Pornind de la un best-seller ortodoxist

Week-end-ul acesta am citit la recomandarea cuiva o carte ortodoxistă în sens tare, "Lucrarea", a domnului Ciomâzgă. Este o carte intimă. Este o carte ininteligibilă pentru cineva care nu are cât de cât o viață ortodoxă. În măsura în care ai priceput despre ce este vorba este lipsit de bun simț să vorbești pe fond despre ea. Ca atare încerc câteva meta-idei de folos din punct de vedere al intereselor publice.

Viața spirituală trăită la modul serios într-o anumită tradiție te duce la autoconstrucția unei lumi personale și grupale total incompatibilă cu ceea ce numim civilizație modernă. Nu e vorba numai de acceptarea unor entități de tipuri diferite de cele asumate de științe în teoriile lor aflate în evoluție culturală, de exemplu nevizibilele, ci și de noțiuni diferite de cauzalitate. Luimea are cu totul alt înțeles. Chestiunea mai puțin confortabilă este că aceste tradiții spirituale sunt mai multe. Totul e ok câtă vreme sunt decuplate politic. Când se pune problema comunicării într-o societate globalizată nu cred că e ceva de comunicat pe fond, lumile sunt total incompatibile în profunzimea lor.

Din punct de vedere economic o societate cu preocupări spirituale serioase nu poate fi competitivă în sens modern. O dată pentru că nu produce decât strictul  necesar conform necesităților minimale pentru asceză, a doua oară pentru că nu are nici un sens existențial să producă mult, a treia oară pentru că nu apelează la metode economic eficiente de creștere a calității și cantității producției. Astfel de oameni nu au îndoieli că zarzavaturile crescute în România sunt mai bune ca altele din cauza apelor sfințite la Bobotează care îmbrățișează toată țara, nu datotorită caracteristicilor biologice ale soiurilor, pedologice ale solurilor și metodelor agronomice. Nefiind competitivă o astfel de societate nu poate rezista decât prin izolare sau în cazul norocos când are la dispoziție multe resurse naturale.

De facto o societate cu preocupări spirituale serioase are tendințe autoritariste. Principiul ascultării față de îndrumător, absolut necesar pentru evoluția spirituală a persoanei este extrapolat la nivel social printr-un artificiu retoric cu utilitate ideologică în principiul supunerii față de conducători. O dată stabilizată această stare politică măsura în care mai funcționează pe baze spirituale o astfel de societate e la voia lui Dumnezeu. Nu mai există nici o posibilitate de control bottom-up, nimeni dintre oameni nu mai poate garanta că cei în funcții își îndeplinesc rosturile. Cum însă orice e interpretabil, situația rea poate fi citită în cheie spirituală, printr-un feed-back pozitiv care stabilizează societatea în starea respectivă.

Pe de altă parte, o societate bazată strict pe știință nu are valențe spirituale decât pentru cineva care:

·         fie nu știe despre ce este vorba în propoziție și supralicitează ce poate oferi știința, acești oameni cred că atunci când mor se reintegrează circuitelor biogeochimice;

·         fie are o minte capabilă să baleieze cunoștințele din mai mult științe ale naturii, sociale, umaniste și ceva părți importante ale filosofiei și se apucă de reconstrucții ale lumii pe cont propriu pentru o soluție personală sau de grup mic la întrebările existențiale. Acești oameni vor avea niște reprezentări cu privire la moarte de uz personal. Ei își umpu timpul cu tot felul de lucruri care privite din exterior sunt ridicole, de exemplu în ce sens apa este H₂O, sau dacă propoziția “zăpada este albă” e adevărată numai când zăpada este albă.

Într-o astfel de societate, bazată exclusiv pe știință, doar o infimă minoritate poate avea preocupări spirituale, pe criterii de inteligență și resurse disponibile pentru dobândirea cunoașterii. Cum toată lumea ajunge să moară, iar acest fenomen e foarte vizibil în cazul oamenilor diferiți de tine însuți, există riscul ca viața să pară a fi lipsită de orice sens. Dar omul care crede asta nu are de ce să consume prea mult, prin urmare pentru o producție economică mare el trebuie stimulat să uite asta, să se considere nebun sau irațional dacă se mai gândește și la asta, să meargă la psiholog și să se rezolve ca apoi să muncească pe brânci și să consume cât mai mult atâta vreme cât e capabil să o facă. După ce nu mai e capabil să o facă e problema lui.

În aceste condiții, din câte pot să îmi dau seama, rolul civilizației bazate pe știință nu poate fi decât unul superficial din punct de vedere existențial, dar esențial din punct de vedere politic: evitarea războaielor între societățile între care nu poate exista comunicare pe fond. Nu e puțin lucru. Treaba acestui fel de civilizație poate fi la nivelul lumescului gestionat cu bun simț. Sincretismele spirituale globaliste sunt ridicole, iar din perspectiva unei vieți spirituale tradiționale asumate total de-a dreptul absurde.

Atâta vreme cât democrația și gândirea liberală își asumă acest rol de fluid cultural care ține la un loc țesuturile societăților înrădăcinate în diferite tradiții cred că au șanse de supraviețuire. Dacă vor vrea să elimine valorile tradiției printr-un act de explicare rațională sau impunere cred că vor dispărea la modul propriu.

Pe plan național în societăți heterogene ca a noastră modelul practicabil mi se pare asemănător unui cozonac bogat, cum făceau bunicile: coca e civilizația pe baze științifice în condiții de relativă modestie cognitivă, fără supralicitări prostești, iar stafidele unite de fire de cacaco și miez de nucă sunt insulele comunitare de oameni care vor și pot să trăiască viața lor pentru scopuri spirituale, decuplați pe cât posibil de ethosul consumist. Pentru diversitate și echitate culturală sunt desigur dezirabile și niște antistafide, corespunzând grupurilor umaniste militante, cu recomandarea să nu intre în contact direct cu stafidele pentru a nu genera reacții explozive care să distrugă cozonacul.

Oamenii care trăiesc în lumi de felul celor din "Lucrarea" vor încerca în permanență să se extindă în masa cozonacului. Ceea ce propun ei ca mod de viață este însă atât de dificil încât șansele obiective de reușită sunt nule. Nu reprezintă un pericol real pentru cei cu interese exclusiv de consum și distracție ca să uite că vor muri. Nu mi se pare o problemă că aceste grupuri vor să se extindă, la fel fac și cei din antistafide, chiar dacă nu au contribuit cu nimic la generarea societăților actuale. Important politic e ce fac cei cu atitudini sociale și politice rezonabile. Rezonabilitatea mi se pare valoarea fundamentală a societăților heterogene.

Să fim rezonabili cei capabili de asta, cu atât mai mult cu cât oamenii cu preocupări spirituale hotărâte, asumate total, percep intruziunea civilizației pe baze științifice în intimitatea lor ca fiind de natură malefică (demonică, de fapt – ce să o mai dăm după cireș), iar consecințele sunt anticipabile: refuzul democrației și liberalismului fie și cu rolul de fluid circulant și răspunsul la agresiunea percepută prin contra-agresiune din partea castei militare a societăților respective.

A bon entendeur, salut !

Dreapta iluministă e depășită istoric, viitorul e al dreptei post-iluministe

  

În acest text susțin ideea că alături de cele două partide mari raționaliste din România, PSD și PNL, este necesar încă unul puternic de centru dreapta democrat-creștin. În acest moment nișa e parțial ocupată de PMP, un partid oportunist care nu răspunde nevoilor societății românești, ci intereselor de grup ale celor care l-au creat în scopul perpetuării politice după ce rolul lor istoric, important de altfel, s-a terminat [1].

Dezbaterile din timpul alegerilor prezidențiale au evidențiat două moduri de gândire în zona civică și politică de dreapta. Un mod raționalist, top-down în construirea opiniilor și cunoașterii, care iubește unitatea de acțiune în numele rațiunii, și un mod post-raționalist, de tip mâna invizibilă bazată pe mecanisme evolutive, care iubește diversitatea chiar și atunci când manifestarea ei deranjează pe termen scurt, întrucât asumă o modestie a posibilităților gândirii omenești și e conștient că fiecare intervenție publică joacă rolul unei potențiale mutații culturale, când nu e reafirmarea viabilității unei specii culturale, eventual politice, care a avut deja un anumit succes.

Rezultatul alegerilor prezidențiale este o confirmare empirică a faptului că o dreaptă cu competiție ideologică internă, post-raționalistă, este mai eficientă decât una centralizată. Candidatul Iohannis a câștigat doar pentru că a fost susținut de alegătorii altor candidate, oameni care altminteri nu l-ar fi susținut cu toții. Strategia toți pentru Iohannis de la bun început ar fi dus la succesului domnului Ponta, vocile multiple independente care să dea credibilitate discursului de protest împotriva abuzurilor asupra celor din diaspora nu ar fi existat.

Dacă succesul dreptei a fost asigurat prin competiție în interiorul dreptei, ce interes ar avea cetățenii să nu mai existe competiție de acum încolo ? Interesul este exclusiv al partidelor raționaliste, nu al societății.

Argument pentru depășirea raționalismului în politică

Un argument teoretic pentru depășirea raționalismului poate fi schițat pe scurt astfel [2]:

·         omul nu are o minte infinit de puternică;

·         atâta vreme cât societea e suficient de simplă omul poate să aibă un model conceptual, o reprezentare ideologică explicită a funcționării ei: aceste ideologii raționaliste sunt bine adaptate nevoilor politice ale omului în condiții suficient de simple;

·         după ce societatea devine foarte complicată nimeni nu mai poate să cunoască, necum să priceapă tot ce se întâmplă într-o societate: în aceste condiții ideologiile raționaliste singure nu mai sunt bine adaptate nevoilor politice ale omului, avem nevoie de o populație de ideologii pe care să le folosească oameni aflați în competiție; raționaliștii;

·         în acest condiții de complexitate crescută putem avea reprezentări unitare numai cu privire la principiile de funcționare ale societății, nu și cu privire la diverse acțiuni specifice și ideologiile care le justifică ; nu putem ști exact la ce duc diversele acțiuni pe termen lung, evaluăm doar în funcție de consecințele practice : asta înseamnă că nu putem face planuri de dezvoltare ale societății pe termene excesiv de lungi și că dezvoltarea societății e bine să fie rezultatul echilibrat al interacțiunii dintre stat – care asigură funcționalitatea cadrului instituțional formal, și cetățeni – care au diverse inițiative de acțiune ;

·         în aceste condiții e recomandabil să nu îți tai crăcile ideologice de sub picioare nici când acestea par vetuste și nu le vezi utilitatea directă, de exemplu în cazul celor religioase. În fond ele sunt rezultatul inițiativelor de acțiune ale unor cetățeni. Te afli într-un frunziș complicat în care nu mai ști dacă ce pare solid e de fapt putred pe undeva, iar ce pare fragil e de fapt bine consolidat prin împletirea cu alte liane din zonă. Atitutinea rațională nu mai e să faci pe mizezi excesiv pe rațiune ca în iluminism și să spui tu cum trebuie să crească arborele și pădurea, ci să le lași să crească și să îți vezi de inițiativele tale private în aceste condiții dinamice doar parțial controlabile.

·         În aceste condiții de complexitare ridicată ai nevoie de o minte deschisă și adaptabilă. Dacă o cracă ideologică o să se usuce și o să moară, va muri pentru că nu mai vrea nimeni să stea pe ea, nu pentru că o tai tu în numele binelui comun (desigur că poți încerca să o tai într-o competiție pentru putere, dar nu mai poți avea pretenția că slujești interesul public atunci când faci asta).

·         În aceste condiții de complexitate ridicată reprezentarea rațională a binelui comun este cea a unui cadru formal care permite manifestarea unei competiții nedistructive și a altor tipuri de relații (contractuale formale, dar și informale) între adepții diferitelor moduri de viață și valori de fond structurante ale existenței personale.

Nimeni nu mai poate gândi eficient marea arhitectură a unei societăți informaționale contemporane cu tendințe de globalizare. Și nici măcar a unui sistem politic. N-avem mintea suficient de puternică pentru asta. Structura societății și a sistemului politic rezultă din multiple inițiative într-un cadru cât mai neutru valoric cu putință, iar tendința naturală de acaparare a cadrului de către deținătorii unui sistem de valori sau a altuia trebuie ținută sub control permanent, inclusiv prin existența a multiple centre de decizie în stat relativ independente (de exemplu centrul de putere Curtea Constituțională e cel care a blocat acapararea totală a cadrului de către cleptocrații post-comuniști).

Într-o democrație complexă creativitatea și eficiența rezultă din inițiative locale decuplate care nu mai pot fi prinse într-o unică reprezentare globală și simultan detaliată a proceselor implicate.

Aspecte instituționale

Caracterul dominant al discursului liberal raționalist (dreapta iluministă) în politica și societatea civilă românească e stabilizat în mod direct de existența partidului liberal actual și indirect de existența competitorului său de stânga.

Alte surse de stabilizare directă sunt :

·         diverse organizații neguvernamentale cu origine iluministă elitiste, deținători inițiați ai înțelepciunii de vreun fel, distribuiți în toate organizațiile politice raționaliste care susțin acest mod de abordare.

·         puterea disproporționat de mare a serviciilor de informații în raport cu societate civilă care ar putea genera organizații politice noi, cu oameni distribuiți în toate organizațiile politice care susțin o abordare raționalistă.

·         faptul că societatea românească nu e încă suficient de complexă pentru ca pretențiile de a putea fi gestionată raționalist să apare în mod evident ca fiind de nesusținut.

Însăși complexificarea scocietății peste un anumit prag este inhibată instituțional de dominanții actuali pentru că este împotriva interesului celor care ocupă centrele de decizie și distribuire a resurselor pe baze susținut prin retorici raționaliste. Cu o societate puternic descentralizată raționalismul de stânga, de dreapta sau de stat neidologic nu mai pot avea garanția unde se duc banii și către cine, ci doar în ce zonă și pentru ce scopuri de interes public.

Competiția între cele două tipuri de raționalism a fost utilă pentru depășirea stării autoritariste a societății, însă în această perioadă în care România tinde să se complexifice există un interes de cooperare între raționaliști pentru a bloca diversificarea internă a societății dincolo de pragul controlabil direct de către ei.

O dreaptă post-iluministă nu înseamnă dispariția abordărilor raționaliste, ci coexistența lor cu alte abordări politice compatibile cu cadrul formal de funcționare al statului democratic. Înseamnă doar o distribuire a puterii în multiple centre.

Aplicare

A trecut suficient de mult timp de la alegerile prezidențiale de anul trecut pentru a avea o opinie consolidată cu privire la ce se întâmplă din punct de vedere politic.

Atmosfera e stătută, nimic nu s-a schimbat în mai bine pentru cetățeni. În educație, care s-a spus că va fi o prioritate pentru noul președinte și PNL, continuă politicile antireformă cu tactica picăturii chinezești. Finanțarea cercetării este la pământ, banii s-au dat cu câteva zile înainte de Paști. Din sistemul de sănătate medicii pleacă pe capete.

În pofida faptului că intervine exclusiv în interes personal și grupal, fostul președinte este singurul care dinamizează discursul public împotriva blocului partidelor raționaliste. Dacă nu ne place că o face dânsul, atunci trebuie să punem ceva în loc. Trebuie să producem un discurs politic care să fie capabil să miște politicile publice de interes pentru oameni, să producă o opoziție reală, nu doar protocol și vizite la Majestatea Sa, dar care să fie detașat de anturajul fostului președinte.

În condițiile din România o combinație de tip hayekian între pilonul valorilor tradiției și cele al valorilor democrației ar fi un partid creștin-democrat nu doar cu numele, ci cu implicarea majoră a creștinilor practicanți. În schema politică actuală așa ceva a fost ușor de asociat cu excesele ortodoxiste de genul celor ale unui domn Capsali. Aceste poziții devin însă acum extreme în discursul public, în oglindă cu cele ale ideologilor umanismului internaționalist. Centrul poate fi ocupat de oamenii care cred atât în valorile democratice cât și în cele creștine.

Acesta ar fi un pol de dreapta neiluminist în competiție cu interesele raționaliștilor, iar pentru o periodă de timp și în competiție cu partidul fostului președinte, care se va dizolva mai devreme sau mai târziu odată cu amurgul liderului său informal.

Afilierea europeană a PNL nu poate masca faptul că acest partid nu are nimic de a face cu creștin-democrația. PNL este un vechi reprezentat standard al raționalismului de dreapta care a absorbit în timp tot felul de alte idei cu singurul scop al intereselor politice pe termen scurt, recent în principal de a face față PSD.

Este necesară o critică intensă, o opoziție puternică pe baze creștin-democrat la un nivel vocal similar celui al fostului președinte. O societate care nu pate produce o astfel de critică nu merită să evolueze. Trebuie spart oligopolul raționaliștilor stabilizat acum de serviciile de informații datorită contextului internațional turbulent pregătește terenul pe care se poate dezvolta o creștin-democrație ca opțiune alternativă.

Nu putem accepta o competiție doar între doi dinozauri mari raționaliști de stânga și de dreapta. Aceștia sunt mult prea specializați “trofic” și nu pot evolua instituțional. Rolul lor social e mai degrabă de a asigura stabilitatea politică până când ne vom putea diversifica prin organizații politice care să reflecte valorile și interesele reale ale oamenilor și să implicarea lor.

Potențialul evolutiv al organizațiilor civice și politice mici și medii este mult mai mare, iar asta e de folos țării. Așa cum omul e rezultatul evoluției din mici mamifere, nu din dinozaurii hiperspecializați dominanți până în momentul extincției lor catastrofice, la fel deologiile viitoare dominante nu vor evolua din cele raționaliste, acestea fiind drumuri închise pentru evoluția culturală a omenirii. Raționaliștii au creat condițiile unei evoluții culturale care a dus la propria lor inadecvare cu noua stare a societății.

Considerați finale

Crearea unor noi centre de putere în societate prin concentrarea resurselor într-un mod neplanificat (antreprenori din clasa de mijloc, semi-antreprenori în cadrul unor instituții publice care derulează proiecte de valoare financiară mare obținute prin competiție) nu poate decât să scadă prestigiul și autoritatea raționaliștilor și să le lezeze interesele materiale. Erodarea puterii lor e un rezultat inevitabil al evoluției societății și va duce la formarea unui pol creștin-democrat autentic nu pentru că vrea cineva asta în mod special, ci pentru că acestea sunt valorile majoritarilor din România : tradițional creștine, iar acum și democratice. O dreaptă post-iluministă va consta probabil din două partide aflate în competiție : partidul raționalist PNL existent și un partid ancorat simultan în valorile tradiției creștine și ale democrației. Dacă un astfel de partid se va consolida e foarte probabil ca el să dea viitorul președinte al României după un mecanism competitiv pe dreapta de tipul celui prin care a câștigat și actualul președinte, cu atât mai mult cu cât o susținere neexplicită a BOR pentru candidatul stângii raționaliste va fi exclusă în noile condiții.

Procesul de erodare a autorității raționaliștilor nu poate fi oprit decât prin perturbări catastrofice de genul unui război, sau al unor investiții foarte mari în înarmare ca rezultat al unei crize globale de încredere, singurele în măsură să ducă la simplificarea din nou a structurii societății. Din acest punct de vedere există o convergență între interesele instituționale ale raționaliștilor de toate felurile și cele ale inamicilor lumii libere. Înțelegerea acestui lucru când există bună credință în raport cu interesul public și nu există blocare în proiect ar trebui să ducă la depășirea modului de gândire raționalist.

____

Notă.

[1] Băsist nu înseamnă fan al domnului Băsescu, ci fan al rolului pe care acesta l-a avut. Rolul fiind încheiat nu mai poate nimeni să spună că este băsist acum, ce cel mult că a fost băsist. A fi băsist acum e la fel de caraghios cu a fi un fan al fotbaliștilor Ozon, sau Dobrin, Costică Răducanu sau Pele. Sentimentalismele n-au ce căuta în politică.

[2] Abordarea propusă este de tip hayekian. Un text introductiv accesibil despre Hayek se găsește de exemplu aici.

Despre elite

Cine e îndreptățit să vorbească în public despre apă? Unii spun că doar specialiștii în fizică și chimie. Dar un om însetat nu ? La fel despre religie, libertate și orice altceva folositor.

Cunoașterea care vine din cercetare obiectivă e doar o extensie a cunoașterii comune, care vine din simplă folosire. Știința e menită să servească folosirea acolo unde cunoașterea comună nu mai face față. A fi la îndemână e anterior lui a fi descris, analizat. Universul astronomic e doar un mic instrument pentru lumea omului, chiar dacă aceasta interpretată strict fizic e un praf de nisip în modelul cosmosului.

Un cunoscător mare nu știe doar ce știe, ci știe și rolul a ce știe în ansamblul vieții lui și a altora pe care doar îl intuiește ca orice om, fără competență maximă. Nu încearcă să reducă ansamblul vieții oamenilor la ceea ce știe el.

Marii cunoscători sunt și nu pot fi decât servitorii oamenilor. Cunoscătorul care vrea să devin stăpân e mic, local, fără context cultural. Cu cât mai mic și specializat, cu atât mai arogant. Își idolatrizează mica lui cunoaștere despre obiecte mari în unități de măsură fizice, dar superficial, trecând cu ele prin viața omului ca gâsca prin apă. Strategia de reducere a lumii la ce ști tu e o strategie de dominare a oamenilor.

Doar marii cunoscători sunt elite. Elitele sunt pentru oameni, nu oamenii pentru elite. Cunoscătorii cu comportament egoist prin ignorarea contextului sau, mai rar, prin cădere, prin alegerea deliberată a disfuncției sociale, a răului pentru ceilalți în numele binelui personal, sunt o anti-elită, au rol social distructiv.

O frunză care știe ce e lumina, dar disprețuiește rădăcina va fi curând o frunză în vânt. Nu vedem rădăcinile unui copac, dar le simțim. Verticalitatea lui nu e posibilă fără truda rădăcinilor.

Și elitele contează, și oamenii simpli contează, dar contează în mod diferit. Doar împreună pot controla anti-elitele.

Anomia socială, lipsa ierarhiilor, are ca surse la fel de "respectabile" barbaria ignoranților fuduli și rafinamentul anti-elitelor de orice factură civilizațională, occidentală sau orientală.

Când frunzele nu mai trimit seva lor către rădăcini se moare de foame. Când rădăcinile nu mai trimit apa lor cu nutrienți către frunze se moare de sete. Din cauze diferite, dar cu același efect final.

A vorbi în public ignorant fiind despre ceva înseamnă a-ți striga setea, a face publice disfuncționalitățile copacului în care ești rădăcină sau altă parte.

Nimeni nu poate opri oamenii să vorbească despre setea lor. O vor face fie și măcar în gând. Până vor muri.