Cazul domnului Tudorel Toader: studenţii şi adevărul ca marfă

“Cum e cu putinţă ca un om care a predat la Universitate dreptatea să ajungă, ca ministru al Justiţiei, să trădeze justiţia ?” Această întrebare pusă aici e o întrebare cu privire la condiţiile de posibilitate ale acestui fapt. Ceea ce ne interesează într-o discuţie în spaţiul civic sunt consecinţele practice ale unui eventual răspuns.

În plan ontologic este posibil pentru că în lume există rău. E limpede pentru oricine că a trăda este rău. În plan ontic este posibil prin manifestările răului în anumite contexte subiective şi obiective. Sunt nişte slăbiciuni personale care predispun la trădare şi nişte constrângeri exterioare care împing către ea. În cazul bine precizat al domnului Toader este posibil prin manifestarea răului în contexte universitare şi politice.

Ce face să ne trădăm vocaţia de profesori ? Din perspectivă subiectivă puţina asumare a acestei vocaţii de a produce cunoaştere şi de a ajuta pe alţii să aibă cunoaştere şi să contribuie la crearea ei.

Nobleţea unei astfel de vieţi o dăm la schimb pentru altceva. Pentru avantaje materiale, pentru putere, sau din sfidarea binelui, căruia, bine fiind, îi cerem să ne deresponsabilizeze, să ne scoată din orice situaţie rea ca o dovadă că există. Iar dacă nu o face, înseamnă că nu există.

Din persepctivă obiectivă trădăm sub presiunea unor practici generalizate social, chiar instituţionalizate. O astfel de practică este să credem că adevărul nu are o valoare în sine, ci doar una instrumentală, pentru a face altceva cu el. În această abordare universităţile nu sunt diferite principial de nişte firme, tind să adopte un model exclusiv antreprenorial.

La rândul lui acest model de universitate este favorizat de un context social al erodării încrederii în adevăr ca valoare în sine.  La o analiză pe termen mediu (decenii) erodarea e un fenomen specific pieţelor de media / PR şi bruiază canalele de comunicare între cetăţeni şi stat deschise de societatea civilă şi mass-media cu rol de autoreglare a funcţionării democraţiilor liberale. Funcţionalitatea acestor canale depinde de existenţa unor propoziţii descriptive adevărate care să descrie faptele statului şi cetăţenilor, în particular ce este drept şi ce este nedrept. Când nu ai adevăr e ca şi cum ar dispărea sistemul endocrin dintr-un organism.

La o analiză pe termen lung procesul de erodare a încrederii în adevăr ca valoare în sine nu e lipsit de asociere cu secularizarea occidentului şi explozia post-modernistă relativizantă.

Tehnicile de propagandă (spin), în care se încadrează prestaţia de ieri a domnului Tudorel Toader, ţin de fondul funcţionării actuale a celei de a patra puteri în state şi a partidelor politice, nu sunt ceva accidental. Dânsul a făcut o reîncadrare a activităţii DNA (eng. “reframing”) cu un scop politic anume. A dat acestei tehnici aparenţa unui discurs academic pentru a beneficia de un transfer de autoritate dinspre ştiinţă către politică. Chiar ieri un alt politician adopta o tactică similară spunând că trebuie să fie abordată ştiinţific candidatura la preşedinţie a unui partid la putere. Dacă apelul la autoritatea Bisericii în 2014 nu a dat roade poate că va da cel la ştiinţă.

Putem observa că naraţiunile actuale „high profile” despre „fake news” sunt doar un element din fenomenul general al erodării adevărului. Şi putem spera că aceste naraţiuni indică o schimbare în modul de proiectare a discursurilor publice în urma intrării prea multor oameni din occident în disconfort în manipulare.

“Cum e cu putinţă ca un om care a predat la Universitate dreptatea să ajungă, ca ministru al Justiţiei, să trădeze justiţia ?” Este posibil pentru cine ştiinţa e o marfă, studenții un instrument de profit şi rolul academic o treaptă către putere. O viziune tentantă şi pentru mulți studenți fără interes în cunoaştere, ci doar în bunurile care se pot obține cu ea. Un mod de raportare la adevăr caracteristic modului antreprenorial de a gândi o universitate. Fără valori perene universitățile sunt doar niște afaceri oarecare, iar profesorii niste rechini oarecare.

Spiritul antreprenorial trebuie să fie instrumental pentru cultura adevărului, nu invers. E nevoie de management, dar responsabil, cu discernământ. Esenţială este viaţa adevărului în lumea academică. Viaţa adevărului este fiziologia oricărei comunităţi academice. Viaţa nu este nici rigidă, cadeverică, servind dogmatic o putere, nici asemenea norilor, într-o schimbare mult prea rapidă, servind absenţei oricărei responsabilităţi faţă de sine şi semeni.

Este o falsă dilemă alegerea între lipsa adevărului consolidat, între o realitate fluidă, şi un adevăr dogmatic, corespunzând oricărei realităţi pe care o fundamentează constrângător. Există o cale de mijloc. Oricine a înţeles cu ce se ocupă gândirea o cunoaşte.

Acţiunea civică autentică, onestă, trebuie să fie calibrată şi planificată în funcţie de realităţile culturale ale erodării încrederii în adevăr. O minimă cunoaştere a acestui context al acţiunii este necesară (pdf). La fel de importantă este descurajarea rigidizării adevărului prin abordare dogmatică, exceptând contextele culturale unde dogma e doar o treaptă către un alt fel de adevăr, despre care nu se poate vorbi prea mult.