of humanity and recognises that the theory of evolution is “more than a hypothesis”.

15. The teaching of all phenomena concerning evolution as a fundamental scientific theory is therefore crucial to the future of our societies and our democracies. For that reason it must occupy a central position in the curriculums, and especially in the science syllabuses, as long as, like any other theory, it is able to stand up to thorough scientific scrutiny. Evolution is present everywhere, from medical overprescription of antibiotics that encourages the emergence of resistant bacteria to agricultural overuse of pesticides that causes insect mutations on which pesticides no longer have any effect.

16. The Council of Europe has highlighted the importance of teaching about culture and religion. In the name of freedom of expression and individual belief, creationist ideas, as any other theological position, could possibly be presented as an addition to cultural and religious education, but they cannot claim scientific respectability.

17. Science provides irreplaceable training in intellectual rigour. It seeks not to explain “why things are” but to understand how they work.

18. Investigation of the creationists’ growing influence shows that the arguments between creationism and evolution go well beyond intellectual debate. If we are not careful, the values that are the very essence of the Council of Europe will be under direct threat from creationist fundamentalists. It is part of the role of the Council of Europe’s parliamentarians to react before it is too late.

19. The Parliamentary Assembly therefore urges the member states, and especially their education authorities to:

19.1. defend and promote scientific knowledge;

19.2. strengthen the teaching of the foundations of science, its history, its epistemology and its methods alongside the teaching of objective scientific knowledge;

19.3. make science more comprehensible, more attractive and closer to the realities of the contemporary world;

19.4. firmly oppose the teaching of creationism as a scientific discipline on an equal footing with the theory of evolution and in general the presentation of creationist ideas in any discipline other than religion;

19.5. promote the teaching of evolution as a fundamental scientific theory in the school curriculums.

20. The Assembly welcomes the fact that 27 academies of science of Council of Europe member states signed, in June 2006, a declaration on the teaching of evolution and calls on academies of science that have not yet done so to sign the declaration.

Assembly debate on 4 October 2007 (35th Sitting) (see Doc. 11375, report of the Committee on Culture, Science and Education, rapporteur: Mrs Brasseur). Text adopted by the Assembly on 4 October 2007 (35th Sitting).” (link; raportul care a stat la baza rezoluției este aici, iar un memorandum de răspuns care apăra creaționismul în numele libertății de exprimare aici)

Anexa 2 Declarația academiilor de știință cu privire la predare teoriei evoluției.

“We,  the  undersigned Academies  of Sciences, have learned  that in various parts of the  world, within  science courses taught in certain public  systems  of education,  scientific evidence, data, and  testable  theories  about  the  origins and  evolution of life  on Earth  are  being  concealed, denied, or confused  with theories  not  testable  by science.  We urge decision  makers, teachers,  and parents to educate  all children  about  the  methods  and  discoveries  of science  and  to foster  an understanding of the  science  of nature. Knowledge  of the  natural world  in which  they live empowers people to meet human needs and protect the planet.

We agree  that  the  following evidence-based   facts about  the  origins and  evolution of the  Earth and of life  on this  planet  have been established  by numerous observations and  independently derived experimental  results from a  multitude of scientific disciplines.  Even if  there  are  still  many open questions  about  the  precise details of evolutionary  change,  scientific  evidence has  never contradicted these results:

1.   In a  universe  that has  evolved  towards  its  present configuration  for  some  11 to 15 billion years, our Earth formed approximately 4.5 billion years ago.

2.   Since  its  formation,  the  Earth  –  its  geology  and  its  environments  –  has  changed  under  the effect of numerous physical and chemical forces and continues to do so.

3.   Life  appeared on  Earth  at least  2.5  billion years  ago. The  evolution,  soon  after,  of

photosynthetic  organisms enabled,  from at least  2  billion  years ago, the  slow transformation of the  atmosphere to one  containing  substantial  quantities  of oxygen.  In addition  to the release of the  oxygen that  we breathe,  the  process of photosynthesis is  the  ultimate  source  of fixed energy and food upon which human life on the planet depends.

4.   Since its  first  appearance  on Earth,  life  has  taken  many forms,  all of which  continue  to evolve, in  ways which  palaeontology and  the  modern biological  and  biochemical  sciences  are describing  and  independently  confirming  with increasing  precision.  Commonalities  in the structure  of the  genetic code of all organisms living  today,  including humans,  clearly  indicate their common primordial origin.

We also  subscribe to the  following statement  regarding the  nature  of science in relation  to the teaching of evolution and, more generally, of any field of scientific knowledge :

·         Scientific knowledge  derives from a  mode of inquiry into  the  nature  of the  universe  that  has  been successful  and  of great  consequence.  Science  focuses  on (i)  observing the  natural world  and (ii) formulating  testable  and  refutable   hypotheses  to derive  deeper explanations  for  observable phenomena.  When evidence  is  sufficiently  compelling, scientific theories  are  developed  that account  for  and  explain  that evidence,  and  predict the  likely  structure or process  of still unobserved phenomena.

·         Human understanding of value  and  purpose  are  outside of natural science’s  scope.  However, a number  of components  –  scientific,  social, philosophical, religious,  cultural  and  political contribute  to it.  These  different  fields  owe  each other  mutual consideration, while being  fully aware of their own areas of action and their limitations.

While acknowledging  current limitations, science  is  open ended, and  subject to correction  and expansion as new theoretical and empirical understanding emerges.

✦ ✦ ✦

1.   Albanian Academy of Sciences

2.   National Academy of Exact,  Physical  and

Natural Sciences, Argentina

3.   Australian  Academy of Science

4.   Austrian  Academy of Sciences

5.   Bangladesh Academy of Sciences

6.   The  Royal  Academies  for  Science and  the  Arts of Belgium

7.   Academy of Sciences  and  Arts of Bosnia and Herzegovina

8.   Brazilian Academy of Sciences

9.   Bulgarian Academy of Sciences

10.  RSC: The  Academies  of Arts, Humanities and Sciences  of Canada

11.  Academia Chilena de Ciencias

12.  Chinese  Academy of Sciences

13.  Academia Sinica, China, Taiwan

14.  Colombian Academy of Exact,  Physical  and Natural Sciences

15.  Croatian Academy of Arts and  Sciences

16.  Cuban Academy of Sciences

17.  Academy of Sciences  of the  Czech  Republic

18.  Royal  Danish Academy of Sciences  and  Letters

19.  Academy of Scientific Research and  Technology,

Egypt

20.  Académie des Sciences, France

21.  Union  of German  Academies  of Sciences  and Humanities

22.  The Academy of Athens, Greece

23.  Hungarian  Academy of Sciences

24.  Indian National Science  Academy

25.  Indonesian Academy of Sciences

26.  Academy of Sciences  of the  Islamic  Republic of Iran

27.  Royal  Irish Academy

28.  Israel  Academy of Sciences  and  Humanities

29.  Accademia Nazionale dei  Lincei, Italy

30.  Science  Council of Japan

31.  Kenya  National Academy of Sciences

32.  National Academy of Sciences  of the  Kyrgyz Republic

33.  Latvian Academy of Sciences

34.  Lithuanian  Academy of Sciences

35.  Macedonian Academy of Sciences  and  Arts

36.  Academia Mexicana de Ciencias

37.  Mongolian  Academy of Sciences

38.  Academy of the  Kingdom of Morocco

39.  The  Royal  Netherlands Academy of Arts and

Sciences

40.  Academy Council of the  Royal  Society of New Zealand

41.  Nigerian Academy of Sciences

42.  Pakistan  Academy of Sciences

43.  Palestine Academy for  Science  and  Technology

44.  Academia Nacional de Ciencias  del  Peru

45.  National Academy of Science  and  Technology,

The Philippines

46.  Polish  Academy of Sciences

47.  Académie des  Sciences  et Techniques du Sénégal

48.  Serbian  Academy of Sciences  and  Arts

49.  Singapore  National Academy of Sciences

50.  Slovak Academy of Sciences

51.  Slovenian  Academy of Sciences  and  Arts

52.  Academy of Science of South Africa

53.  Royal  Academy of Exact,  Physical  and  Natural Sciences of Spain

54.  National Academy of Sciences, Sri Lanka

55.  Royal  Swedish  Academy of Sciences

56.  Council of the  Swiss  Scientific Academies

57.  Academy of Sciences, Republic of Tajikistan

58.  The  Caribbean  Academy of Sciences

59.  Turkish Academy of Sciences

60.  The  Uganda National Academy of Sciences

61.  The  Royal  Society,  UK

62.  US National Academy of Sciences

63.  Uzbekistan Academy of Sciences

64.  Academia de Ciencias  Físicas, Matemáticas y Naturales de Venezuela

65.  Zimbabwe Academy of Sciences

66.  African Academy of Sciences

67.  The  Academy of Sciences  for  the  Developing World (TWAS)

68.  The  Executive Board  of the  International Council for  Science  (ICSU)”(link)

Câteva cuvinte despre organizaţiile studenţeşti

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/administratie/educatie/cateva-cuvinte-despre-organizatiile-stundentesti/ )

În acest text relatez şi interpretez experienţa de interacţiune cu organizaţiile studenţeşti pe care am avut-o de-a lungul anilor. Observaţiile de mai jos ar putea fi coroborate cu experienţele din alte părţi ale spaţiului academic pentru a avea o imagine obiectivă asupra stării de lucruri şi schimbării ei în timp, şi, pe această bază, a acţiona eficient.

Indiferenţă, putere orientată social, pentru interesul celorlalţi, sau putere orientată individual, pentru interesul propriu. Cam acestea ar fi cele trei variante extreme de atitudine ale celor care se implică în organizaţiile studenţeşti, din câte pot să îmi dau seama.

Am să încep cu indiferenţa. Pe vremea comuniştilor în orice an la o specializare în facultate erai obligat să ai organizaţie studenţească. Nimeni nu era interesat de asta, interesele în acest sens apăreau la nivel de facultate şi universitate, unde funcţiile începeau să aibă relevanţă politică. În anul întâi la biochimie, unde intrasem, eram două grupe, iar alegerile s-au desfăşurat în felul următor: în fiecare grupă era câte un băiat prezent, unul din cei trei băieţi din an fiind absent. Fetele din fiecare grupă au ales băiatul “lor”, şi pentru că din grupa cealaltă lipsea o colegă rezultatul final a fost că am fost ales şef de an. Asta era în 1988. În anul următor cineva din facultate, nu mai ţin minte numele, mi-a spus că nu mai pot fi şef de an, deoarece mai lipseam de la cursuri (corect, mergeam cam des la club A) şi aveam media pe primul an doar 9 şi ceva, nu zece curat. A fost aleasă (nu puteai refuza) o colegă zecistă, foarte serioasă. Apoi a venit “revoluţia”. Trebuie precizat că la secţia de biologie competiţia era de 20 de candidaţi pe loc, iar la biochimie unde dădusem eu era de doar 7.5 pe loc. Alesesem biochimia pentru că avea mai multe ştinţe exacte, acestea mi se păreau mai uşoare: se dadea admitere dintr-un singur manual de biologie de liceu, cel cu genetică, din două manuale de analiză matematică şi din cele patru de chimie.

Morala acestei mici poveşti este că într-un climat foarte concurenţial în care oamenii intraţi au interese cognitive importante a te implica în organizaţiile studenţeşti la nivelul magementului operaţional este o pierdere de timp. Dacă trebuie musai să o faci, o faci cu indiferenţă.

În 1999 a existat un entuziasm foarte mare, ne-am reorgnizat în facultate, am schimbat o profesoară care ne speriase pe toţi la chimie fizică, nu e clar nici acum dacă prin exigenţă exagerată sau profesionalism, cert e că picau mulţi şi noi nu voiam asta. Unii lideri biologi am dat şi la filosofie, unde am intrat vreo doi. Eram hotărâţi. După primele întâlniri pe universitate cu Liga Studenţilor a apărut destul de clar că lucrurile merg într-o direcţie politizată, manipulată din exteriorul studenţilor. Ne-am retras din organizaţie şi ne-am concentrat pe partea profesională. Liderul de atunci a ajuns peste ceva timp candidat la prezidenţiale din partea unui partid condus de fostul şef al SRI (contextul aici).

Morala acestei a doua poveşti este că atunci când ambiţiile civice ale organizaţiilor studenţeşti ajung la nivel politic ele devin vulnerabile la manipulare, iar interesele directe ale studenţilor nu se mai reflectă în activitatea organizaţiei. Deşi nu sunt indiferenţi civic, pentru studenţii fără interese politice este o pierdere de timp să se implice. Puterea liderilor a fost orientată către interese individuale, de natură politică, din câte se pare, chiar dacă a fost folosită o retorică a intereselor grupale. Grupul ale cărui intrese se apărau a fost extins prea mult, până la nivel naţional, fără nici o posibilitate de verificare, de monitorizare a liderilor din partea studenţilor.

Prin 2005, după ce atinsesem câteva obiective profesionale, iar climatul social devenise respirabil, m-am apropiat din nou de organizaţiile studenţeşti. A fost o perioadă fastă, în care scopurile acestor organizaţii se aflau la nivelul reformei universitare. Ne întâlneam în timpul liber un grup de oameni să învăţăm despre managementul proiectelor şi contextul cultural al biologiei. Un grup de profesori, împreună cu asociaţia studenţilor din facultate şi cu biblioteca am scris şi câştigat un proiect de reformă finanţat chiar de rectorat.

Rezumatul proiectului este următorul (în anexa publicaţiei de aici):

„Mentalităţile sunt în strânsă legătură cu ponderea şi calitatea relaţiilor informale dintre membrii unei comunităţi. Prin urmare acţiunea la nivelul reţelelor informale este o cale de a influenţa mentalităţile. În urma analizei situaţiei existente au fost identificate următoarele probleme principale: 1. Ponderea relaţiilor informale student-profesor este prea redusă, şi 2. În relaţiile formale se acordă o valoare prea mare ştiinţei în raport cu alte forme ale culturii, ceea ce afectează calitatea relaţiilor informale. În acest context scopul proiectului este să încurajeze schimbarea mentalităţilor cu privire la învăţare şi la atitudinea faţă de învăţare în Facultatea de Biologie. Schimbarea acestor mentalităţi este o precondiţie pentru creşterea competitivităţiii persoanalului academic din Facultatea de Biologie (prioritatea 1 a programului de finanţare). Scopul proiectului va fi atins prin intermediul următoarelor obiective specifice: 1. Creşterea numărului de persoane cu gândire critică şi spirit antreprenorial, 2. Creşterea numărului de persoane care cunosc contextele intelectuale ale dezvoltării biologiei şi chimiei, 3. Creşterea numărului de persoane care îşi asumă codurile de etică şi onoare academică. Grupurile-ţintă sunt studenţii Facultăţii de Biologie, în mod direct şi cadrele didactice în mod indirect. Dacă ajutăm studenţii să ştie ce înseamnă exigenţele înalte cu privire la calitatea învăţământului, vor cere o predare de calitate mai bună şi vor oferi o învăţare de calitate. Principalele activităţi din proiect sunt evaluarea mai precisă a problemelor şi preferinţelor grupului ţintă, elaborarea unor broşuri cu eseuri studenţeşti în domeniile: 1. gândirii critice şi managementului, 2. istoriei şi filosofiei biologiei şi chimiei şi 3. eticii şi onoarei academice, organizarea unor sesiuni de comunicări pe baza acestor eseuri, recrutarea de noi membri ai reţelei informale RENASCENT şi elaborarea unui plan de acţiune pentru anul universitar următor. Proiectul este implementat de o echipă constituită în mod organic şi care beneficiază de susţinerea asociaţiei studenţilor din Facultatea de Biologie, a bibliotecii facultăţii şi a conducerii facultăţii.”

Proiectul din punct de vedere formal a eşuat, nu şi-a atins obiectivele (aceeaşi sursă):

“Formal, proiectul nu a fost finalizat, şi nici banii cheltuiţi, datorită faptului că precondiţia proiectului – „existenţa unei mase critice de persoane interesate de optimizarea reţelelor informale din Facultatea de Biologie” – nu a corespuns realităţii. Această masă critică nu a existat. Totuşi, rezultatele au fost mai mult decât interesante. Problemele evidenţiate de chestionare au intrat mai mult în atenţia conducerii facultăţii şi universităţii, iar experienţa studenţilor implicaţi activ în proiect a avut un rol formativ decisiv pentru aceştia.”

Informal, proiectul însă a reuşit, finalizându-se prin publicarea lucrării menţionate, susţinută nu de noi, ci de cei care ne încurajaseră:

„O contribuţie modestă la eforturile de normalizare a spaţiului academic românesc. Beneficiem de susţinerea Editurii Ars Docendi, care a obţinut o finanţare specială pentru această carte. Într-un fel, ducem proiectul la bun sfârşit.”

Morala acestei a treia poveşti este că într-un climat favorabil organizaţiile studenţeşti pot fi, prin cooperare şi cu alţi membri ai comunităţii academice, eficiente în atingerea sau cel puţin formulare şi urmărirea parţială a unor scopuri direct relevante pentru interesele studentelor şi studenţilor. Liderii pot exercita puterea pentru atingerea intereselor strategice ale grupului de studenţi, al comunităţii academice în ansamblul ei.

Din anul 2007 încoace am avut mai puţin contact direct cu organizaţiile studenţeşti, m-am concentrat intens pe partea sprofesională. Am intrat însă în contact în diferite ocazii cu lideri ai studenţilor, al căror profesor uneori eram. Din câte pot să îmi dau seama până la un moment dat liderii au rămas dedicaţi intereselor grupale şi au făcut parte dintre studenţii şi performanţi profesional şi altruişti, cu excedent de energie pe care să îl poată cheltui în interesul comunităţii. Obiectivele lor au început să devină însă tot mai operaţionale, tot mai puţin importante pentru bunul mers al lucrurilor într-o comunitate academică, fără ambiţii de reformă, ci doar legate de împărţirea colegială a unor resurse limitate. Tipul de resurse pentru care se luptă unele organizaţii studenţeşti au ajuns azi la nivelul hârtiei igienice şi a săpunului din toalete. Ni se anunţă ca o mare victorie pe facebook că într-o facultate acum există hârtie igienică la baie, că administratorii de la acest nivel îşi fac treaba. Nimeni nu mai discută  despre cum să ridice nivelul de predare şi învăţare, despre problema plagiatelor. Aceste chestiuni au devenit tabu în comunitatea studenţilor. Deşi hârtie se poate aduce şi de acasă în buzunar, dar să şti să gândeşti critic şi să produci un text academic nu poţi aduce de acasă. E posibil ca aceste obiective modeste să fie un act de frondă, în condiţiile în care alegerea unor obiective importante, de interes academic, este descurajată de mulţi profesori.

După 2012 am remarcat o scădere a nivelului profesional al liderilor stuenţilor. Nu ştiu dacă această observaţie se poate generaliza şi dacă există vreo legătură cauzală cu evenimentele din acel an. E posibil ca fenomenul să fie datorat scăderii numărului de potenţiali studenţi la admitere şi a absenţei cronice a examenelor de admitere. Însă e limpede că liderii studenţilor nu sunt azi cu toţii dintre cei  mai interesaţi să şi înveţe, să se dezvolte profesional în domeniul lor de specialitate. Impresia subiectivă pe care o am este că liderii de la nivel mic şi cei de la nivel mare tind tot mai mult să fie interesaţi de puterea orientată individual, personal, fie pentru a servi mici orgolii locale, fie pentru interese politice îmbrăcate în haina unei retorici a interesului general. O altă impresie pe care o am este că există o încurajare administrativă şi politică a acestui tip de comportament al liderilor, pentru că în fond ele sunt persoane comode, nu ating probleme cu adevărat delicate.

În aceste împrejurări mi se pare că cei mai peformanţi studenţi tind din nou să fie indiferenţi în ce priveşte asociaţiile studenţeşti, în care nu mai văd un instrument pentru soluţionare problemelor de fond ale comunităţii academice. Din acest punct de vedere perioada de acum seamănă destul de bine cu cea a anilor ‘90.

Există însă speranţe că se va putea ieşi din această stare mult mai repede decât atunci. Pentru că oamenii interesaţi pot comunica mult mai uşor şi crea grupuri cu masa critică necesară. Pentru că prin comunicare rapidă monitorizarea acţiunilor liderilor se poate face mult mai eficient. Dacă un lider primeşte doar câteva zeci de like-uri pe facebook la un anunţ al lui într-o universitate cu mii de studenţi atunci va şti că e ceva de schimbat în ceea ce face.

Organizaţiile studenţeşti nu pot avea, dacă este să fie eficiente, o agendă complet autonomă, decuplată de cea a managerilor universitari şi societăţii civile academice, pentru că sunt parte din comunitatea academică alături de  toţi aceştia. Cea mai dificilă mi se pare alegerea acelor obiective a căror realizare să maximizeze interesele strategice ale studentelor şi studenţilor, de dezvoltare umană şi profesională ca parte a primeia.

Obiectivele prea generale, legate de bugetul naţional, şi cele prea operaţionale, asociate împărţirii camerelor în cămine şi prezenţei consumabilelor din toalete, sunt ne-eficace, nu ajută pe măsura efortului la atingerea intereselor fiecărei generaţii în parte de studenţi. Cele naţionale se rezolvă pe termen lung, studenţii actuali nu vor beneficia de atingerea lor, iar cele operaţionale rezolvă probleme pe termen scurt care nu sunt cruciale pentru procesul de formare a resursei umane cu care se aleg studentele şi studenţii când termină studiile în facultăţi. Nu spune nimeni să nu fie pe agendă, dar nu ca prioritare. Decizie de maximă eficienţă sunt cele legate de acţiunile în care studenţii sunt direct implicaţi, de predare şi învăţare.

Când anume va exista o nouă tranziţie de stare în organizaţiile studenţeşti depinde de măsurile luate la nivelul managementului universităţilor şi al statului, de măsura în care acestea vor perpetua actuala structură a stimulentelor de acţiune studenţească (“incentives structure”), sau o vor modifica, favorizând acţiunea la nivelul de eficienţă maximă pentru studenţi, chiar şi împotriva intereselor unor profesori care nu doresc schimbarea practicilor actuale.

Lucrurile se vor schimba, nu am nici o îndoială, în bine.

Pentru investiții în formarea discernământului

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/politica-doctrine/pentru-investi%C8%9Bii-in-formarea-discernamantului/ )

În acest text încerc să vedem cum e posibil ca oameni inteligenți care luptă pentru reformă în România, eliminarea corupției, dezvoltarea societății civile, etc, să se eticheteze și denigreze reciproc, să acționeze aparent irațional în raport cu interesul comun al țării lor, să submineze prin risipirea energiilor dezvoltarea țării lor, să dea apă la moară corupților prin dispute interminabile în jurul unor persoane și grupuri de persoane. Ideea textului mi-a venit de la scandalul premiilor de pe România Curată.

În orice limbă vorbim despre lume cu subiect și predicat. Subiectul se referă la un ceva sau un cineva, căruia îi alocăm niște trăsături anume, predicatele, care descriu niște proprietăți ale obiectului la care se face referire. Acest mod de concepere a obiectelor este accesibil oricărei persoane care stăpânește limba sa.

O consecință a acestui fapt este că atunci când evaluăm persoane și organizații și găsim un amestec de trăsături pozitive și negative din perspectiva noastră, a evaluatorului (cutare a făcut fapta X, o organizație are ca membru persoana indezirabilă Y) putem cu ușurință construi un argument pentru respingerea și condamnarea ca negativă a entității prin legarea între ele doar a proprietăților care ne interesează, cele negative. Pierdem nuanțele într-o direcția sau alta și apoi ne raționalizăm faptul discursiv arătând că proprietățile pe care le-am neglijat nu sunt relevante dintr-o cauză sau alta.

Un intelectual care gândește doar în termenii limbajului comun, care își justifică faptele doar prin apel la lanțuri argumentative construite în limbaj comun poate cădea cu ușurință în capcana pierderii nuanțelor. Pierderea nuanțelor poate genera ură și admirație necondiționată față de persoane și organizații. Ura față de persoane și organizații este posibilă doar în modul comun de gândire.

Avem nevoie să cunoaștem și să folosim ontologii alternative. Ele există și explicit, dar sunt cantonate în zona gândirii științifice și filosofice. Însă implicit sunt prezente de multă vreme în spațiul public. O mutație culturală importantă este ideea să judecăm faptele și relațiile dintre ele, nu persoanele. Acest mod de gândire vine cultural la pachet cu o modestie epistemică pe care un intelectual orgolios nu o va accepta cu plăcere. Însă asocierea cu modestia epistemică nu e necesară. De aceea poate că e de folos să vedem că a gândi altfel e o chestiune greu de făcut și din punct de vedere intelectual, nu doar moral.

Schițez un astfel de argument. Într-un proces de evoluție prin competiție e necesară separarea clară a entităților care se află în competiție, pentru a le putea sorta după performanță. Nu există o teorie a selecției naturale sau culturale fără populații de unități ale selecției. Limbajul ajută și la sortarea entiăților la care se referă substantivele din el, la alegerea lor, la separarea lor după criterii, la înțelegerea felului cum performează cele biologice și umane atunci când luptă pentru resurse. Am intuiția că structurile limbajului comun au evoluat sub presiunea unui proces de selecție culturală din necesitatea de a separa foarte net unitățile selecției biologice, umane sau culturale la care se referă ele. Structurile limbajului comun ne împing la selectare și la înțelegerea fenomenelor în termenii competiției, ele însele fiind rezultatul procesului de selecție bazat pe eficiența utilizării resurselor de către persoanele și grupurile care le-au dezvoltat.

Dacă vrem să construim cooperare trebuie să ne rupem din capcana ontologică a limbajului comun în forma actuală. Cine vrea cooperare dintre intelectualii publici ar fi bine să gândească, de exemplu, în termenii științelor matematizate, să se gândească la proprietăți (fapte, membri în organizații) care nu sunt legate neapărat de niște subiecte gramaticale (chiar dacă subiectul gramatical e necesar pentru a le observa, nu e necesar pentru a lucra mai departe cu proprietățile) și care au relații funcționale între ele. Să gândească și în termeni de procese:

• ce procese antrenează un anumit mod de a clasifica și eticheta persoanele și organizațiile ?
• La ce scară, cât de ample sunt aceste procese? Antrenează doar persoanele și organizațiile din afară, sau după un anumit timp poate genera efecte nedorite și în propriile organizații.

O dată ce a făcut asta poate să traducă în limbaj comun ce a înțeles, pentru uzul celor care nu pot decela cu ușurință regularități, pattern-uri ale proceselor care susțin sau subminează ceea ce ne interesează, atingerea scopurilor noastre personale și organizaționale.

Când facem așa putem să apreciem sau condamnăm faptele cuiva ca atare și să ne asociem sau nu lor în numele unor valori comune, se separat pentru fiecare clasă de fapte în parte, fără ca prin asta să trebuiască să apreciez persoanele sau organizațiile care le-au făcut. Nu spun că nu mă interesează persoana, dar poate că nici nu o cunosc și nici nu am timp să o cunosc. Și oricum o persoană e inepuizabilă epistemic, azi de exemplu o premiez și mâine poate face ceva negativ, după ce a câștigat încrederea tuturor, tocmai pentru asta. Sau azi o ofensez, iar mâine îmi salvează viața. Pot într-o astfel de ontologie să apreciez și un membru al unui grup (ca proprietate acelui grup) fără să mă asociez grupului din care este parte.

Cele două modalități de gândire a lucrurilor sunt complementare. Primul încurajează competiția, alegerea tare, al doilea, cel care face apel la procese, cooperarea, alegerea nuanțată. Ambele sunt strategii de gândire folositoare, dar în contexte diferite de viață. Limitarera la limbajul comun favorizează acțiuni iraționale, iar accentuare excesivă a limbajului științific duce la simplificarea excesivă a modului cum gândim în limbaj comun, la reducerea lucrurilor, inclusiv a persoanelor și organizațiilor la modelele lor științifice.

Cine vorbește în numele binelui comun, dar încurajează excesiv competiția și discriminarea va arăta fie că acționează irațoonal, fie este interesat doar de competiție - că în spatele agendei publice pe care o afișează se află alte interese, fără să aibă în vedere efectele acestei competiții exagerate asupra entități care te include atât pe tine, cât și pe competitorii tăi (de exemplu România, sau Europa).

Aplicații:

·         dacă vreau să voteze pe site-ul România Curată pentru faptele civice ale lui Harry Tavitian nu pot să facă asta pentru că pe aceeași pagină se aruncă cu noroi în oameni aflați în grupuri ideologice diferite. O atitudine fie irațională, fie cinică de tip competitiv.

·         Dacă vreau să susțin curajul în libertatea de exprimare al celor de la Charlie, dar nu și conținutul exprimării, sunt obligat să spun eu sunt Charlie, să îmi asum toate proprietăție entiăți lor mediatice, nu e rezonabil public să susțin doar curajul lor de exprimare. O atitudine irațională.

Pentru binele României am putea să premiem doar fapte, nu persoane. Doar cărți, doar acțiuni civice, doar proiecte, doar opere, doar cariere, nu membri ai societății civile, nu intelectuali, nu scriitori, nu politicieni, nu vieți, nu partide sau organizații neguvernamentale. Instituțiile serioase chiar asta și fac. Pentru mai puține conflicte am putea să evaluăm doar proprietăți ale oamenilor și organizațiilor.

Dar aste e greu și costisitor pentru cel care o face. Dacă e ceva adevărat în teoriile evoluției prin selecție, atunci conflictele sunt naturale, la îndemâna oricui, iar inteligența care se limitează la acest nivel foarte eficientă în termenii obținerii de resurse pe termen scurt. Cooperarea și toleranța reclamă un efort mai mare, moral și de gândire, care probabil că duce la o ineficiență economică a persoanelor și organizațiilor respective.

Însă eficiența de ansamblu a societăților care includ și astfel de persoane și organizații este mai mare în ansamblul ei, deoarece costurile de management al conflictelor sunt mai mici. În acest context cred că merită investite resurse în politici publice și pentru susținerea organizațiilor care promovaează public prin competiție rezonabilă fie explicit, fie implicit acceptarea unui pluralism metafizic cu consecințe asupra modul de gândire a identității și valorii oamenilor, grupurilor și organizațiilor. Ca un catalizator care să reducă energia reacțiilor sociale la un prag suportabil.

În fond, investiții pentru formarea discernântului prin apel la o raționalitate evolutivă și prin limitarea rolului raționalități liniare strict la zona ei de eficiență.

Un cadru pentru analiza controverselor valorice din jurul atentatului din Franța

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/un-cadru-pentru-analiza-controverselor-valorice-din-jurul-atentatului-din-fran%C8%9Ba/ )

Este un fapt că unii susțin preluarea mesajului sunt Charlie, iar alții nu îl susțin. În acest text propun cadrul enunțat în titlu pentru a analiza aceste controverse. Va rezulta că aceste controverse reflectă însuși modul de funcționare al unei societăți pluraliste, că ele sunt ceva bun. Ceva rău ar fi fost să avem un răspuns unitar, aceeași opinie monolitică.

Luările de poziție din presă și din societatea civilă cu privire la atentatul din Franța fac referire la trei valori publice: libertatea de expresie, bunul gust/simț și discernământul. Fiecare dintre variabilele valorice este independentă de celelalte și pe o scară nominală poate avea cel puțin două valori de realizare, da sa nu, care se pot combina unele cu altele Dau exemplu în tabelul de mai jos pentru libertatea de expresie și pentru gust.

	Libertate de expresie
Gust	Da, Da	Dacă Nu există libertate de expresie problema gustului în exprimare nu se mai pune
	Da, Nu

Din inspectarea tabelului de mai sus ne dăm imediat seama că libertatea de expresie este prioritară în raport cu gustul, dar și că valorile de realizare binare nu sunt satisfăcătoare, ne trebuie o variabilă ordinală cu mai multe valori de realizare, de exemplu libertate de expresie totală, multă, ceva mai puțin multă, puțină, foarte puțină, deloc. Orice libertate de expresie diferită de zero poate fi combinată cu diferite grade de realizare ale bunului gust/simț.

Fără a mai prezenta tabele care ar complica inutil un text publicistic e limpede că orice combinație de grad de libertate de expresie diferit de zero cu grad de bun gust/simț poate fi cuplată un grad de discernământ în raport cu conținutul și oportunitatea rezultatului exprimării. Și discernâmântul admite grade de comparație, deci vom avea ca valori de realizare ceva de genul mult, mai puțin, deloc.  O altă observație este că discernământul poate impune autocenzura, adică alegerea voluntară a gradului de realizare zero pentru exercitarea libertății de expresie. La gradul de realizare zero, discernământul poate fi maxim (de unde și vorba dacă tăceai, filosof rămâneai). Asta înseamnă că discernământul este o valoare publică nu neapărat mai înaltă decât libertatea de expresie (cel puțin în această schemă), dar în nici un caz inferioră, subordonată acesteia. Cele două sunt independente și pe același palier normativ, să zicem, iar bunul gust/simț este independent de cele două, dar pe un palier normativ mai coborât, secund.

Rezultatul practic este că a nu prelua mesajul sunt Charlie cu argumente care fac apel la bun gust nu se justifică rațional, pentru că subminez libertatea de expresie care permite însuși bunul gust/simț în exprimare, dar se justifică pe baza unor argumente care fac apel la discernământ.

Rezultatul practic de mai sus poate fi dezvoltat mai departe observând că fapta făcută cu discernământ este dependentă de context, nu are caracteristici doar intrinseci (cu referire la ce fac sau spun efectiv), ci și relaționale. De fapt asta este dificultatea majoră în a avea a discernământ, că trebuie să decidem permanent ce facem fără reguli clare ce fac în funcție de ce se întâmplă în jurul nostru, de când se întâmplă, unde se întâmplă, de rolul pe care îl exercit în acel moment (părinte, la serviciu, cu prietenii la o onomastică, etc). Rezultatul practic al acestei observații este că pentru unii oameni este un act de discernământ să preia mesajul sunt Charlie (de exemplu pentru un președinte de stat, un șef de guvern al unui stat NATO, dar poate că nu și pentru unul al unui stat musulman radical), prin asta va apăra libertatea de expresie, iar pentru alții poate fi un act de discernământ să nu preia mesajul (de exemplu pentru un profesor de religie, un gânditor analitic, etc).

O altă distincție care poate structura de dezbatere este caracterul obiectiv sau nu al măsurării variabilelor. Libertatea de expresie are un caracter obiectiv la nivelul întregii societăți, bunul gust o obiectivitate în grupuri mai mici, iar discernământul unei fapte discursive e inevaluabil ante-factum pe baza unui lanț argumentativ, ci doar intuitiv de către cei care îl au, și e evaluabil obiectiv doar post-factum, prin efectele faptei.

O penultimă observație este că libertatea de expresie est în situația posibilității de a genera paradoxuri înrudite cu paradoxul mincinosului (eu mint când spun că mint), și anume nu poate fi în mod onest, rațional, apărător al libertății de expresie prin limitarea libertății de expresie, de exemplu prin condamnarea celor care nu vor să preia mesajul sunt Charlie (datorez această idee textelor unei alte persoane).

În fine, dificultăți majore ale oricărei societăți pluraliste sunt că nu se pot maximiza toate valorile simultan și nici măcar nu se pot agrega la nivel social preferințele oamenilor care ierarhizează fiecare în parte valorile, în cazul nostru care pun deasupra discernământul, sau libertatea de expresie, sau, în mod irațional, bunul gust.

Dificultățile majore menționate în ultimul paragraf pot fi depășite într-un singur fel, cred : nu printr-un unic discurs rațional al vreunui înțelept, ci prin dialog permanent exercitat între cetățenii corpului politic, politicieni de profesie sau membri ai societății civile. Altfel spus libertatea de expresie este o condiție necsară pentru însăși funcționarea societății pluraliste.

Dar nu este și o condiție suficientă, cred. Dacă acest dialog va fi exercitat cu discernământ.

Să nu uităm însă că discernământul este ceva greu de evaluat obiectiv ante-factum, prin urmare trebuie să ne străduim permanent și să avem curaj să ne exprimăm. De aceea obiectiv vorbind libertatea de expresie este cumva prioritară mereu pe termen scurt în raport cu discernământul, ca ceva ceva ce poate fi apărat în mod eficient aici și acum, în timp ce la discernământ se poate face doar apel, și poate fi favorizat prin investiții strategice în formare umană completă, oricum are avea loc aceasta, adică poate fi apărat doar printr-un efort strategic, pe termen lung.

Sau, ca să revenim de unde am plecat, am putea fi Charlie aici și acum, unii dintre noi, fără ca prin asta să vrem să fim Charlie pentru totdeauna, ci să vrem să fim doar ceea ce suntem fiecare dintre noi. Cel puțin imediat după atentat cu toții am fost Charlie, așa cred.

Mai departe de acel moment important este să gândim pe cont propriu, să ne exprimăm și să ascultăm și ce au ceilalți de spus.

Răzbunarea e arma proștilor, iar proștii sunt armele cinicilor

Atunci când cineva te ironizează, ori te pune în situații umilitoare, te batjocorește, ori îți calcă în picioare simbolurile sacre, sau valori pe care le consideri bune singura atitudine folositoare e compasiunea. Răzbunarea e arma proștilor.

Când religia teistă ori seculară e luată în serios de proști ea duce la crimă. Ce au făcut azi islamiști la Paris e de aceeași factură cu ce au făcut unii legionari și comuniști din România cu adversarii lor.

Nu cred că o religie ori o ideologie sau alta sunt problema, ci absența unor reguli sociale care să țină proștii în banca lor. Cum ar fi acceptabilitatea rostirii adevărurilor neconvenabile, incorecte politic.

Prostul e neputincios, orbit emoțional, complexat. Prostul poate urî. Prostul crede în mod eronat că devine prin actul răzbunării mai puternic decât era. Prostul e un psihopat care pune pe seama altora propria sa ratare.

Slab fiind, prostul nu s-ar putea răzbuna singur. El este întotdeauna manipulat și susținut din spate de cineva pentru care fapta prostului e instrument în slujba intereselor sale de cu totul altă natură decâte cele religioase. Acesta e cinicul, pragmaticul inteligent fără valori empatice, capabil să calce pe cadavre prin intermediul altora pentru atingerea unor scopuri egoiste. Cinicul capacitează prostul folosindu-se de valorile spirituale și ideologice create de inteligenții altruiști, responsabili.

Cinicul are spațiu de manevră pentru intrigile sale perverse datorită interpunerii maselor de mediocri, de oportuniști care se asociază unor valori fără a crede în ele. Mediocri nu vor apăra niciodată valorile, doar se vor folosi de roadele lor până când vor câștiga mai bine altfel. Mediocrul, călduțul, oportunistul, e mai suportabil decât prostul, mai puțin periculos social, dar are rolul lui în favorizarea crimei.

În spatele crimei de la Paris trebuie căutați manipulatorii. Proștii care au făcut-o sunt doar instrumentele.

A fi indiferenți ar înseamna a crede că nouă nu ni s-ar putea întâmpla niciodată. Ar fi o naivitate. Cinicii din spate sunt diabolici, iar proști care să îi servească mândri la vedere sunt destui.

În spate sunt cei care au interesul ascensiunii extremei drepte în Europa și dezintegrării ei în state naționale. Nu ei sunt însă vinovații principali de situația în care ne aflăm. Ei își urmăresc doar interesele.

Dacă m-ați întreba cine sunt cei mai vinovați aș răspunde că suntem noi cei mediocri, aceia care vrem doar să profităm de libertate și rezultatele valorilor bune fără să facem nimic pentru apărarea lor.

Vinovați suntem oamenii suficient de inteligenți ca să înțeleagem ce se întâmplă, dar prea lași ca să facem ceva. Fie și măcar să vorbim fără pseudonim. La adăpostul ceții lașității noastre se pregătesc viitoare crime. Acceptarea micilor și mai marilor porcării din viața de zi cu zi ne-a dus la ce vedem acum și ne îngrozește.

Dacă mai o ținem tot așa ne va putea trezi doar un război.