Cartea “Curajul de a fi” [1] ne propune o
incursiune în istoria conceptului
de curaj, discută câteva consecinţe asupra mentalităţilor în diferite epoci,
iar la final formulează un concept general de curaj în context creştin.
“Curajul ca act uman, ca problemă de evaluat, este un concept etic.
Curajul ca autoafirmare universală şi esenţială a fiinţei unui individ este un
concept ontologic.” (pag. 9).
Cu această taxonomie generală
discuţia porneşte de la Platon şi ajunge până în contemporaneitate.
Direct relevante pentru situaţia actuală
civică şi politică de la noi mi se par câteva lucruri:
1. Se poate documenta că există un curaj de
a-ţi manifesta individualitatea şi unul de a participa la acţiuni colective.
Afirmarea individualităţii nu e imcompatibilă cu a fi parte la ceva care te
integrează organic. Afirmarea individualităţii pare să ducă la conformismul
democratic.
2. Se poate susţine convingător prin apel la
diferite texte că există ca fenomen un curaj de a avea o trăire mistică în
sensul unei scufundări în fiinţa divină (sau în finiţa în sine) lăsând în urmă
tot ce e lumesc, adică şi identitatea individuală, şi există un curaj de a avea
o întâlnire personală cu persoana divină, care îţi menţine individualitate.
Autorul propune un curaj de nivel şi mai general, care le depăşeşte pe cel
mistic şi de întâlnire personală cu Alteritate, oferind o soluţie pe linia
fenomenologică a unei ontologii care depăşeşte distincţia dintre subiect şi
obiect.
3. Se poate arăta că fanaticul nu are curaj,
ci îşi sublimează disperarea în agresivitate. “El se abandonează pe sine însuşi pentru a-şi salva viaţa
spirituală. El “evadează din libertatea lui””. Fanaticul atacă “cu violenţă
disproporţionată pe cei care nu sunt de acord şi care dovedesc, prin dezacordul
lor, elemente din viaţa spirituală a fanaticului pe care trebuie să le suprime
în el însuşi. Fiindcă trebuie să le suprime în el însuşi, trebuie să le suprime
şi în alţii.” (pag. 62-63)
4. Modul general de construcţie a acestei
cărţi.
În ce priveşte primul punct, protestele de stradă şi acţiuna civică în genere sunt o manifestare a
curajului oamenilor. Nu se poate susţine că aceştii oameni se susţin doar pe ei
sau numai apără o cauză de intere general, curajul lor se manifestă pe multiple
planuri. Curajul e asemenea unei mânuşi pe care poţi să o întorci pe dos de mai
multe ori Un strat e curajul de a fi tu însuţi, altul e curajul de a fi parte
dintr-o entitate mai amplă care te integrează organic, iar al treilea cel e de
a primi să treci dincolo de primele două către temeiul lor.
Poţi avea deasupra sau pe dos pe unul sau
altul dintre felurile de curaj, după cum întorci mânuşa. În fiecare situaţie de
viaţă e potrivit mai degrabă un anume fel de curaj, dar celelalte sunt
co-prezente fără a fi active.
Conformismul democratic, ca orice
conformism, poate să îşi piardă busola morală, ceea ce duce la subminarea
condiţiilor pentru afirmarea individualităţii proprii. Regăsirea permanentă a
busolei, ieşirea din conformism şi asumarea curajoasă din nou a democraţiei,
sunt decisive pentru subzistenţa democraţiilor liberale (articol aici).
În ce priveşte al doilea punct, să-l pui pe Dumnezeu dincolo de distincţia subiect-obiect are sens din
punct de vedere fenomenologic, dar nu are din punct de vedere teologic practic,
ne- academic, adică din punct de vedere al îndumnezeirii omului - în ortodoxie.
Este adevărat că oricine se gândeşte la
aceste lucruri din perspectivă filosofică poate să ajungă la concluzii similare
dacă foloseşte un anumit limbaj tehnic. Cine se roagă, însă, nu are nevoie să
ajungă la vreo concluzie. Practica nu are nevoie de o reconstrucţie conceptuală
a practicii ca să poată subzista.
Reconstrucţiile conceptuale se pot face în
diferite feluri. Reconstrucţia făcut de Paul Tillich dizolvă teoretic miza
a-teismului, prin depăşirea nivelului teist de interpretare a religiei, dar
soluţia formulată e nerelevantă practic pentru detensionări sociale pentru că
are costuri de acces prohibitive. Nu ne putem aştepta să fie prea multe
persoane care înţeleg despre ce e vorba. De altfel, depăşirea nivelului teist e
o miză probabil doar în protestantism, în ortodoxie situaţia e multi-faţetată,
paradoxală, tainică. Creştinismul ortodox nu e nu teism, numai perspective
parţiale din exterior îl pot evalua astfel.
În ce priveşte al treilea punct, teroriştii musulmani, legionarii din trecut, sau persoanele care ieri au
oprit prin agresiune un spectacol de film sunt nişte laşi.
Fanaticul în genere este un laş, el fuge
de libertatea sa de a-şi răspunde personal la ceea ce îl frământă în privinţa
credinţei sale şi se abandonează unei entităţi supraindividuale, grupul, naţia,
coreligionarii. Se distruge pe sine pentru a-şi salva viaţa spirituală.
Auto-afirmarea fanatică nu este un curaj, ci o disperare, o deznădăjduire,
ultima treaptă înainte de sinucidere.
Cauza fanatismului este slăbiciunea, fie
una din fire, fie una rezultată din subnutriţie culturală. Fanaticul atacă cu
violenţă pe cei care par să susţină ceea ce el trebuie să suprime în el însuşi
şi nu e capabil să o facă.
Fanatismul nu se combate prin
contra-reacţie, ci prin întărirea acestor persoane din vreme, preventiv. Cei cu
potenţial de radicalizare trebuie sesizaţi de liderii lor spirituali, educaţi,
sau dacă nu au mintea necesară să li se ofere mai multă dragoste omenească şi
treabă cu folos de făcut. Omul slab nu se poate mulţumi cu dragostea lui
Dumnezeu, este imatur şi permanent dependent de alţii. Dacă este o persoană
religioasă trebuie neapărat avut grijă să nu devină un fanatic.
Rolul oamenilor religioşi puternici în a
controla fanatismul este decisiv.
În fine, ultimul punct. “Curajul de a fi” e un exemplu tipic de gândire structurală. Gândirea
structurală e coborâre la scară (eng. “down-scaling” de la
noțiuni universale cum e ființa ca ființă către cele relevante pentru decizii
de context imediat, actuale. Poate avea mai multe sau mai puține etaje, iar
trecerea se poate face ca un fel de "deducție" rigidizantă sau prin
metode diverse, acceptând relativa autonomie a fiecărui etaj, inclusiv a
imediatului.
Un caz particular e drumul invers, ca ridicare
la scară (egn. “up-scaling”,
prin care întemeiezi generalul doar pe empiric si imediat.
Gândirea liniară, cea prin care se ajunge
la consecinţele sociale şi politice ale gândirii structurale, operează pe un
singur etaj, cel mai uşor de înțeles, de scară mică, şi se consolidează cu
cateva proptele structurale, nu multe, ca să fie uşor de comunicat şi înțeles.
Nu are nici o autonomie argumentativă, nu poate duce la vreo concluzie
constrîngătoare, depinde de ce vrei din-ainte.
Disputele din spațiul public sunt liniare cu
mici proptele. Cunoaşterea tiparelor structurale ale culturii unei țări aau
epoci condiționează eficiența acțiunii publice sau înțelegerea a ce se întâmplă
sau s-a întâmplat.
Structurile intermediare se schimbă lent în
decenii, iar modul de formulare si împachetare a temeiurilor, fundamentelor, în
secole.
Identitatea majorității oamenilor e
susținută prin argumente liniare cu câteva proptele, mai superficiale sau
țintind direct in fundamente. Se poate face surfing identitar sau se poate
alege un rol profund în cunoștință de cauză sau doar din conformism.
A leza identitatea oamenilor maturi
indiferent de ce au ales e o agresiune. Trecerile personale trebuie să se facă
liber. Fiecare om are dreptul să isi crească descendenții cum crede mai bine.
Cartea lui Paul Tillich ne foloseşte ca să
înţelegem astfel de lucruri şi ne arată ce înseamnă curajul de a le spune.
Note
[1] Tillich P., 2007, Curajul de a fi, Editura Herald, Bucureşti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu