De bine: nu mai suntem victime colaterale în lupta dintre “preoţi” şi „experţi”

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/de-bine-nu-mai-suntem-victime-colaterale-in-lupta-dintre-%E2%80%9Cpreoti%E2%80%9D-si-%E2%80%9Eexperti%E2%80%9D/ )

Simţul măsurii. Aceasta a fost trăsătura de caracter dovedită de cetăţenii români în ultimele şase luni.

Oamenii au spus NU mai întâi celor care au instrumentalizat religia în încercarea de a promova un impostor în fruntea ţării, la alegeri. Aceiaşi au spus apoi NU celor care au instrumentalizat raţionalitatea ştinţifică şi au vrut să distrugă dimensiunea religioasă a educaţiei publice a copiilor.

Prima oară au taxat un abuz al reprezentanţilor insituţionali ai bisericii majoritare, a doua oară un abuz al reprezentanţilor gândirii ştiinţifice. Fiecare dintre aceştia cu modul lor propriu de a gândi realitatea, dar cu toţii nepăsători în aceste abuzuri cu privire la oamenii pe care modurile lor de a gândi realitatea îi serveşte.

De la vraci, la preoţi, la filosofi, apoi la oameni de ştiinţă şi, azi, cu un termen generic, la experţi, categoriile sociale care au spus oamenilor ce anume există, care e realitatea, au avut mereu un rol important. Şi fiecare categorie a pretins la vremea respectivă că metoda după care află adevărul cu privire la realitate este cea mai bună [1].

Toate aceste categorii profesionale au furnizat sau încă livrează un cadru instituţional constitutiv, o realitate în termenii căreia ne putem formula scopurile şi organiza viaţa. Nu putem trăi în absenţa a aşa ceva. Într-o societate diversă cultural avem la dispoziţie multiple astfel de oferte.

Probleme în folosirea ofertelor de pe piaţa culturală pot apărea când dispare simţul măsurii. Când nu se sesizează limitele de aplicabilitate a ce ni se spune că este real. Vom afla, şi ni se va cere să credem, de exemplu, că un copil atunci când se naşte are asociată o funcţie de undă (conform mecanicii cuantice) şi că există o probabilitate ca nou născutul să existe şi la marginea universului. Naşterea, la drept vorbind, este în realitate doar o colapsare a funcţiei de undă în urma observări noastre, ca oameni de ştiinţă, sau, eu ştiu, ca taţi (şi ei cu funcţia lor de undă) a acestui eveniment. De partea cealaltă, ni se poate spune că mutaţia întâmplătoare care duce la apariţia unui organism ai cărui descendenţi vor deveni dominanţi în populaţie iar peste milenii biologii îi vor clasifica într-o specie diferită de cea în care erau clasificate organismele respective înainte de mutaţie, ei bine această mutaţie poate că este în realitate rezultatul intervenţiei unui Duh proniator. Bouche bée.

În orgoliul nemăsurat al unor oameni de a prinde totul în cuvintele specifice propriului discurs profesional sau vocaţional, de a construi o realitate monolitică în propoziţii coerente unele cu altele tai pe Patul lui Procust vieţile oamenilor [2]. Fac această barbarie pentru interese personale, de statut social, şi pentru interese instituţionale. Unii oameni spun că din pură prostie, prin folosire abuzivă a ceva ce li se pare că au priceput, dar de fapt nu au priceput. Când prostia aduce folos eu nu cred că e vorba de prostie.

Fenomenul managerial de expansiune către oamenii din jur a schemelor de structurare a realitatăţii proprii organizaţiei tale este unul firesc. Pe această bază se câştigă legitimitatea atât de necesară asigurării resurselor care permit organizaţiilor de acel fel să supravieţuiască.

Dar când fac acest lucru experţii devin impostori experţi, iar preoţii devin impostori preoţi, pentru că în aceste roluri pretind că sunt altceva decât sunt. “Preoţi” şi „experţi” fac ceva ce nu are de a face cu rolurile lor organizaţionale, sunt nişte manageri proactivi cu interese instituţionale egoiste, nu nişte oameni care servesc publicul lor ţintă. Au tot dreptul la asta, dar în acel moment onest ar fi să îşi şteargă etichetele vocaţionale sau profesionale. Acum vorbeşte Popescu managerul, atât. Ei, dar asta nu e foarte eficient, cine l-ar mai asculta pe „Popescu şi atât”. Cum ar putea încuraja ei legitim pe cetăţenii obişnuiţi la pierderea simţului măsurii ? Răspunsul evident, prin ridicarea calităţii a ce oferi beneficiarilor, e mult mai greu de pus în practică decât marketing-ul agresiv.

Un sistem public de educaţie este o resursă cu valoare enormă pentru cei care au pierdut simţul măsurii. Oamenii care se identifică egoist cu organizaţiile producătoare de discursuri prin care se instituie cadrele constitutive vieţii noastre se luptă între ei pentru folosirea sistemului ca să ne influenţeze şi să îşi asigure pe termen nedefinit consumatorii serviciilor la care se pricep, indiferent de calitatea acestora. Ei vor să aibă monopol, dacă se poate, şi să ne spună cum stă treaba cu realitatea, ce există şi ce nu există. Iar despre ceea ce nu există, fireşte, să adauge că nu are ce să caute în viaţa noastră, a cărei realitate e cunoscută de ei şi doar de ei.

Dar noi, cetăţenii obişnuiţi, nici vraci, nici preoţi, nici filosofi, nici oameni de ştiinţă, nici experţi, sau oricare dintre aceştia dar lăsând fişa de post a job-ului la locul ei, asumând rolul de om simplu, de cetăţean, noi ce vrem ? Interesează pe cineva ? Sau e musai să fim la remorca diferitelor grupuri de lideri cvasiprofesionali în loc să fie liderii cei care ne servesc ?

În conflictele interminabile dintre cei care abuzează de rolul asociat categoriilor profesionale de  mai sus oamenii obişnuiţi nu pot fi decât victime colaterale, dacă nu au şi ei un cuvânt de spus. Democraţia le dă acest cuvânt de spus.

Sunt mândru că cetăţenii acestei ţări au dat dovadă de simţul măsurii şi au dat pe rând câte o lecţie “preoţilor” şi „experţilor”, obligându-i astfel să acorde mai multă atenţie calităţii produselor şi serviciilor specifice organizaţiilor lor. Cine nu va face asta, va pierde competiţia cu privire la ce există.

Note

[1] Azi se aşteaptă să vorbească în public cineva doar dacă e expert pe ce vorbeşte. Dacă îl preocupă şi nu e expert, să tacă din gură şi să asculte pe experţi. Cine sunt experţii stabileşte o comisie a experţilor, o asociaţie profesională a lor, experţii cei mai importanţi, etc. Consecinţa e că societatea civilă nu poate fi una a cetăţenilor, zice-se, ci doar a cetăţenilor experţi. Numai că experţii mai fac şi abuzuri, din rea intenţie sau din prostie. Pe ei cine îi controlează ? Cetăţeanul obişnuit. Societatea civilă cred că trebuie să fie formată doar de oameni în calitate de oameni obişnuiţi. Experţilor puţină modestie nu le strică.

[2] Realitatea, orice o fi ea, oricum e unitară într-un mod pe care nu îl poate prinde omul în cuvinte. De ce am avea capacitatea nemăsurată, apărută prin evoluţie sau dată de Dumnezeu, de a descrie unitar realitatea. ? Nici din perspectiva ştiinţifică, nici din cea religioasă nu se poate susţine că omul ar putea avea aşa ceva. Oamenilor, în general, puţină modestie nu le strică.