1 Introducere
Trolii ruși vor avea probabil treabă cu
această carte[i], legionarii vor urî
această carte, ateii militanți vor urî această carte, adepții corectitudinii
poltice vor urî această carte, căldiceii nu se vor simți confortabili cu
această carte, nici oamenii care cred despre ei că știu mai mult decât știu.
Oamenii care își iubesc semenii și libertatea civică și politică vor iubi
această carte.
Avem de a face cu schița unui produs
ideologic nou, sinteză între tradiția religioasă bizantină și valorile statului
laic modern. Asocierea altfel decât prin asemănări de familie cu
democrația-creștină de tip occidental e respinsă prin includerea caracteristicilor
trăitoare ale creștinismului ortodox. Nu e vorba de o ideologie de tip catolic
sau protestant, ci de una de tip ortodox. Nu este o ideologie ecumenistă, ci
una care își asumă identitatea locală în context regional și global și susține
nevoia de cunoaștere și dialog între toți actorii existenți. Orice asocierea cu
legionarismul ortodoxist și ideologia rusească panortodoxă a zilei e respinsă
prin delimitarea clară de modelul holist de sistem stat-Biserică și opțiunea fermă
pentru cel democratic pluralist și parțial descentralizat.
În locul politizării spiritului, adică a urmăririi utopice a fericirii ca
scop pe pământ, ni se propune o spiritualizare locală a politicului, cu rol e de model, adică internalizarea
valorilor morale atemporale într-o viață politică de partid realistă,
pragmatică, alături de multe altele care funcționează pe alte scheme ideologice
în piața politică.
Într-un astfel de cadru nu poți susține hărțuirea și agresarea oamenilor în
numele dreptății sociale și o denunți indiferent unde o întâlnești, dar fără a
pretinde vreodată că e posibil ca aceste comportamente să dispară din viața
politică a societăților. Dorești frumusețea fără a fi risipitor și cauți
înțelepciunea fără a fi slab.[ii]
Intelectualii care scriu și se formează cu astfel de cărți sunt
intelectuali depolitizați, ei nu se adaptează din mers nevoile argumentative
ale luptei politice, ci constrâng lupta politică cu valori morale neinventate
de om și cu cerințele unei argumentări corecte și a spunerii adevărului.
Minciuna și calomnia nu poate fi pentru ei un mijloc de campanie, dar acceptă
că poate fi în mod legitim pentru alții care aleg un alt mod de viață. Își cresc
astfel costurile de succes politic doar lor înșile, pentru a putea funcționa ca
modele în societate pentru cei care nu au interese politice. E o formă de
manifestare a altruismului.
Unii ar putea spune că avem de a face cu un caz de noblețe a spiritului în
sens propriu. Mi se pare un titlul pompos. Nu cred că e vorba de nici o
noblețe. Noblețea, caracterul frumos, sunt un rezultat final privind
retrospectiv istoric, nu o stare de parcurs afirmată fie și de admiratori.
Noblețea spiritului, dacă există așa ceva, aparține unora dintre cei care nu
mai sunt printre noi.
2 Structura cărții
Deși fiecare parte de text se citește ușor
și cu placere, "Cetatea sub asediu" e o carte grea, cel puțin pentru
un om lipsit de erudiție, e dezvoltată într-un spațiu cultural
multi-dimensional în care se descriu fie și fugitiv procese la multiple scări
spațiale și temporale. Se simte o coreență în spatele scurtelor eseuri, dar
reconstruirea modului de a vedea lumea și omul necesită probabil o minte antrenată.
Ceea ce vedem la suprafață sunt niste șarje asociate unor teme punctuale de
fiecare dată puse într-un context mai larg.
Titlul cărții sugerează că obiectivul ei este
demantelarea mentalității românilor, în particular a credincioșilor români, că
trăim într-o cetate asediată. Acesta poate fi un nivel de lectură. O altă
posibilitate este să o citim ca pe o analiză de politică internă și externă a
României. La acest nivel obiectivul de modificare a mentalității de asediat are
doar un caracter operațional și servește unui scop politic strategic. Ontologia
umană însăși devine o resursă culturală necesară pentru conceperea unei noi ideologii
poltice. Cel mai profund nivel de lectură ar putea fi probabil cel al unei
teologii politice inovative. Existe unei astfel de intenții pare a fi sugereată
de ordinea aleasă a textelor. Eseurile și schițele sunt grupate în capitole a
căror ordine pornește de la conturarea unei ontologii umane către consecințe
practice în viața socială și politică. A parcurge cartea printr-o astfel de
grilă mă depășește și de aceea propun mai jos o interpretare a ei ca analiză a
situației României. Este ceea ce se sugerează și în introducere, unde cartea e
apreciată ca propunând un fuzionism doctrinar între creștin-democrați,
paleoliberali, conservatori, și tradiționaliști (p15).
Voi reda în continuare conținutul cărții
în următoare ordine: analiza vulnerabilităților României în context european,
răspunsuri la vulnerabilități: formularea scopurilor strategice, ale
obiectivelor tactice și ale măsurilor operaționale asociate producerii și
menținerii diferitelor tipuri de capital necesar în acțiunea politică. Apoi voi
evalua critic câteva puncte al cărții și în final voi trage concluziile.
3 Conținutul cărții
3.1 Vulnerabilități
Iată o listă de vulnerabilități caracteristice României ca parte din
spațiul european:
·
Suntem
“o societate a frustrării, a resentimentului și a imposturii mimetice”, condusă
de “o elită țărănesc-proletarizată, politehnică, îndoctrinată anti-cosmopolit
și totuși obligată de mersul Istoriei Mari să pășească spre viticultură, arte,
turism exotic, accesul la industria de lux etc” (p103). Includerea în cluburile
euro-atlantice nu a făcut decât să accentueze sentimentul de frustrarea prin
prin faptul că ne regăsim “sistematic în coada clasamentelor” (p102).
·
Suntem
animați de “partizanatul
metafizic al urii de sine”, facem “eroarea de a personaliza culpa și de a pierde din raza criticii” sistemul (p 104).
·
Au
fost denaturate propagandistic “valorile eminente – patriotism, dragostea față de cultura înaltă, solidaritatea
creștinească cu aproapele, conlucrarea pentru binele comun” (p104).
·
„Psihologia
consumistă alimentează egoismul, apoi individualismul și în final mizantropia,
în care toți ceilalți sunt mai puțin coechipieri într-un proiect dedicat
binelui comun, cât acaparatorii frauduloși ai unor resurse limitate” (p107).
·
În
aceste condiții dispare centrul laicizat. “Modelul laicizat al piramidei
sociale moderne se ruinează sub ochii noștri” pentru că “elitele, copleșite de
gestiunea imposibilă a unei complexități galopante, nu mai livrează certitudini”
și pentru că “elitele contemporane au creat noua paradigmă egalitaristă și
lumea “simplă” o ia în serios.” „Din straturile joase, devenite mijlocii, ale
societății, răsună trâmbițele unei apocalipse anti-elitiste pe care ipocrizia
empatiei de lux n-o mai poate opri.” (p99).
·
Pentru
că fetișizăm egalitatea omorâm, “în final, democrația.” (p108-109).
·
“Lăcomia,
ca motor psihologic al capitalismului mondial, nu va face loc smeritei
autolimitări sau oricărei alternative autarhiste, doar pentru că niște profeți
post-moderni vântură amenințarea că putem pierde, în câteva luni, totul.” (p92).
Există o manie a succesului (p98).
·
„un
nou politeism al valorilor se răsfrânge în dreptul fiecăruia de a-și alege
stilul de viață.” (p97)
·
Slăbirea
și decredibilizarea centrelor spirituale occidentale (p176) a permis o
dezvoltare insidioasă a populației islamice aparent dincolo de capacitatea de
absorbție a statelor respective. Islamismul e incompatibil cu civilizația
europeană pentru că “islamul
e o religie politică [care
duce la state de tip holist, fără structură policentrică]. Șaria e totuna cu legea fundamentală: nu poate
exista o altă Constituție în afara Coranului însuși” (p180). Adepții acestei religii nu pot “să interiorizeze valorile
republicane: laicitatea, statul de drept și patriotismul constituțional”, “islamul e o religie vie, captivantă, solicitantă fără rest” care “te împinge să confunzi ordinea cetății cu ordinea divină.” (p186-187). Lichidarea creștinilor orientali sub coordonarea unor lideri
spirituali care “nu posedă memoria conviețuirii multiculturale din
era islamului clasic” e o
dovadă tragică a acestei
stări de fapt (p195-197).
·
Există
o presiune a “sărăcimii mondiale care va dori să beneficieze de prosperitatea noastră
fără să preia și spiritul nostru democratic.” (p203).
·
„lumea inter-conectivității generalizate este
foarte fragilă.” (p91). Ne putem întreba dacă“este interconectivitatea globală
reversibilă pe căi voluntare și negociate ?” (p92), dar nu putem da un răspuns.
·
Atunci
asemenea evreului rătăcitor românul post-comunist “fuge pentrua cunoaște, se deplasează pentru a-și aminti, se așează
în alt spațiu pentru a se inventa.” (p 241). El pare să nu cunoască, ori pare că a uitat mesajul Hristic “Nu
te teme, crede numai” (Marcu, 5, 36).
Așa stând lucrurile „ar fi
de lucru, dar nimeni nu sună adunarea”, deși “România […] merită ceva mai bun,
atât ca stat, cât și ca națiune.” (p 235).
3.2 Formularea scopurilor strategice
Chestiunea strategiei e legată de felul în
care înțelegem fericirea și cum o legăm de viața politică.
Scopul strategic trebuie să fie realist, “omul
demiurgic, stăpân al timpului, al Naturii, al Celorlalți” a generat “Marea
carte a [ororilor] inumanității”, „Homo sapiens rămâne campionul absolut al
violenței intraspecifice” și nu avem toate motivele să credem că „nu există
progres moral.” (p 256-260). “Avem un
viitor numai în măsura în care ne vom prezerva umanitatea, adică rațiunea
dominantă, capabilă să țină în lesă animalitatea noastră antropomorfă.” (p94).
“Ideea că omul poate atinge perfecțiunea”
a avut o întruchipare patristică – “omul este imago Dei” și una renascentistă, care “pune omul în centrul
universului și îl celebrează ca pe ființă de maximă noblețe” (p69). În prima
omul e derivat ontologic dintr-un proiect al ființei transcendente, a eșuat prin
alegerea liberă a omului, a fost restaurat prin intervenția istorică a ființeii
transcendente printr-una din persoanele sale și are o strategie minimalistă de
manifestare e propriului eu lumesc, miza fiind urmarea modelului Hristic
(p69-70). În a doua, care internalizează modelul antic grec, “omul este cel
care, prin eroismul său etic și intelectual, prin creativitatea sa minunată,
prin rațiunea pătrunzătoare și armonia somatică, reușește să dea “glas”
prezenței divine altminteri insondabile” (p71). Ea deschide „drumul omului
modern spre apostazie funcțională (progresism, relativism, nihilism)” (p71).
Strategia propusă pentru restaurarea cetății este „sinteza celor două
idealuri de perfecțiune”
(p72). Ea transpare în fapt deja în viața publică printr-o “contraofensivă
identitară” (p202). Dinspre partea civico-politică și de afirmare personală a
sintezei formulările actuale sunt legate de “statul de drept, virtuțile civice
regăsite, forța creatoare a pieței libere.” (p163). Dinspre partea religioasă
tradițională a sintezei „creștinismul autolimitat prin umanim, renaștere și
democrația modernă, a devenit o religie “inofensivă”; o tradiție, un patrimoniu, o spiritualitate, un rezervor de martiriu
anti-totalitar.” (p192).
Pentru ca rațiunea să fie dominantă “animalitatea noastră antropomorfă” (p94) trebuie să nu ne temem, iar a nu te teme în condițiile prezenței
unor fenomene obiectiva amenințătoare ori a unor manipulări este posibil doar printr-o anumită detașare
spirituală de lume rămânând în mod responsabil totodată în ea. Sinteza
propusă are drept scop crearea condițiilor de posibilitate instituțională a
unei astfel de atitudini pe plan național și european.
Strategia e alternativă celei în care
divinizăm alteritatea (p194), neînțelegând fenomenele de selecția grupală în
care e antrenată civilizația europeană, și în care “poncifele [corect politice] autoparalizante”
(p193), riscă să lase totul la nivelul organizațiilor individuale și
cetățenilor fără responsabilități politice. La nivel individual și
organizațional simplu selecția va fi avantajoasă actanților cu un comportament
mai agresiv și mai intolerant. “Colțișorul nostru de bunăstare și democrație
liberală, cu substratul patrimonial oferit de umanismul creștin, nu are prea
mult viitor dacă nu va ști să continue, cu orice preț, proiectul european.” (p204). Accentul este pe asumarea selecției
grupale la nivel european în raport cu alte sisteme sociale din lume, în care
și națiunea română poate juca un rol important.
Ce rol am putea juca ? Ca Iovi, “umbre
postbizantine” care stăm pe o grămadă de gunoi a modernității și
post-modernității, noi românii am putea să facem mai ușor o astfel de trecere
(p72-73) către un mod de viață care capitalizează și pe valorile religioase
atemporale, și pe cele laice democratice.
Sinteza
nu înseamnă amestecarea eclectică a celor două moduri de viață, ci păstrarea
identității lor modulare într-o societate cu putere distribuită policentric.
Sinteza propusă de domnul Baconschi nu înseamnă instrumentalizare geopolitică a
ortodoxiei (p226), ci integrarea ei în sistemul policentric de instituții european
pentru consolidarea viabilității organizaționale a Uniunii Europene, creșterea
forței acesteia în concurența globală.
3.3 Formularea obiectivelor tactice
Tactica trebuie să țină seamă de „dinamica
sincronizării”, de sincronizările “retardate, în contratimp, care generează
false avansuri de mentalitate.” (p81). Procesele de transfer al mentalităților
între vest și est sunt lente, la momentul când noi preluăm anumite moduri de a
gândi și vedea lumea în occident deja au avut loc deja alte mutații culturale
pentru corectarea dezavantajelor unei separări prea puternice între religie și
stat. “Politicienii centriști, moderații, mediile
universitare, sindicatele și alte corpuri intermediare caută, în numele
statului o nouă concordie cu faptul religios. E vorba de a salva binele comun,
într-o cultură a dialogului. Până la urmă, democrațiile mature au înțeles că
laicitatea presupune nu doar separația domeniilor, ci și conlucrarea pentru
diferite cauze sociale comune.” (p 82). Ca urmare obiectivele
nu sunt doar politice, ci implică și domeniile cultural și religios implicate
în dialog.
Pe plan politic intern o adevărată democrație trebuie să fie “solidară, dar și selectivă”, “compasională,
dar și competițională”, să mizeze “mai mult pe libertate, ca sursă a
responsabilității și diferențierii, decât pe omogenizare” (p109). Obiectivele politice externe nu pot fi atinse fără crearea
modulelor (organizații, unități funcționale ale unor organizații) care să
permită comunicare eficientă cu alte corpuri politice și culturale, atât la
nivel de stat cât și pe planuri private. Spre exemplu “avem nevoie, pe termen
mediu, de o elită care să știe rusește, să înțeleagă civilizația rusească, să
pregătească dialogul din perioadele de
destindere și riposta eficientă, în cadrul NATO, dar pe terenul nostru, în
cazurile de tensiune.” (p152). Spre direcția vestică, a avut loc o reformare a
unor structuri ale statului care asigură punțile de comunicare specifice,
există un parteneriat pentru secolul XXI (p164-165), dar suntem departe de a
putea dialoga eficient ca să punem în valoare potențialul în multiple alte
sectoare (p167). Comunicarea e prioritar să existe și cu guvernele “dornice de
legitimare” (p172) din jurul Uniunii Europene care pot controla “debitul imigrației
anarhice” astfel încât să practicăm “imigrația controlată” (p205). Turcia este
la rândul ei un partener cheie față de care trebuie să existe deschis și un
canal de dialog inter-religios pe bază de reciprocitate (p219). Comunicarea cu
Italia și Vatican e și ea crucială atât
din punct de vedere spiritual (numeroase parohii românești „găzduite în
biserici catolice”), cât și din punct de vedere cultural și economic (p220-223).
La fel și comunicare cu Israel: “Israelul e singura democrație din Orientul
Apropiat: o democrație teocentrică, precum cea din perioada Judecătorilor” (p
243).
Un obiectiv axiologic explicit formulat este că „trebuie
să reconstruim neutralitatea valorilor, supraconfesionalitatea lor” (p124).
Supraconfesionalitatea lor este evaluată ca fiind ecumenică.
În ce privește obiectivele religiose se propune trecerea de la dualismul luptei-bine rău la imagine structurată a
binelui. Interpretarea spirituală a lumii ca întreg, detectarea structurilor, a
ponderii de bine și rău actual sau potențial (p41). “Biserica nu trebuie să
devină o cetate asediată de modernitate, un refugiu al exclușilor, o metaforă a
refuzului de a participa la istorie și de a-i aborda, cu înțelepciune,
sfidările.” (p41), “obștea
drept credincioasă a adoptat o atitudine pastorală (după mine greșită) a
cetății asediate.” (p52). Mulți credincioși ai BOR “se imaginează sub asediu, victimizându-se cotidian,
fără să priceapă că tocmai așa contribuie la consacrarea percepției publice
asupra unui “creștinism
anti-modern” (deci fără
viitor).” (p81). Nicolae Ceaușescu e responsabil de crearea acestei mentalitati in istoria noastra recenta: “Mentalitatea ceaușistă a cetății asediate
trăiește o nouă tinerețe.” (p233)
Rezultatul atingerii acestor obiective ar
putea fi o permeabilitate selectivă a spațiului românesc în raport cu alte zone
civilizaționale nedemocratice. “BOR e română, nu rusă” pentru că face parte
dintr-un sistem socio-politic diferit. Modelul românesc e un caz particular al celui
european și nu e holist, ca cel rus (articol aici).
Dialogul și unitatea confesională e tipul de permeabilitate relevant cu Rusia,
fără componente care să ducă la adoptarea soluțiilor politice estice în
România.
3.4 Măsuri operaționale
La nivel operațional se pune problema
identificării și întreținerii resurselor culturale, umane, a metodologiilor și
dezvoltarea de proiecte.
3.4.1 Resurse culturale de tip ontologic și antropologic
Identitatea abordării e dată de resurse culturale de tip ontologic și
antropologic care susțin un anumit mod de a întemeia reprezentărilor despre
om și societate. “În ordinea spirituală, identificarea sinelui cu
adevărul-personalizat are o detentă eliberatoare pe care fiecare generație
creștină a verificat-o” (p22) Alternativ avem un tip de om “în care s-a reaprins prometeismul
rațonalist” (p22). “și
adevărul creștin are pretenția de a ne elibera, asemenea adevărului întrupat în
persoana lui Iisus Hristos.” (p24). “Omul deplin – fie cel primordial, fie cel eshatologic” își propune o
selecție pe verticală, o fericire decuplată de materie (p58) „Omul s-a consolat
dintotdeauna cu profețiile atribuite inspirației divine.” (p89), “omul e
incapabil să conceapă infinitul” (p23). Ontologia folosită presupune existența
umanității ca întreg, o umanitate interpersonală: “manuscrise de mare preț au
revenit umanității” (p28).
Există implicații politice imediate ale
acestor opțiuni. “Omul [desprins de
biologic și lipsă de inteligență] nu e propagandistul vreunei dogme. Și
testul imparțialității – adică al empatiei sale echidistante față de
multitudinea victimelor – e tocmai faptul că nu sugerează o ierarhie a ororii.”
Se poate constata o distribuție spațială
neomogenă a ceea ce înțelgem noi despre civilizație: omenirea are un centru civilizațional occidental
(p23). Comunitățile creștine au “valori care umanizează și
desăvârșesc individul prin creație liberă.” (p45)
Discursurile ontologice / antropologice
sunt un caz particular de reprezentări. Folosim
reprezentările ca să înțelegem ce am făcut și să proiectăm ce vom face, în
particular pe plan politic. Metafizică
personalist creștină (p48) are niște presupoziții și niște efecte când e
utilizată pentru articularea discursurilor politice[iii].
Reprezentarea relației dintre creștinism
și democrație poate fi fie antagonică, fie de derivare istorică, caracterisică
stângii și dreptei politice. (p45). Imaginarul uman (p46) se poate desprinde sau
nu de cartarea semnificării transcendente a ființei, dincolo de istorie, cu
consecințe istorice imediate: limitarea efectelor unor “utopii eșuate în masacre colective” (p 47).
Există o competiție pentru forța simbolică
a modelelor disponibile în vederea formulării scopurilor personale (în
particular a celui politic discutat mai sus). Fericirea e un “bun simbolic.”
(p58), “oamenii care ating desăvârșirea spirituală sunt copleșiți de
beatitudine” (p62), iar cei care adoptă o schemă metafizică ruptă de
transcendent îi constată inadecvarea în momentul plecării din această
lume: “Căci ce e omul muribund, dacă nu
sediul unei stingeri a luciferismului și citadela precară a unui pact expiator
?” (p 51).
Ține de un realism antropologic că “omul
nu poate fi constant fericit “pe pământ”. Ca “rude ale lui Prometeu înlănțuit”oamenii
pot doar fura clipe de fericire. (p60).
“Marile religii (inclusiv umanismul
modern, ca sursă a
nihilismului și deconstrucțiilor postmoderne)” sunt ateliere de reparații ale condiției umane. (p59). Tipul de
identitate pe care ți-l asumi duce la un anumit mod de formulare a scopurilor
politice. Fiecare tip de discurs propune un mod de a interpreta discursurile
competitoare. Ideea fundamentală a schemei ideologice formulate în carte e că în
numele nici unuia nu trebuie să se ajungă la monopol politic și că cel
fundamentat pe creștinism, în particular pe ortodoxie, trebuie să fie prezent
pe piața politică pentru a limita excesele potențiale ale celorlalte în cadrul
jocului democratic și a servi proiectelor de viață ale creștinilor democrați.
3.4.2 Alte resurse culturale
Fără erudiție
istorică “disputele contemporane sunt vânare de vânt” (p 238). E importat
să punem la dispoziție în limba română autorilor majori din literatura
internațională în măsură să funcționeze ca modele
culturale (Goethe p 244, Exra Pound
p 250, ) ca să alimentăm sistemul circulator din “periferica noastră
cultură” (p 252) și să fecundăm “noile generații de poeți, prozatori și
eseiști.” (p253), “chit că virtualii săi epigoni valahi nu se vor
ridica la caleidoscopica erudiție a modelului.” (p 254).
Sistemele de reguli trebuie
apărate.Nu trebuie lăsată nici o breșă în sistemele de reguli, pe principiul
geamului spart (p168). Politica de imigrație trebuie să fie severă, dar fără a
politiza chestiunea, ci în scopul servirii securității colective (p171). În
fața unor crize ca cea a refugiaților “solidaritatea europeană […] e o atitudine care presupune
responsabilitate și libertate, nu vreun caz de la “centru” (p185).
Capitalul simbolic trebuie
conservat în fața diversificării expresiilor publice ale pietății (p40). Pe o
distribuție spațială omogenă a prezenței lui Hristos există zone cu avantajele simbolice,
de exemplu Athos-ul (p31).
3.4.3 Resurse umane. Elite, modele, capital social.
Cine poate trebuie să facă “pedagogie
istorică” și să își asume „un rost moral indiscutabil.” (p265). “Luciditatea
intelectuală empatică” este ce avem nevoie din partea acestei bresle pentru a
servi România (p 266). Prioritate practică ține nevoia creșterii unei noi
generații de lideri.
Puterea de a influența oamenii trebuie să
fie distribuită, nu centralizată. Mecanismele policentricității pot fi fie
legitime, fie agresive (p101). E de dorit un cadru instituțional care să
favorizeze “interacțiunea non-violentă” (p101). “Politica
și religia sunt separate, fiecare
lucrând în ordinea proprie.” (p153), iar “Biserica este obiectiv obligată să elaboreze o teologie politică.”
(p154), așa cum a fost și în istoria ei (fraza citată se referă la simfonia
bizantină, nu este o sugestie că ar trebuie o nouă teologie politică, dar din
efortul cărții transpare că ar fi de luat în cosiderare o astfel de încercare).
Nu poate
exista o unitate pan-ortodoxă nepolicentrică de tip dughinian pentru că
“Ortodoxiei ruse i s-a extirpat […] vocația de a critica excesele, abuzurile și eșecurile spirituale ale puterii
laice.” (p156). Ortodoxia are
nevoie de un alt mod de raportare la politic. Deocamdată “nici o mână nu pare capabilă să reașeze aceste
piese în matricea lor originară și e greu de spus dacă această stare de fapt
ilustrează o evoluție pozitivă sau nu.” (p160).
Centrele politice și economice nu sunt
superioare și din punct de vedere spiritual sau al creației. Centrul creativ în
lumea culturii și spiritului e „oriunde se manifestă un act de creație
autentic.” (p113). Provincialismul nu ne e data de
faptul că ne situăm la periferia puterii economice și politice, ci “apare
atunci când ne supraevaluăm căzând în ridicolul unor exagerări care aspiră fără
mijloace și proclamă fără bază solidă.” (p114). Păltinișul lui Noica e un
exemplu de centru creativ (p115-118). Există o pluralitate de modele de urmat,
„relee transmițătoare” ancorate în “bunul simț al relației maestru-ucenic.” (p120).
Așa cum au fost create modelele necesare “Mitului Unionist”, la fel sunt necesare modele
pentru destinul european al României (p121). Cetatea poate funcționa în ziua de azi doar cu doi plămâni,
unul creștin și unul secular, iar chestionare critică permanentă a modelor face
parte din regula jocului, fără însă a fi de folos dărâmarea însăși a noțiunii
de model funcțional, care ne duce “la o labirintică rătăcire.” (p123). „Fără
admirația fertilă dinaintea oamenilor exemplari nu putem desena viitorul comun
al acestei națiuni europene.” (p124). Spre exemplu, Papa Ioan Paul al II-lea ar
putea fi un model de urmat, “omul
respiră cu „ambii plămâni”, e atent la savoarea liturghiei orientale, amintește
practica isihastă a „rugăciunii lui Iisus” (p29).
Calea de a ieși din mentalitatea de
asediat e larga respirație culturală si spirituală cel puțin a unei părți a
elitei manageriale care dă tonul, obținută prin lecturi consistente și
disponibilitate la sfințirea vietii.
„Nu-i nici o competiție între
intelectualii laici și cler, sau profesorimea ecologică.” (p56). Creștinismul
nu implică o divinizare a modelului de urmat “întrucât credem […] că acel om
chiar era Dumnezeu.” (p68). Modelele de ucenicie spirituală actuale repun în
pagină experimentele vechi: “Academia, Lyceul, Stoa, Grădina, terapeuții
alexandrini, societățile pythagoreice” (p 273). Figurile exemplare ale
vremurilor trăite trebuie relatate (p 281) pentru a servi celor celor care
urmează anilor furați de diverse guvernări (p 284).
Reinventarea comunităților în societățile
urbane și promovarea modelelor se poate face cu ajutorul netului (p127). “Facebook
atenuează angoasa singurătății” (p129), însă trebuie utilizat cu măsură, ca un
canal oarecare de comunicare, nu cu funcție de ritualizare a propriei vieți
(p134) și nici incontinent, pentru că “sensul înseamnă așteptare, pauză, pândă,
interpretare, surpriză, recul” (p143). “Știrile sunt (o) marfă, nimic mai mult”,
adaptată profilului cliențilot astfel încât să fie consumate de cât mai mulți
să poată fi plătite facturile (p 298-299). Apărarea consumatorului constă “în
efortul de a nu mai confunda noutatea cu importanța.” (p 301). Un instrument
eficient on-line este imaginea fotografică, al cărei autor învinge fără să știe
“ispita iconoclasmului” și “e un student la școala unui altruism cu
valențe deopotrivă umaniste și artistice” (p138-139).
3.4.4 Metodologii practice care susțin dialogul social
“Ideea e să afli cum să te convertești
fără să-ți califici intelectul”, “cum să poți plonja în viața contemplativă
fără să te mutilezi prin dogmatismul sectar al absolutului “mic”.” (p 276). Nu
trebuie să facem ca cei care “au transformat temele majore în teme minor, au călcat în templu fără să se șteargă pe picioare.” (p 277).
“Abordarea [dialogului interreligios] pe
bază de afinități și
confluențe duce la reducții potențial vexante”, “a privi dumnezeirea din perpective religioase
diferite e un vertij necesar…” (p 290). Avem nevoie de prieteni ai “Adevărului revelat și indivizibil, în pofida
rupturilor de sorginte culturală, istorică, sau pur umană.” (p 294), de cât “mai multe voi astfel
articulate” și din partea BOR.
Biserica e preferabil să nu fie asociată
excesiv de mult cu statul disfuncțional pentru a preveni proliferarea sectară
favorizate de amestecul protestului civic cu nevoia de singularizare spirituală
(p 85). Tensiunile economice sunt corelate excesiv cu faptul spiritual în
condițiile în care avem “o Românie a săracilor care se refugiază în pietate ca
unic resort consolator.” (p86).
3.4.5 Proiecte bine precizate
Cum acestea țin de faza de implementare a
modului de abordare propus avem un singur exemplu. Sunt de dorit proiectele
incluzive de integrare regională transfrontalieră care traversează linia
clasică dintre spațiul occidental și cel bizantin (p209), cum este cel al
Strategiei Europene a Dunării (p211) sunt de folos, însă ele sunt “un produs
politic sofisticat, aplicabil în timpuri de stabilitate, prosperitate și
creștere.” (p214).
4 Evaluare critică
Principial limitele abordării propuse sunt limitele antropologiei ca știință. Finalizarea
demersului de construire a unei noi ideologii politice creștine depinde
probabil de cuplarea rezultatelor antropologiei cu resursele furnizate de alte
științe socio-umane: filosofie politică, teoriile evoluției instituțiilor, etc.
Importanța crucială a filosofiei ca punte dialogală între știință și religie cu
relevanță politică lipsește din text. Un ochi de om de stiinta hard poate
sesiza și folosirea necritica in doua-trei locuri a unor idei din cunoasterea
stiintifica remanente în spatiul public și dupa ce nu mai sunt de actualitate
in comunitatea expertilor, la fel cum si idei din umanioare circulă fără
aprofundare in discursurile naturalistilor. Un obiectiv tactic suplimentar ar
putea fi dialogul bilateral direct teologie – știință și indirect mediat de
filozofie.
Chestiunea ecumenismului este una delicată ca terminologie. Dacă dialogurile bilaterale și
multilaterale interbisericești care nu includ toți creștinii sunt numite
ecumanice, chiar dacă au un astfel de spirit, din este vor fi mereu tratate ca
fiind o subminare a ortodoxiei. Folosirea termenului poate fi prilej de
divigare a discuțiilor din spațiul public către false dispute gen ecumenism –
tradiționalism și distragere a atenției de la problemele concrete care se
dorește a fi rezolvate prin cooperare (de mediu, sociale, etc). Idealul
ecumenismului ar putea fi amânat până când Rusia va avea o structură
social-politică similară civilizației europene actuale. Termenul mai general de
dialog social și inter-confesional ar putea fi mai neutru.
Chestiunea policentricității ca suprapunere de rețele de putere de diferite feluri are nevoie de o
abordare ceva mai riguroasă, există în acest sens resurse conceptuale în
instituționalismul economic[iv].
Chestiunea modelelor ca persoane are vulnerabilitatea că e folosită de stânga resentimentară ca instrument
pentru consolidarea urii față de persoane și grupuri. Este adevărat că
admirația se exercită față de persoane, însă în discursul politic poate că
acest fenomen ar putea fi prezentat astfel. Modelele eficiente politic într-o
societate policentrică nu sunt cele valabile din toate punctele de vedere ale
existenței, persoanele exemplare întru totul, ci mai degrabă cele regionale, pe
module ale societății. Ele duc la ierarhizări diferite în zone diferite ale
culturii, ceea ce minimizează riscul rigidizării structurii sociale și al
reducerii adaptabilității ei la factorii perturbatori.
Astfel de modele rezistă cu ușurință unei
linii importante de atac asupra ideii de elită în sine care capitalizează pe
frustrările celor care se simt în inferioritate pentru că lasă instituțional
posibilitatea ca fiecare să aibă acces la un anumit tip de poziționare în vârful
ierarhiei pe un anumit culoar existențial. În plus, e și o schemă care
minimizează riscul de pierdere a smereniei. Ierarhizăm politic comportamente și
rezultate, nu oameni.
Cineva care e în elita unui domeniu
științific nu poate pretinde neapărat că e și din cea a chef-ilor de restaurant
sau a psihologilor români. Accesul în orice elită e deschis, inclusiv în cea
relevantă politic, diplomatic sau cultural, oricine are posibilitatea principială
să asimileze câteva limbi străine actuale și clasic, sutele bune de cărți
necesare și să stagiile internaționale de câțiva ani (destui) pentru
înțelegerea situării României în context geopolitic sincronic și diacronic.
Avantajul unei transmiteri din familie a know-how-ului necesar îl au doar
persoanele care provin din astfel de familii, însă exodul zecilor mii de tineri
la universități dintre cele mai prestigioase din lume arată că oportunitățile
pot fi valorificate de toată lumea cu disponibilitate la efort.
De facto rezultatul sortării sociale ar
putea fi mai mult sau mai puțin același, însă modul de punere a problemei cu
accent pe metoda de a ajunge într-o anumită poziție și nu pe statutul social
final e de natură se reducă instrumentalizarea sentimentelor negative ale celor
care din diferite motive pierd competiția pe direcții unde ar fi dorit să o
câștige.
În fine, fuzionismului ideologic sugerat în introducere ar putea să ducă la
un produs prea eclectic lipsit de coerență internă. E limpede că această
situație nu e complet evitabilă, iar a ne propune coerență maximală ar fi un
raționalism de tip secular, însă procesul de structurare eclectică trebuie
contrabalansat și de un demers de structurare rațională. Ca o contrapondere
metodologică a fuzionismului am putea viza un produs cultural adaptat
realităților timpului, o meta-ideologie în raport cu cele a căror fuziune se
dorește și care să fie în raport cu ea aplicații în diferite contexte
culturale. De exemplu s-ar putea încerca ceva pe baze evoluționist-culturale
hayekiene și cele furnizate de literatura instituționalistă actuală.
5 Concluzii
Am făcut o reconstrucție din perspectivă mai mult sau mai puțin managerială
a cărții “Cetatea sub asediu” în care am interpretat produsele culturale ca
resurse necesare pentru implementarea planurilor de acțiune (ele însele un tip
de produs cultural). Reconstrucția pierde parțial miza ontologică și teologică
a cărții, deși rămâne explicită relația dintre formularea scopurilor și
presupozițiile / reesursele ontologice și antropologice, dar poate evidenția mai
structurat miza ei politică. Reconstrucția poate fi folosită ca produs
intermediar de către cei care au viață creștină și interese legate de societatea
civilă și acțiunea politică în cadru democratic actual.
Libertatea de a ne manifesta sau nu
religios, de a trăi într-o societate care ne garantează libertăți și drepturi,
are în spate efortul unor oameni care și-au sfințit viața și au ales să spună
ce cred și ce gândesc de la Socrate și Iisus Hristos încoace. Putem păstra
această stare de lucruri folosind în mod responsabil libertatea acolo unde
decidem să acționăm în sistemul policentric de instituții cu putere limitată
caracteristic societății noastre:
·
ale
statului în sens instituțional, care deține monopolul folosirii forței
·
ale
Bisericii, care deține metoda câștigării libertății interioare indiferent de
regimul politic
·
ale
societății civile din diversele domenii care au câștigat o autonomie relativă
în raport cu statul și Biserica și dreptul de a le critica și limita în
manifestările lor care nu corespund misiunii pe care o au.
Este un sistem unic de checks and balances care dă identitatea
culturii occidentale în forma actuală și al cărui fundament este libertatea interioară
a oamenilor și respectul față de fiecare persoană în parte.
În tonul cărții închei cu următoarele:
Tocmai pentru că “la marginea imperiului [rusesc] gluma, ambiguitatea, accesele infime de “liberalizare” nu
au nici un spațiu de manevră” (p 268) e responsabilitatea intelectualilor români
să fie cu zâmbetul pe buze, necrispați,
dilematici până la provocare, cu dragoste de semeni de la început până în cele
din urmă. Ei sunt responsabili cu țesătura firavei pânze de păianjen culturale
și spirituale pe care “se sprijină civilizația occidentală” (p305). “Valorile nu se pot turna în beton, nu sunt cazemate, nici citadele
inexpugnabile, ci mai curând nori plini de rouă, care străbat cerul nostru
pustiu.” (p 305). “Murmurul”
de acest fel de pe malurile Dâmboviței cu adevărat deja există.
Lectura cărții Cetatea
sub asediu este folositoare, drept pentru care o
recomand.
[i] Baconcshi T., 2016, Cetatea sub
asediu – însemnări despre
credință, rațiune și terorism, Ed. Doxologia, Iași
[ii] Rieman R., 2008, Noblețea spiritului, un ideal uitat, Ed. Curtea veche,
București.
[iii] În metafizica personalist-creștină timpul personal e parte a
timpului istoric-cultural, iar timpul obiectiv mai degrabă termen cultural
susținând o expansiune naturalistă a timpului istoric, dezvoltarea unui strat
extern cultural-științific al istoriei omului care 1) face mai greu vizibilă
încorporarea universului astfel conceptualizat de către ființa transcendentă a-temporală
susținătoare și 2) propune substituirea creației din nimic cu o apariție prin
procese caracterizabile științific pornind de la entități corespunzătoare
termenilor unor teorii științifice. În modul secular scientist de gândire pe
care se sprijină alte ideologii politice timpul personal și cel istoric e dependent
de cel obiectiv fizic.
[iv] Aligică P. D., 2013, Institutional
Diversity and Political Economy: The Ostroms and Beyond. By Aligica, Oxford
University Press, New York
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu