Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

sâmbătă, 17 ianuarie 2015

Câteva cuvinte despre organizaţiile studenţeşti

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/administratie/educatie/cateva-cuvinte-despre-organizatiile-stundentesti/ )

În acest text relatez şi interpretez experienţa de interacţiune cu organizaţiile studenţeşti pe care am avut-o de-a lungul anilor. Observaţiile de mai jos ar putea fi coroborate cu experienţele din alte părţi ale spaţiului academic pentru a avea o imagine obiectivă asupra stării de lucruri şi schimbării ei în timp, şi, pe această bază, a acţiona eficient.

Indiferenţă, putere orientată social, pentru interesul celorlalţi, sau putere orientată individual, pentru interesul propriu. Cam acestea ar fi cele trei variante extreme de atitudine ale celor care se implică în organizaţiile studenţeşti, din câte pot să îmi dau seama.

Am să încep cu indiferenţa. Pe vremea comuniştilor în orice an la o specializare în facultate erai obligat să ai organizaţie studenţească. Nimeni nu era interesat de asta, interesele în acest sens apăreau la nivel de facultate şi universitate, unde funcţiile începeau să aibă relevanţă politică. În anul întâi la biochimie, unde intrasem, eram două grupe, iar alegerile s-au desfăşurat în felul următor: în fiecare grupă era câte un băiat prezent, unul din cei trei băieţi din an fiind absent. Fetele din fiecare grupă au ales băiatul “lor”, şi pentru că din grupa cealaltă lipsea o colegă rezultatul final a fost că am fost ales şef de an. Asta era în 1988. În anul următor cineva din facultate, nu mai ţin minte numele, mi-a spus că nu mai pot fi şef de an, deoarece mai lipseam de la cursuri (corect, mergeam cam des la club A) şi aveam media pe primul an doar 9 şi ceva, nu zece curat. A fost aleasă (nu puteai refuza) o colegă zecistă, foarte serioasă. Apoi a venit “revoluţia”. Trebuie precizat că la secţia de biologie competiţia era de 20 de candidaţi pe loc, iar la biochimie unde dădusem eu era de doar 7.5 pe loc. Alesesem biochimia pentru că avea mai multe ştinţe exacte, acestea mi se păreau mai uşoare: se dadea admitere dintr-un singur manual de biologie de liceu, cel cu genetică, din două manuale de analiză matematică şi din cele patru de chimie.

Morala acestei mici poveşti este că într-un climat foarte concurenţial în care oamenii intraţi au interese cognitive importante a te implica în organizaţiile studenţeşti la nivelul magementului operaţional este o pierdere de timp. Dacă trebuie musai să o faci, o faci cu indiferenţă.

În 1999 a existat un entuziasm foarte mare, ne-am reorgnizat în facultate, am schimbat o profesoară care ne speriase pe toţi la chimie fizică, nu e clar nici acum dacă prin exigenţă exagerată sau profesionalism, cert e că picau mulţi şi noi nu voiam asta. Unii lideri biologi am dat şi la filosofie, unde am intrat vreo doi. Eram hotărâţi. După primele întâlniri pe universitate cu Liga Studenţilor a apărut destul de clar că lucrurile merg într-o direcţie politizată, manipulată din exteriorul studenţilor. Ne-am retras din organizaţie şi ne-am concentrat pe partea profesională. Liderul de atunci a ajuns peste ceva timp candidat la prezidenţiale din partea unui partid condus de fostul şef al SRI (contextul aici).

Morala acestei a doua poveşti este că atunci când ambiţiile civice ale organizaţiilor studenţeşti ajung la nivel politic ele devin vulnerabile la manipulare, iar interesele directe ale studenţilor nu se mai reflectă în activitatea organizaţiei. Deşi nu sunt indiferenţi civic, pentru studenţii fără interese politice este o pierdere de timp să se implice. Puterea liderilor a fost orientată către interese individuale, de natură politică, din câte se pare, chiar dacă a fost folosită o retorică a intereselor grupale. Grupul ale cărui intrese se apărau a fost extins prea mult, până la nivel naţional, fără nici o posibilitate de verificare, de monitorizare a liderilor din partea studenţilor.

Prin 2005, după ce atinsesem câteva obiective profesionale, iar climatul social devenise respirabil, m-am apropiat din nou de organizaţiile studenţeşti. A fost o perioadă fastă, în care scopurile acestor organizaţii se aflau la nivelul reformei universitare. Ne întâlneam în timpul liber un grup de oameni să învăţăm despre managementul proiectelor şi contextul cultural al biologiei. Un grup de profesori, împreună cu asociaţia studenţilor din facultate şi cu biblioteca am scris şi câştigat un proiect de reformă finanţat chiar de rectorat.

Rezumatul proiectului este următorul (în anexa publicaţiei de aici):

„Mentalităţile sunt în strânsă legătură cu ponderea şi calitatea relaţiilor informale dintre membrii unei comunităţi. Prin urmare acţiunea la nivelul reţelelor informale este o cale de a influenţa mentalităţile. În urma analizei situaţiei existente au fost identificate următoarele probleme principale: 1. Ponderea relaţiilor informale student-profesor este prea redusă, şi 2. În relaţiile formale se acordă o valoare prea mare ştiinţei în raport cu alte forme ale culturii, ceea ce afectează calitatea relaţiilor informale. În acest context scopul proiectului este să încurajeze schimbarea mentalităţilor cu privire la învăţare şi la atitudinea faţă de învăţare în Facultatea de Biologie. Schimbarea acestor mentalităţi este o precondiţie pentru creşterea competitivităţiii persoanalului academic din Facultatea de Biologie (prioritatea 1 a programului de finanţare). Scopul proiectului va fi atins prin intermediul următoarelor obiective specifice: 1. Creşterea numărului de persoane cu gândire critică şi spirit antreprenorial, 2. Creşterea numărului de persoane care cunosc contextele intelectuale ale dezvoltării biologiei şi chimiei, 3. Creşterea numărului de persoane care îşi asumă codurile de etică şi onoare academică. Grupurile-ţintă sunt studenţii Facultăţii de Biologie, în mod direct şi cadrele didactice în mod indirect. Dacă ajutăm studenţii să ştie ce înseamnă exigenţele înalte cu privire la calitatea învăţământului, vor cere o predare de calitate mai bună şi vor oferi o învăţare de calitate. Principalele activităţi din proiect sunt evaluarea mai precisă a problemelor şi preferinţelor grupului ţintă, elaborarea unor broşuri cu eseuri studenţeşti în domeniile: 1. gândirii critice şi managementului, 2. istoriei şi filosofiei biologiei şi chimiei şi 3. eticii şi onoarei academice, organizarea unor sesiuni de comunicări pe baza acestor eseuri, recrutarea de noi membri ai reţelei informale RENASCENT şi elaborarea unui plan de acţiune pentru anul universitar următor. Proiectul este implementat de o echipă constituită în mod organic şi care beneficiază de susţinerea asociaţiei studenţilor din Facultatea de Biologie, a bibliotecii facultăţii şi a conducerii facultăţii.”

Proiectul din punct de vedere formal a eşuat, nu şi-a atins obiectivele (aceeaşi sursă):

Formal, proiectul nu a fost finalizat, şi nici banii cheltuiţi, datorită faptului că precondiţia proiectului – „existenţa unei mase critice de persoane interesate de optimizarea reţelelor informale din Facultatea de Biologie” – nu a corespuns realităţii. Această masă critică nu a existat. Totuşi, rezultatele au fost mai mult decât interesante. Problemele evidenţiate de chestionare au intrat mai mult în atenţia conducerii facultăţii şi universităţii, iar experienţa studenţilor implicaţi activ în proiect a avut un rol formativ decisiv pentru aceştia.”

Informal, proiectul însă a reuşit, finalizându-se prin publicarea lucrării menţionate, susţinută nu de noi, ci de cei care ne încurajaseră:

„O contribuţie modestă la eforturile de normalizare a spaţiului academic românesc. Beneficiem de susţinerea Editurii Ars Docendi, care a obţinut o finanţare specială pentru această carte. Într-un fel, ducem proiectul la bun sfârşit.”

Morala acestei a treia poveşti este că într-un climat favorabil organizaţiile studenţeşti pot fi, prin cooperare şi cu alţi membri ai comunităţii academice, eficiente în atingerea sau cel puţin formulare şi urmărirea parţială a unor scopuri direct relevante pentru interesele studentelor şi studenţilor. Liderii pot exercita puterea pentru atingerea intereselor strategice ale grupului de studenţi, al comunităţii academice în ansamblul ei.

Din anul 2007 încoace am avut mai puţin contact direct cu organizaţiile studenţeşti, m-am concentrat intens pe partea sprofesională. Am intrat însă în contact în diferite ocazii cu lideri ai studenţilor, al căror profesor uneori eram. Din câte pot să îmi dau seama până la un moment dat liderii au rămas dedicaţi intereselor grupale şi au făcut parte dintre studenţii şi performanţi profesional şi altruişti, cu excedent de energie pe care să îl poată cheltui în interesul comunităţii. Obiectivele lor au început să devină însă tot mai operaţionale, tot mai puţin importante pentru bunul mers al lucrurilor într-o comunitate academică, fără ambiţii de reformă, ci doar legate de împărţirea colegială a unor resurse limitate. Tipul de resurse pentru care se luptă unele organizaţii studenţeşti au ajuns azi la nivelul hârtiei igienice şi a săpunului din toalete. Ni se anunţă ca o mare victorie pe facebook că într-o facultate acum există hârtie igienică la baie, că administratorii de la acest nivel îşi fac treaba. Nimeni nu mai discută  despre cum să ridice nivelul de predare şi învăţare, despre problema plagiatelor. Aceste chestiuni au devenit tabu în comunitatea studenţilor. Deşi hârtie se poate aduce şi de acasă în buzunar, dar să şti să gândeşti critic şi să produci un text academic nu poţi aduce de acasă. E posibil ca aceste obiective modeste să fie un act de frondă, în condiţiile în care alegerea unor obiective importante, de interes academic, este descurajată de mulţi profesori.

După 2012 am remarcat o scădere a nivelului profesional al liderilor stuenţilor. Nu ştiu dacă această observaţie se poate generaliza şi dacă există vreo legătură cauzală cu evenimentele din acel an. E posibil ca fenomenul să fie datorat scăderii numărului de potenţiali studenţi la admitere şi a absenţei cronice a examenelor de admitere. Însă e limpede că liderii studenţilor nu sunt azi cu toţii dintre cei  mai interesaţi să şi înveţe, să se dezvolte profesional în domeniul lor de specialitate. Impresia subiectivă pe care o am este că liderii de la nivel mic şi cei de la nivel mare tind tot mai mult să fie interesaţi de puterea orientată individual, personal, fie pentru a servi mici orgolii locale, fie pentru interese politice îmbrăcate în haina unei retorici a interesului general. O altă impresie pe care o am este că există o încurajare administrativă şi politică a acestui tip de comportament al liderilor, pentru că în fond ele sunt persoane comode, nu ating probleme cu adevărat delicate.

În aceste împrejurări mi se pare că cei mai peformanţi studenţi tind din nou să fie indiferenţi în ce priveşte asociaţiile studenţeşti, în care nu mai văd un instrument pentru soluţionare problemelor de fond ale comunităţii academice. Din acest punct de vedere perioada de acum seamănă destul de bine cu cea a anilor ‘90.

Există însă speranţe că se va putea ieşi din această stare mult mai repede decât atunci. Pentru că oamenii interesaţi pot comunica mult mai uşor şi crea grupuri cu masa critică necesară. Pentru că prin comunicare rapidă monitorizarea acţiunilor liderilor se poate face mult mai eficient. Dacă un lider primeşte doar câteva zeci de like-uri pe facebook la un anunţ al lui într-o universitate cu mii de studenţi atunci va şti că e ceva de schimbat în ceea ce face.


Organizaţiile studenţeşti nu pot avea, dacă este să fie eficiente, o agendă complet autonomă, decuplată de cea a managerilor universitari şi societăţii civile academice, pentru că sunt parte din comunitatea academică alături de  toţi aceştia. Cea mai dificilă mi se pare alegerea acelor obiective a căror realizare să maximizeze interesele strategice ale studentelor şi studenţilor, de dezvoltare umană şi profesională ca parte a primeia.

Obiectivele prea generale, legate de bugetul naţional, şi cele prea operaţionale, asociate împărţirii camerelor în cămine şi prezenţei consumabilelor din toalete, sunt ne-eficace, nu ajută pe măsura efortului la atingerea intereselor fiecărei generaţii în parte de studenţi. Cele naţionale se rezolvă pe termen lung, studenţii actuali nu vor beneficia de atingerea lor, iar cele operaţionale rezolvă probleme pe termen scurt care nu sunt cruciale pentru procesul de formare a resursei umane cu care se aleg studentele şi studenţii când termină studiile în facultăţi. Nu spune nimeni să nu fie pe agendă, dar nu ca prioritare. Decizie de maximă eficienţă sunt cele legate de acţiunile în care studenţii sunt direct implicaţi, de predare şi învăţare.

Când anume va exista o nouă tranziţie de stare în organizaţiile studenţeşti depinde de măsurile luate la nivelul managementului universităţilor şi al statului, de măsura în care acestea vor perpetua actuala structură a stimulentelor de acţiune studenţească (“incentives structure”), sau o vor modifica, favorizând acţiunea la nivelul de eficienţă maximă pentru studenţi, chiar şi împotriva intereselor unor profesori care nu doresc schimbarea practicilor actuale.

Lucrurile se vor schimba, nu am nici o îndoială, în bine.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu