Dinspre libertatea barbară către libertatea ingredient

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/dinspre-libertatea-barbara-catre-libertatea-ingredient/ )

Ne apropiem de un text și îl privim. Dacă nu avem acces la acea limbă ne apare ca un desen. Dacă suntem imersați în cultura care l-a produs îl citim natural, cum am respira înțeles în loc de aer. Iar în spațiul vreunei culturi în care am intrat de curând ne dăm seama câtă ordine și disciplină presupune lectura lui. Concentrare.

Trei stări, așadar: alunecare peste suprafața apei străine, imersiune amniotică și înot cu efort. Trei ipostaze ale gândirii, ale atitudinii față de realitate și structurării identității personale.

Dar ce înseamnă când fiind acasă cultural, liberi în a ne exprima, ne dăm seama dintr-o dată, respirând, de ordinea respirării, citind, de efortul naturalizat în ordine aflat în spate ? Sesizăm asta fără a simți vreun disconfort în respirație sau în lectură. Suntem naturali, dar sesizând totodată civilitatea, distanța față de firescul biologic.

Atunci ne-am depășit libertatea veche înălțându-ne spre una nouă, mai reflexivă. Atunci ne-am civilizat într-un fel pe care nici măcar nu îl puteam concepe înainte. Atunci ne redefinim libertatea, ne-o înțelegem altfel decât în etapa mai veche.

Libertatea barbară refuză cultura și distruge condițiile oricărei libertăți. Nu are acces la limbă, e onomatopeică și când emite fraze elaborate. Ea distruge statuile din muzee cu nonșalanță, trece cu buldozerele peste monumente. Pentru că nu înțelege nimic. Libertatea naturalizată e confortabilă, susține cultura precum pilonii unei clădiri aflați la locul lor, unde trebuie. Ea se apără pe ea însăși cu brutalitate la nevoie, e incapabilă de dialog cu alte culturi, e monocentrică și când adoptă retorica policentricității din interes tactic. Libertatea ingredient incumbă responsabilitate, ea permite sesizarea condițiilor de posibilitate ale culturii sale și a altor culturi. Nu e doar necesitate înțeleseasă, ci și înțelegere a cum se poate schimba necesitatea înțeleasă. Are simțul instituțiilor, al adecvării lor la vremuri, al căilor subtile prin care pot fi schimbate fără a distruge pilonii de susținere ai clădirii unei culturi.

Libertate fără bun simț, libertate cu bun simț opțional, libertate cu bun simț obligatoriu. Libertatea ingredient are potențial periculos, precum substanțele farmaceutice, precum mirodeniile în mâncăruri. Bunul simț în cazul ei este obligatoriu. L’esprit de finesse pascalian are de-a face cu buna folosire a libertății ingredient, a acestei resurse mai valoroasă decât oricare alta din această lume.

Pasul dinspre o libertate către alta nu se poate face fără ajutor. Din partea cuiva aflat deja acolo care îți întinde o mână, prin cuvinte, spuse sau scrise, hop. Părinți, oameni rari. Ei pot vedea ceea ce tu nu poți vedea și apreciază dacă poți face pasul. Nu oricând vine libertatea ingredient omului, ci doar după ce este bine orânduit.

Răul și binele care pot fi făcute cresc exponențial cu felul libertății. Libertatea ingredient o pot avea dor cei smeriți, conștienți de limitele puterii omului. Când pare că o au altfel de oameni e vorba doar de prostie cu carul. Despre ce este vorba se judecă după roadele istorice.

Libertatea e rodul unui proces de dezvoltare al unei grădini cu multe feluri de arbori. Civilizația este o grădină, cu grădinarii ei, liberi.

Așa cum un copil în clasa întâia poate confunda litera b cu litera d, la fel adulții pot încurca felurile de libertate. Când oamenii nu mai cunosc felurile de libertate ierarhia valorilor este bulversată. Discreția a dispărut, obscenitatea a explodat, barbarii din interior ne-au copleșit, firul de siguranță al coardei de alpinism s-a rupt, poporul a căzut din urcușul său istoric.

Poporul român a reînceput să urce ? Nu știu, deocamdată curățăm grădina.

E primăvară.

Libertatea academică nu e un privilegiu, ci o resursă. Pro indicele Hirsch

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/reactie-rapida/libertatea-academica-nu-e-un-privilegiu-ci-o-resursa-pro-indicele-hirsch/ )

Bântuie prin sistemul de educaţie şi prin universităţi de la o vreme stafia autoritarismului. Abordările top-down sunt susţinute fie ca unică soluţie de a rezolva ceva din problemele grave cu care se confruntă învăţământul superior, fie ca soluţie pentru a lichida orice tendinţă de reformă.

Bântuie alături de autoritarism şi stafia anarhismului, în care libertatea academică e un privilegiu pentru marchizi şi marchize, duci, contese, menit să ne confere un stil de viaţă liberal, ştiinţele şi umanioarele să ne fie un mod de viaţă ambrozic. Să fim elita intelectuală a ţării la rândul ei model de viaţă pentru alţii, mai juni, la şezători stropite cu licori fine. Sau pe unde apucăm.

Autoritarismul este contraproductiv pentru că anhilează spaţiul de libertate absolut necesar pentru actul creativ pedagogic universitar şi cel asociat cercetării. În faţa unor oameni veniţi să înveţe la facultate nu poţi fi un profesor de liceu legat de programa analitică, eşti un deschizător de drumuri, un incitator, un seducător, orice trebuie ca să îi scoţi din amorţire şi să le deschizi porţile gândirii personale acestor potenţiali deţinători de premiu Nobel (de ce nu ?). Dacă cineva face cercetare nu poate planifica azi 7 idei că or să-i vină, iar mâine 5, poftiţi raportul. Cercetarea este ceva la interfaţa dintre rigoare analitică şi artă, dintre management riguros şi inspiraţia venită din surse necunoscute la nivelul de rezoluţie temporală al echipei care o face. Trebuie să-i dai omului un climat de lucru adecvat şi să-l gestionezi prin obiective, nu prin sarcini precis stipulate.

Libertatea indiferent de ce produci nu e bună pentru că toţi leneşii gândirii se vor repezi la butoiul cu miere al prestigiului intelectual şi la banii, da, căciula de bani nemunciţi, care vin după recunoaşterea instituţionalizată şi publică a acestuia când eşti de fapt altceva decât ce pretinzi că eşti. În numele libertăţii academic ca privilegiu universităţile pot fi populate cu oameni care produc ceva care există doar în mintea lor şi care pare să fie înţeles doar emulilor secretoşi care îi înconjoară şi care dau mereu din cap, da, da, yesmanii.

N-am nimic împotriva unor astfel de secte academice pseudopitagoreice, deschise doar iniţiaţilor, adesea rude apropiate şi prieteni de familie, dacă ele se vor hrăni doar din banii celor pe care reuşesc să îi păcălească să le dea ceva. La universităţile private să fie primiţi. Dar la universităţile de stat cine are libertate academică are obligaţia să producă produse culturale cuantificabile, pentru că stă acolo pe bani publici. Acţiunea de a nu produce ceva folositor fie şi indirect contribuabililor este imorală, indiferent de climatul organizaţional în care lucrează persoana, oricât de disfuncţional ar fi el, oricât ar fi hărţuit pentru că nu vrea să zacă în puţul gândirii. Soluţia evitării acestei imoralităţi este doar să pleci din sistem. Blazarea, ratarea sunt imorale, interzise cu desăvârşire.

Sistemul de educaţie şi universităţile au nevoie de un management puternic, top-down, dar care să înţeleagă faptul că libertatea academică este un mijloc de producţie specific acestor organizaţii. Să o creeze instituţional, să o calibreze optim, să nu se ducă nici hăis, nici cea, să recruteze oameni capabili să o folosească, pentru că nu oricine poate face ceva folositor cu libertatea de gândire şi creaţiea aşa cum nu toţi care bat mingea ajung fotbalişti, să ceară rezultate pe măsura resursei oferite, să le evalueze printr-un pachet de indicatori obiectivi de rezultat cât mai amplu, între care şi indicele Hirsch, şi să găsească soluţii alternative pentru resursa umană care n-a fost dăruită de Dumnezeu pentru un job de felul acesta.

E loc pentru toţi sub soare.

Ce înseamnă specie în biologie pe înţelesul tuturor

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/ce-inseamna-specie-in-biologie-pe-intelesul-tuturor/ )

În acest text mi-am propus să popularizez câteva chestiuni de filosofia biologiei relevante pentru înţelegerea disputei creaţionism-evoluţionism şi a situaţiei dezvoltării biologiei ca domeniu ştiinţific. Problema pe care o abordez este cea a înţelesului cuvântului specie.

Din punct de vedere al biologiei cuvântul specie se referă la o familie de concepte care se pot grupa în două mari tipuri: tipul instrumental şi tipul natural.

Specia în sens instrumental (acronim SSI) se referă la organismele clasificate de către om în acelaşi grup (set, mulţime), în funcţie de nişte criterii, de nişte trăsături ale organismelor. Tipurile de SSI diferă în funcţie de tipurile de criterii folosite şi de metodele de aplicare a criteriilor folosite. Dintre disciplinele biologice taxonomia se ocupă de SSI.

Specia în sens natural (acronim SSN) se referă la niste entităţi care există în natură, nişte sisteme naturale formate din organisme aflate în interacţiune unele cu altele sau din populaţii de organisme aflate în interacţiune. Tipurile de SSN diferă între ele în funcţie de modul cum e conceput sistemul natural, în funcţie de tipurile de relaţii dintre organismele din aceeaşi specie considerate relevante şi în funcţie de faptul dacă se iau în considerare sau nu şi relaţiilor organismelor din aceeaşi specie cu organisme din alte specii, sau cu obiecte nevii din mediu. Dintre disciplinele biologice ecologia şi teoria evoluţiei se ocupă de SSN, iar sistematica încearcă să stabilească o legătură explicită între SSI şi SSN.

SSI sunt anterioare logic SSN, iar SSN este anterioară natural SSI. Adică:

·         pentru a putea cerceta o SSN am nevoie să ştiu deja că organismele din acea SSN fac parte din aceeaşi SSI. Populaţia de organisme este un concept absolut necesar pentru a gândi şi cerceta orice SSN, iar populaţia biologică este definită ca un sistem format din organisme din aceeaşi SSI.

·         actul de a clasifica organismele şi produce SSI este ulterior existenţei organismelor ca părţi din SSN, este activitate  umană, iar din punct de vedere biologic omul aparţine unei SSN.

Din punctul de vedere al filosofie biologiei atât actul de clasificare care produce SSI, cât şi actul de cercetare efectivă a naturii folosind conceptul de SSN sunt activităţi ştiinţifice care contribuie la crearea unui model teoretic al unui anumit domeniu al realităţii, cel al organismelor vii şi al sistemelor care le includ în structura lor. Anterioritatea logică a SSI asupra SSN reflectă metodologia cunoaşterii ştiinţifice, iar anterioritatea naturală a SSN asupra SSI reflectă conţinutul modelului teoretic creat de biologie ca ştiinţă.

Din perspectiva biologiei doar SSI au un caracter convenţional, în timp ce SSN au un caracter obiectiv, adică descoperim şi cercetăm aceste specii din natură, SSN fiind independente de activitatea noastră de cercetare. Dar din perspeciva filosofiei biologiei atât SSI, cât şi SSN sunt nişte constructe culturale, însă construite cu metode diferite de construcţie şi care au roluri diferite în teoriile ştiinţifice la a căror formulare contribuie.

Conţinutul teoriilor biologice care depind de SSI şi SSN poate să se schimbe atât datorită evoluţiei cunoaşterii ştiinţifice cu privire la SSI, cât şi a celei cu privire la SSN.

Teoria evoluţiei biologice se referă la felul cum se schimbă SSN în timp. Datorită evoluţiei biolgice nu poate exista un concept unitar de SSI pentru toate grupele de organisme (pentru că se schimbă mult criteriile relevante pentru clasificare), şi nici un concept unitar de SSN pentru toate grupele de organisme (pentru că relaţiile intraspecifice şi interspecifice se schimbă foarte mult). Teoria evoluţiei biologice evoluează ea însăşi în timp, şi datorită schimbării modului de gândire a SSI şi SSN. Acest proces este unul de evoluţie culturală şi nu are nici o legătură cu procesul de evoluţie biologică la care se referă teoria care evoluează cultural.

Până la Darwin şi Wallace SSI erau considerate tot una cu SSN. Faptul că puteam clasifica nişte organisme într-o SSI era considerat un indiciu suficient de bun că există o SSN în realitate corespunzătoare organismelor clasificate. Acest mod de gândire e tipic gândirii comune, dar pentru biologul contemporan reflectă o confuzie conceptuală. Această confuzie conceptuală este prezentă şi azi la toate persoanele fără formaţie biologică şi chiar la mulţi biologi care nu cunosc elemente de filosofia biologiei. Cei din urmă consideră că “specia„ este un concept comun pentru taxonomie, pentru ecologie şi teoria evoluţiei, când actualmente cele două înţelesuri, SSI şi SSN, indică un caz de omonimie. În timp ce pentru cineva interesat de SSI toate organismele sunt identice din punct de vedere al caracteristicilor lor esenţiale, diferenţele fiind neimportante, pentru cineva interesat de SSN ceea ce contează sunt mai degrabă diferenţele dintre organisme, singurele care permit explicarea performanţele lor diferite în dezvoltare, reproducere, etc.

Pe planul dezvoltării biologiei această confuzie este total contraproductivă, pentru că duce la neglijarea taxonomiei, cea care produce SSI, şi a sistematicii, care încearcă o legătură între SSI şi SSN, în avantajul disciplinelor care caută legile naturale de funcţionare a SSN, care dau explicaţii, permit unele predicţii şi susţin proiectarea managementul naturii. Consecinţele sunt incalculabile pe termen mediu şi lung, întrucât identificarea în natură şi cercetarea SSN şi a altor sisteme biologice mai complexe depinde de disponibilitatea expertizei avansate în domeniul SSI. Confuzia reflectă faptul că mulţi biologi nu au asimilat încă în profunzime conţinutul teoriei darwiniene, şi merg în siajul descoperirilor cercetătorilor din elita comunităţii mondiale, la al căror prestigiu se racordează, folosind însă din inerţie fie un aparat conceptual caracteristic gândirii comune, fie unul hidrid, cu elemente ştiinţifice şi elemente comune.

Cât despre interpretarea creaţionistă a creaţiei divine, în teoretizările actuale ea merge pe gândirea comună şi pe cea ştiinţifică predarwiniană, adică se referă la crearea organismelor din aceeaşi SSI considerate ca tot una cu SSN. E firesc să facă asta, pentru că ei se adresează unui public ţintă fără formaţie biologică serioasă. Biologii din avangarda acestei ştiinţe nu se mai ocupă cu aceste chestiuni de circa 150 de ani, chiar dacă din considerente explicabile de către sociologia ştiinţelor mulţi alţi biologi au încă un mod de gândire de acest gen.

De bine: nu mai suntem victime colaterale în lupta dintre “preoţi” şi „experţi”

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/de-bine-nu-mai-suntem-victime-colaterale-in-lupta-dintre-%E2%80%9Cpreoti%E2%80%9D-si-%E2%80%9Eexperti%E2%80%9D/ )

Simţul măsurii. Aceasta a fost trăsătura de caracter dovedită de cetăţenii români în ultimele şase luni.

Oamenii au spus NU mai întâi celor care au instrumentalizat religia în încercarea de a promova un impostor în fruntea ţării, la alegeri. Aceiaşi au spus apoi NU celor care au instrumentalizat raţionalitatea ştinţifică şi au vrut să distrugă dimensiunea religioasă a educaţiei publice a copiilor.

Prima oară au taxat un abuz al reprezentanţilor insituţionali ai bisericii majoritare, a doua oară un abuz al reprezentanţilor gândirii ştiinţifice. Fiecare dintre aceştia cu modul lor propriu de a gândi realitatea, dar cu toţii nepăsători în aceste abuzuri cu privire la oamenii pe care modurile lor de a gândi realitatea îi serveşte.

De la vraci, la preoţi, la filosofi, apoi la oameni de ştiinţă şi, azi, cu un termen generic, la experţi, categoriile sociale care au spus oamenilor ce anume există, care e realitatea, au avut mereu un rol important. Şi fiecare categorie a pretins la vremea respectivă că metoda după care află adevărul cu privire la realitate este cea mai bună [1].

Toate aceste categorii profesionale au furnizat sau încă livrează un cadru instituţional constitutiv, o realitate în termenii căreia ne putem formula scopurile şi organiza viaţa. Nu putem trăi în absenţa a aşa ceva. Într-o societate diversă cultural avem la dispoziţie multiple astfel de oferte.

Probleme în folosirea ofertelor de pe piaţa culturală pot apărea când dispare simţul măsurii. Când nu se sesizează limitele de aplicabilitate a ce ni se spune că este real. Vom afla, şi ni se va cere să credem, de exemplu, că un copil atunci când se naşte are asociată o funcţie de undă (conform mecanicii cuantice) şi că există o probabilitate ca nou născutul să existe şi la marginea universului. Naşterea, la drept vorbind, este în realitate doar o colapsare a funcţiei de undă în urma observări noastre, ca oameni de ştiinţă, sau, eu ştiu, ca taţi (şi ei cu funcţia lor de undă) a acestui eveniment. De partea cealaltă, ni se poate spune că mutaţia întâmplătoare care duce la apariţia unui organism ai cărui descendenţi vor deveni dominanţi în populaţie iar peste milenii biologii îi vor clasifica într-o specie diferită de cea în care erau clasificate organismele respective înainte de mutaţie, ei bine această mutaţie poate că este în realitate rezultatul intervenţiei unui Duh proniator. Bouche bée.

În orgoliul nemăsurat al unor oameni de a prinde totul în cuvintele specifice propriului discurs profesional sau vocaţional, de a construi o realitate monolitică în propoziţii coerente unele cu altele tai pe Patul lui Procust vieţile oamenilor [2]. Fac această barbarie pentru interese personale, de statut social, şi pentru interese instituţionale. Unii oameni spun că din pură prostie, prin folosire abuzivă a ceva ce li se pare că au priceput, dar de fapt nu au priceput. Când prostia aduce folos eu nu cred că e vorba de prostie.

Fenomenul managerial de expansiune către oamenii din jur a schemelor de structurare a realitatăţii proprii organizaţiei tale este unul firesc. Pe această bază se câştigă legitimitatea atât de necesară asigurării resurselor care permit organizaţiilor de acel fel să supravieţuiască.

Dar când fac acest lucru experţii devin impostori experţi, iar preoţii devin impostori preoţi, pentru că în aceste roluri pretind că sunt altceva decât sunt. “Preoţi” şi „experţi” fac ceva ce nu are de a face cu rolurile lor organizaţionale, sunt nişte manageri proactivi cu interese instituţionale egoiste, nu nişte oameni care servesc publicul lor ţintă. Au tot dreptul la asta, dar în acel moment onest ar fi să îşi şteargă etichetele vocaţionale sau profesionale. Acum vorbeşte Popescu managerul, atât. Ei, dar asta nu e foarte eficient, cine l-ar mai asculta pe „Popescu şi atât”. Cum ar putea încuraja ei legitim pe cetăţenii obişnuiţi la pierderea simţului măsurii ? Răspunsul evident, prin ridicarea calităţii a ce oferi beneficiarilor, e mult mai greu de pus în practică decât marketing-ul agresiv.

Un sistem public de educaţie este o resursă cu valoare enormă pentru cei care au pierdut simţul măsurii. Oamenii care se identifică egoist cu organizaţiile producătoare de discursuri prin care se instituie cadrele constitutive vieţii noastre se luptă între ei pentru folosirea sistemului ca să ne influenţeze şi să îşi asigure pe termen nedefinit consumatorii serviciilor la care se pricep, indiferent de calitatea acestora. Ei vor să aibă monopol, dacă se poate, şi să ne spună cum stă treaba cu realitatea, ce există şi ce nu există. Iar despre ceea ce nu există, fireşte, să adauge că nu are ce să caute în viaţa noastră, a cărei realitate e cunoscută de ei şi doar de ei.

Dar noi, cetăţenii obişnuiţi, nici vraci, nici preoţi, nici filosofi, nici oameni de ştiinţă, nici experţi, sau oricare dintre aceştia dar lăsând fişa de post a job-ului la locul ei, asumând rolul de om simplu, de cetăţean, noi ce vrem ? Interesează pe cineva ? Sau e musai să fim la remorca diferitelor grupuri de lideri cvasiprofesionali în loc să fie liderii cei care ne servesc ?

În conflictele interminabile dintre cei care abuzează de rolul asociat categoriilor profesionale de  mai sus oamenii obişnuiţi nu pot fi decât victime colaterale, dacă nu au şi ei un cuvânt de spus. Democraţia le dă acest cuvânt de spus.

Sunt mândru că cetăţenii acestei ţări au dat dovadă de simţul măsurii şi au dat pe rând câte o lecţie “preoţilor” şi „experţilor”, obligându-i astfel să acorde mai multă atenţie calităţii produselor şi serviciilor specifice organizaţiilor lor. Cine nu va face asta, va pierde competiţia cu privire la ce există.

Note

[1] Azi se aşteaptă să vorbească în public cineva doar dacă e expert pe ce vorbeşte. Dacă îl preocupă şi nu e expert, să tacă din gură şi să asculte pe experţi. Cine sunt experţii stabileşte o comisie a experţilor, o asociaţie profesională a lor, experţii cei mai importanţi, etc. Consecinţa e că societatea civilă nu poate fi una a cetăţenilor, zice-se, ci doar a cetăţenilor experţi. Numai că experţii mai fac şi abuzuri, din rea intenţie sau din prostie. Pe ei cine îi controlează ? Cetăţeanul obişnuit. Societatea civilă cred că trebuie să fie formată doar de oameni în calitate de oameni obişnuiţi. Experţilor puţină modestie nu le strică.

[2] Realitatea, orice o fi ea, oricum e unitară într-un mod pe care nu îl poate prinde omul în cuvinte. De ce am avea capacitatea nemăsurată, apărută prin evoluţie sau dată de Dumnezeu, de a descrie unitar realitatea. ? Nici din perspectiva ştiinţifică, nici din cea religioasă nu se poate susţine că omul ar putea avea aşa ceva. Oamenilor, în general, puţină modestie nu le strică.