Un prieten a ridicat această subtilă problemă de filosofie politică. Nu
ştiu care e răspunsul, tot ce pot face e o schiţă a structurii întrebării.
Întrebarea e legată de felul în care conceptualizăm relaţia cetăţenilor cu
instituţiile statului. Sunt cel puţin două feluri de a face asta, unul
caracteristic democraţiilor liberale, altul este tradiţional, autoritarist.
Dacă gândim că guvernanţii sunt în serviciul public, aşa cum este cazul
într-un stat de drept, fură. Dacă gândim că sunt stăpânire, administratori a ce
ne-a lăsat Dumnezeu, cărora le datorăm ascultare, îsi împart, asemenea
vameşului din sicomor.
Totuşi, ceea ce ne interesează din punct de vedere practic în sociatetae
civilă este ce fac ei de fapt, nu ce credem că fac ei în funcţie cum gândim. Relativismul
nu ne poate umple cardurile ca să facem fapte bune din aceşti bani.
Ce fac guvernanţii de fapt depinde de cum este România de fapt, ce fel de
stat este. Aici ar fi cel puţin trei aspecte : ce fel de stat este din
punct de vedere legal, o chestiune la care pot răspunde specialiştii în drept, ce
fel de stat este din punct de vedere social şi economic, domeniu în care au competenţă
cei din ştiinţele sociale, cel fel de stat este din punct de vedere cultural,
unde ştiinţele umaniste ne pot ajuta. Din interacţunile subtile între constrângerile
de drept, cele socio-conomice şi cele culturale rezultă, probabil, România de
fapt.
Pare destul de rezonabil să credem că nimeni
nu ştie cum este România de fapt. Unii teoreticieni spun că nici nu există
astfel de entităţi sociale globale, alţii spun că există, iar între cele două
extreme sunt o mulţime de poziţii intermediare, cum ar fi aceea că există nişte
regularităţi juridice, sociale, economice şi culturale pe care le putem observa
empiric şi pe care pentru a le interpreta folosim un obiect teoretic de genul
societate, stat, care însă nu are o realitate tare, obiectivă.
Cele enunţate în paragraful anterior sunt în tensiune puternică cu faptul
observabil că toată lumea vorbeşte despre România ca şi cum ar exista în mod
obiectiv. România există, iar unii dintre noi o iubim. Ce iubim ? Mai
mult, unii, politicienii, fac planuri de management, stau la întâlniri
internaţionale la masă în numele ei, etc.
Tensiunea dintre evidenţa existenţei României şi imposibilitatea de a spune
cum este de fapt se rezolvă teoretic poate considerând că România este un fapt instituţional, mai precis un sistem complicat de fapte
instituţionale. Între caracteristicile unui fapt instituţional se află cea că
există atâta vreme cât cei pentru care există sunt de acord cu asta.
·
Un
exemplu de fapt instituţional care pare uşor de înţeles este căsătoria. E uşor
de înţeles în interiorul grupului cu aceeaşi părere despre ce înseamnă. Cât de
uşor de înţeles este la scara unui stat sau a unei uniuni de state se vede din
disputele în jurul a ce înseamnă din punct de vedere legal, teologic, etc. Cu
toate aceste neajunsuri, ne poate oferi o intuiţie asupra a ce este România din
această perspectivă teoretică.
Faptele instituţionale, inclusiv România, sunt aşa cum au decis oamenii în trecut şi cum decid cei din prezent. Faptele instituţionale
evoluează, dar nu oricum. Ceea ce s-a decis în trecut are consecinţe asupra
felului în care se poate decide în prezent. Dacă am decis să mă tund zero acum
o lună nu pot decide azi să îmi fac cărarea pe dreapta. În mod analog există nişte constrângeri obiective
şi asupra faptelor instituţionale. Nu pot să fac orice din România, chiar dacă
pot să vreau orice.
Ce am decis noi să fie România un stat de drept, sau să fie mai degrabă un
stat autoritarist ? În diferite moment istorice unii au decis una, alţii
alta. Comuniştii au decis chiar ca România să fie un stat totalitar. La fel şi
legionarii. Nu putem fi acum chiar orice vrem, purtăm această moştenire
cu efectele ei.
O condiţie fundamentală pentru ca ce vrem să devină realitate este să ştim
ce istorie avem, o istorie cât mai realistă. Care istorie ea însăşi nu poate
exista, ci putem avea doar perspective asupra adevărului istoric. Probabil că
trebuie să citim mult şi să ne formăm opinii dintr-o competiţia pe piaţa
ideilor. Altminteri fiecare îşi va prezenta istoria lui convenabilă, conform
intereselor ca România să fie cumva anume. Dacă nu facem asta există un risc
mare să decidem ceva ce nu se poate transforma în realitate. Va avea nişte
consecinţe asupra realităţii, dar nu cele pe care ni le dorim. Dată fiind
neclaritatea principială a atâtor lucruri legate de ce anume este o ţară, cum
evoluează, cum poate fi controlată, este rezonabil să cerem decidenţilor să nu
rişte prea mult, să ia decizii pas cu pas, ca să vedem ce se întâmplă.
În final o modestă părere,
subiectivă. Nu e nevoie să câştige definitiv adepţii unui model cultural sau
altul, nu e nevoie să credem toţi că guvernanţii fură, sau să credem mai
degrabă că îşi împart ce ne-a Dumnezeu tuturor şi lor să în special. Ce este
nevoie, cred, este să acţionăm cu măsură când folosim reprezentările pe care le
avem asupra ţării sau unor părţi din ele. Să le folosim acolo unde e cazul, nu la orice.
De exemplu, cred că excesul sau carența de viață religioasă in lume ne face
să îi transferăm funcţiile in viața socială democratică generând
tensiuni si ineficiență în funcţionarea statului. În particular sunt de părere
că :
·
la
nivelul vieții sociale democratice nu există stăpânire, există doar un transfer
de putere de la cetățeni la guvernanți contra servicii publice. Modelul
bizantin e un obiect istoric, fără aplicabilitate in secolul XXI.
·
în
lumea liberă, societatea deschisă, nu există luptă între bine si rău. Nu e
nimic de salvat. Asta este doar in plan spiritual, personal.
Teendința excesive religioase şi salvaţionist seculare sunt probabil statistic minoritare în
societate în forma lor autentică, sincer asumată, dar ele dau muniție unor răpitori
politici sau administrativi cvasipsihopaţi care le folosesc
pentru a domina, a distruge fibra socială fie prin rigidizare naţionalistă, fie
prin dizolvare globalistă, ca să facă bani cu o ideologie sau alta. Pentru că
se poate.
Probabil că suntem în acest montagne russe cultural pentru că am preluat
necritic modelul francez de stat. Modelul francez teocid si regicid e
nepotrivit pentru cultura română, profund spiritualizată. dacă domină. E cu
folos doar pentru contrabalansarea autoritarismului bizantin gata să transforme
oamenii în sclavi de facto, sau a unui pragmatism anglosaxon exagerat, gata să
transforme adevărul in utilitate. Nici unele nu se potrivesc deplin culturii
române, fapt cu totul firesc - dat fiind că au fost inventate în alte culturi.
Nu e vorba aici de a avea orgoliul unui model românesc. E vorba de a folosi
creativ instrumentele instituţionale existente pe piaţă, nu prosteşte,
idolatrizându-le. Dacă va ieşi ceva caracterizabil ca românesc, dacă vom putea
să producem vreo specie culturală, se va vedea în două secole de încercare şi
eroare de acum încolo.
România are
nevoie de discernământ, nu de copy paste al unor structuri formale de succes in
culturi diferite. Discernământul nu se predă la şcoală, vine dintr-o tradiţie,
îl capeţi sau nu alături de oameni care îl au şi pe lângă care uceniceşti.
E nevoie acut de o actualizare a practicilor Bisericii de raportare
conceptuală la cei care sunt la putere în democrații liberale. Altminteri vrem
nu vrem îi legitimăm prin limbajul liturgic folosit. Nu se pune problema
schimbării lui, dar poate a interpretării lui la predicile unor înalţi ierarhi.
Guvernanţii noştri fură
şi își împart.
Sursa foto:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu