Șocuri culturale

Sosește momentul când gândind efectiv în două limbi străine scufundat în diverse lecturi sesizezi că nu poți gândi în limba ta nativă ceea ce poți gândi uneori în alte limbi, că sunt diferențe importante. Ce înseamnă a gândi și în ce limbă se poate da un răspuns general ?

Vine o vreme când orice om de știință își dă seama că ritmul de apariție al publicațiilor serioase pe care ar trebui să le citească pentru a fi la zi cu tot ce este relevant este mai mare decât poate citi un om. Ce garanție practică avem că există o omogenitate metodologică a științei în aceste condiții ? Se pot dezvolta curente de gândire asemenea unor specii care nu știu multă vreme una de alta ?

Vine un timp când pricepi că știința nu se poate povesti, că nimeni nu poate înețelege ceva cu sens din ștințele naturii, vieții și pământului fără buna stăpânire a limbajului matematic. Atunci care este funcția cărților de popularizare ? Ce înseamnă certitudinile subiective despre lume învățate cu care plecăm din școală ?

Se poate întâmpla ca după ce ai rămas siderat în urma unor vizite la Roma văzând ce vede oricine să rămâi stupefiat citind o carte despre Roma în care sunt propuse perspective de o complexitate uluitoare și pe care autorii le consideră cu totul simpliste, reflectând ignoranța lor înspăimăntătoare. Ce înseamnă a nu cunoaște ?

Dacă ai un oarecare exercițiu filosofic devine evident că presupozițiile ontologice, adică despre ceea ce există, diferă în mod fundamental între diferite feluri de a înțelege lumea chiar în aceeași limbă, că majoritatea oamenilor care au feluri diferite de se raporta la ce există nu își dau seama de asta și, cu toate acestea, continuă să discute, să argumenteze, să dialogheze. Ce înseamnă a dialoga în aceste condiții ? Dar dacă oamenii aparțin și unor culturi diferite și au nevoie de traducere ? Care sunt consecințele politice ale aceste situații ?

Citești interviul unui om de ștință care discută ritos despre comunitarism și individualism în asociere cu instituții religioase și trage imediate consecințe politice, dar ști că în științele sociale sunt nenumărate variante între aceste extreme care singure, ca termeni, desemnează doar familii întregi de abordări diferite. Cum știe să se oprească cineva acolo unde nu știe că nu mai știe ? Cum trebuie folosită autoritatea științifică dintr-un domeniu în public ? De unde știe un jurnalist care sunt limitele autorității unui om de știință care nu știe asta ?

Cum este posibil să existe acțiune clară și eficientă, care există fără nici o îndoială, în aceste condiții ? Există ceva central, un nucleu de scopuri și mijloace care nu e influențat sau depinde doar prea puțin de ambiguitatea înțelesurilor ?

Sunt acțiunea și tăcerea mult mai importante decât vorbirea ? Dacă este așa, atunci de ce e atât de importantă soft power ? Doar din cauza unei iluzii epistemice ? Doar pentru că acțiunea discursivă e ieftină în raport cu alte feluri de acțiune ? De ce mulți oameni doresc să creadă că înțeleg ceva ce în mod cert nu au cum să înțeleagă date fiind resursele pe care le-au investit pentru a-și dezvolta capacitatea și abilitățile necesare ? Are sens să cerceteze cineva folosind resurse importante ca să înțeleagă aceste resorturi ?

Să proiectezi astfel de șocuri culturale într-o atitudine activă și responsabilă pentru țara ta presupune ca ele să fie relativ neimportante în raport cu o pace și siguranță de un nivel mai înalt. O astfel de pace și siguranță, seninătatea, zâmbetul și buna dispoziție, încrederea pe care o transmiți altora  nu pot avea temeiuri doar în cunoașterea comună, științifică, sau filosofică.

Despre relația dintre creștinismul ortodox și occident – o compilație

În acest text asamblez extrase din două lucrări (Baconschi și Bernea 2018 – lucrarea A, și Baconschi 2018 – lucrarea B) pentru a oferi o privire rapidă asupra modului de abordare a relației dintre creștinismul ortodox și occident. Am pus ghilimele doar în cazul pasajelor citate mai pe larg, pentru a nu încărca textul.

Formularea problemei

Problema ar putea fi formulată în felul următor:

·         Nu ne putem permite să proclamăm divorțul iremediabil dintre adevărul creștin și ansamblul celor create în occident după 1500; ar însemna închiderea oricărui spațiu istoric de manifestare a creștinismului viu în condițiile în care în întreaga lume există o tendință de occidentalizare. (A249 - sursa bibliografică A pagina 249). O subproblemă caracteristică momentului actual este că “ortodoxia e denunțată ca fundamentalism, secularismul e denunțat ca radix malorum (A64).

Rezolvarea problemei are mai multe părți. Prima și cea mai importantă este clarificarea a ce este ortodoxia în chiar interiorul ei.

Ce este ortodoxia

Ortodoxia e epocă de aur,sau adevăr structural care măsoară adecvarea oricărei creații omenești ? (A21) Ortodoxia e stare înnăscută de echilibru (A34). Ortodoxia și-a păstrat capacitatea de a celebra misterul cosmosului, dimensiunea dionisiacă a omului (A137). Ortodoxia a avut o vioiciune a sfinților, a căror privire îmbrățișează toate mizeriile (A57), o teologie a tăcerii senine și a surâsului (A329). La ora actuală ontelectualul ortodox apare ca o ființă rigidă, supărător de previzibilă, el “știe” (A57). Ortodoxia însă nu e refugiere în trecut (A57), cele ce le-a avut pot și trebuie să redevină vii.

În ce privește relația cu politica, ortodoxia vindecă de isme și revoluții, unește rigoarea cu împreună rugăciunea, creează o dispoziție jertfelnică, fără meta-discursuri sterile, cu o orientare către substanțial (A159) Dacă sovieticii s-ar fi aliat cu creștină ce au făcut ar fi dus departe (A239), dar comunismul a fost o gnoză luciferică (B33) și este un fapt că dialogul recent dintre teologie și științe sociale urmat de fuziuni cu curente marginaș-protestatare și-a pierdut atracția, autoritatea și impactul politic (A339). “Omul inteligent, creator, liber, cultivat și competent este transconfesional și transideologic” (B24).

Proba alterității nu poate lipsi din căutarea propriei identități, inclusiv în ce privește cea ortodoxă și națională,  dar alternativa refuz/asimilare poate fi depășită numai în direcția unei admirații critice (A coperta IV). Identitatea ortodoxă nu e un zăcământ absorbant [al alterității], ci mai degrabă un instrument imponderabil [de relaționare cu alteritatea fraților regăsiți] (A coperta IV).

Acesta e contextul în care se pune problema relației cu occidentul, în primul rând din interes spiritual și apoi în plan politic. Politicul și spiritualul creștin au ca numitor comun libertatea și realismul. Creștinismul nu este o religie a virtuții, ci una a libertății (A159). Dincolo de convenții simți că palpită o libertate totală (A40). Creștinismul e matrice a culturilor (A245). Creștinismul rămâne cea mai realistă doctrină (A269). Sursele realismului său sunt atitudinile de moderație, prudență și precauție (B209).

Universalitatea și dreapta orientare fac, împreună, metabolismul unui creștinism adevărat (A36). “Noua evanghelizare” este sinonimă cu vestirea mesajului divin, în goana generațiilor (A65). E just să-L descrii apofatic pe Dumnezeu prin ceea ce el nu este, dar în cazul creștinismului este convingător să arăți că trebuie aflat pe viu ce este, nu ce nu este. Viața nu poate fi privită ca obiect (A 304), doar lucrurile întâlnite în ea din diferite perspective pot fi obiectivizate (A coperta IV). Perspectiva adoptată trebuie să fie cu folos. Aruncarea de anateme, delimitarea de ce nu este ca strategie dominantă de acțiune nu ajută creștinismului. (A273).

Următorul pas este relaționarea efectivă cu occidentul, pentru care nu există rețete preexistente, ci dificultăți care trebuie depășite.

Dificultăți interne ale relaționării

Cine are deplinul adevăr fără a-l trăi pe deplin e pe deplin vulnerabil (A67). Dar nimeni nu posedă întregul adevăr, numai premisele sale [practice], ceea ce nu e sursă de relativism, ci model de conduită (A67). E nevoie de mai multă imaginație, de mai multă rugăciune adevărată pentru ca ortodoxia să nu fie idolatrie etnicistă [și pentru vederea a ce e bine de făcut practic] (A69).

Ocolișurile elitiste [care împiedică acțiunea substanțială] sunt idolatrizarea vechiului și încifrarea tehnică a misterului viu (A161). Între ele se află calea de mijloc a bunului simț. De câte ori elanul mistic din spatele actelor de creație devine program ideologic, apare repulsia inerentă produselor sintetice (A139). Bunul simț este o formă a dragostei. Sfinții sunt oameni care, indiferent de ce au făcut în viață, au reușit să iubească (A219)

Anacronismul formei este un handicap pentru transmiterea mesajului ortodox (A152). Creativitatea teologică într-un limbaj mai ușor de înțeles e cu atât mai necesară cu cât “nimeni nu mai crede că teologia este o activitate indispensabilă pentru că s-a atrofiat complet simțul misterului” (A236). Elitele intelectuale din Estul post-comunist confundă studiul unor performanțe religioase unice în istoria politică a Europei [cele bizantine] cu utopia unui filetism ortodox anti-occidental (A265)

“Dușmanul credinței nu este erezia, ci lenea. Lenea aceea imbecilă, pretins doctă, plat asertivă și cumplit rutinieră, care vrea să țină loc de întrebări, de răspunsuri, de viață. Lenea care, instituționalizată, produce oroarea unui creștinism de maimuțe savant, care se agită ridicol, în rochițe stacojii...” [remarci aplicabile și în privința științei] (A245).

Există o voluptate mizerabilistă a bisericilor românești (A249).

Elemente operaționale pentru depășirea dificultăților interne

Un element operațional cheie este ca oameni să se ocupe de lucruri pentru care sunt competenți. Comunismul a atins perfecțiunea amatorismului (A89). Continuatorii lor și-au deghizat pravoslavnic micimea intelectuală și i-au dat note populiste căutând în “sărăcia cu duhul” o Constituție pentru apoteoza națională a imbecilității (B22).

Cine este competent poate crea și aduce o contibuție la binele comun. “”Producerea” unui text consistent, pertinent și estetic reușit implică un lung parcurs în care “asceza” și acumularea intelectuală se aliază cu rafinarea unor aptitudini și truda plăsmuirii, indiferent dacă “rezultatul” îmbogățește știința, ficțiunea literară sau gândirea filosofică” (B175). Poate lucra cu duhul locului și se lasă modelat de el (A91). În creștinism materia, materialul, trupul [locul] sunt importante (A101). Preconceperea [a ceea ce este creat]nu trebuie să transpară, trebuie să fie liberă, să lase Providența să lucreze (A116). Restrângerea, constrângerea se fac prin program (proiect), tradiție, legislație, caracter, toate reflectând un principiu unitar de organizare a lumii (A105). Esențialul e rostit pe scurt, printr-o mare economie de mijloace (A188). Chiar și kitsch-ul poate fi recuperat, ca un exercițiu de umilitate (A214)

Alt element operațional cheie este atitudinea oamenilor. Atitudinea folositoare este asemănătoare celei a vechilor romani completată cu exigența punerii a ce e bun în seama lui Dumnezeu și punctarea limitelor proprii și ale demersului efectuat: „Roma veche era atât de impecabil virilă, sobră și eficientă încât putem crede că dacă barbarii nu ar fi copleșit-o, creștinismul nu ar fi fost niciodată o religie universală.” (A311), “La câteva luni după dialogul cu Horia Bernea, îmi măsor mult mai bine ignoranța înfricoșătoare” (A341), “Deși nu am competențe de istoric – și am fost întotdeauna nul în materie de cronologie evenimențială.” (A342), “Dacă tot am practicat până aici glosa compilatoriu vulgarizatoare, se cuvine să nu omit […] tocmai nota despre Columna lui Traian, care este pentru noi atât certificat de etnogeneză, cât și diplomă de noblețe.”

Relaționarea cu alteritatea catolică

Modul de abordare este unul bazat pe ideea organicității creștinismului ca întreg. „Problema organicități nu oprește cunoașterea în pragul unei simple metafore biologice. Ea are […] o miză mai înaltă: aceea de a face din prezervarea întregului o pârghie a supraviețuirii spirituale. Dacă occidentalul refuză misterul, omul răsăritean îl pătimește, celebrând astfel acea ereditate indelebilă pe care teologii o numesc “rudenia de sus”. Prezervarea întregului implică permisivitatea critică, cu aferentele sale dezavantaje gnoseologice, dar îți oferă șansa de a nu rămâne pe dinafara propriei existențe [transformând în obiect propria viață]. Iată opțiunea omului răsăritean […]” (A304) “Toate genurile literaturii patristice, poezia mistic[, arhitectura sacră, liturghiile, structurile canonice și instituțiile monahale, reprezintă darul Orientului creștin în zestrea patrimoniului universal.” (B66)

Relaționarea cu statul secular

Proiectul secular este ca statul să valideze principiile unei morale autonome și pe această bază să aibă monopolul violenței legitime (A135). Anticlericalistul se confundă cu apărătorul drepturilor omului (A190). Există o mașinărie ideologică a umanismului (A313) care nu a putut valida o morală autonomă. Pe de altă parte “asistăm la proliferarea malignă a obiectelor care se consumă și aruncă, dar am pierdut tocmai unitatea vastă a unui adevărat sistem de referință. Romanilor nimeni nu le-a stat în cale pentru că gândeau clar și acționau consecvent.” (A299)

În condițiile relației privilegiate a statului secular cu științele este strategic importantă relaționarea creștinismului cu științele. Noua apologetică trebuie să dialogheze cu ele pentru a fi convingătoare (B10). “Dialogul (și nu cearta dogmatică) dintre umanismul laic și teologie, dintre științe și faptul religios […] ar fi mai profitabil pentru reabilitare meritocratică fără de care societatea noastră involuează galopant.” (B24)

Pe un astfel de fond poate avea loc fundamentarea creștină a statului democratic, o chestiune deschisă. “Caut să prezint două milenii de creștinism ca osatură a imaginarului euro-american și ca temelie a unei democrații autentice” (B11)

Încheiere

Ce e de făcut mai departe ?

“Ne e trebuincios un inventar al problemelor și un repertoriu al forțelor intelectuale pe care poate miza Ortodoxia contemporană” (B12) “Între panică și iresponsabilitate, avem de ales a treia cale: efortul comun de reclădire a sentimentului eclezialității” (B12).

Acesta e un proces de maturizare a poporului român. “Așa l-aș descrie pe creștinul cumsecade: un om care-și domină orgoliul, se deschide rațional spre alții, află cunoaște, împărtășește, își domină impulsivitatea, ferindu-se deopotrivă de fanatism și de idolatrie.” (B19-20). „Creștinul e pelerinul în veghe, ființa care-și caută adevărul fără farduri și presupuse superiorități.” (B20) „A fi civilizat înseamnă a fi mai întâi cetățean recunoscut ca atare, protejat de o incintă și liber să-ți afirmi contribuția la binele comun.” (B153) “Fiecare dintre noi dăruiește ceva societății, înainte de a primi în schimb recunoaștere și cinstire.” (B 53)

E nevoie “de curaj spiritual, de un cler educat și dincolo de teologie, de un laicat activ, competent, dornic să contribuie la dialogul dintre Biserică și lume.”, de “flexibilitate inteligentă, destinsă, iubitoare, inspirată”, de “o trezire comunitară nelozincardă, vie, plauzibilă, persuasivă.” (B40).

Bibliografie

(A) Baconschi T., Bernea H., 2018, Roma bizantină, Ed. Basilica, București

(B) Baconschi T., 2018, Darul desăvârști – gânduri despre civilizația creștină, Ed. Doxologia, Iași

Pelerini în Patras şi Kefalonia

Pelerinajul este mobilizare prin dragoste şi solidaritate, nu prin ură şi dezbinare, pentru ceva, nu împotriva a ceva. Nu poţi fi pelerin împotriva cuiva sau a ceva, nici măcar a limitelor personale, ci pentru depăşirea lor împreună în comuniune.

Eşti pelerin când duci faptul că viaţa e un dar, trăieşti aşezând momentul prezent în contextul timpului personal şi istoric, scrutezi cu ochiul minţii realitatea fiind în ea fără să fii copleşit de ea şi te laşi în voia unei realităţi mai ample decât lumea persoanală a ta şi a celor cu care porneşti la drum.

Pelerinajul e formă de manifestare a recunoştinţei pentru faptul că eşti, de progres pe verticală, clarificare prin perspectiva necesară, ce e da e da şi ce e nu e nu, ritmurile se adaptează unul altuia în co-responsabilitate.

Pelerinajul e un drum al prieteniei întru Hristos şi al desprinderii de lumea aceasta. Trecutul şi prezentul se strâng în promisiunea veşniciei, momentele se adună tânjind să treacă în afara timpului. O bucurie crescătoare inundă tăcut inimile pelerinilor.

Omul a primit darul pelerinajului odată cu răscumpărarea sa, prin sacrificiu, ca să poată trece de încercările vieţii. Prin furtuni dincolo de care se poate vedea cu ochii minţii lumina, marea la Patras ne arată puterea Creatorului lumii.

Oamenii se închină Sfâ ntului Andrei şi inimile îi poartă spre pe dealurile din jur. Sunt sate vechi cu mici biserici, izvoare ascunse, bărbaţi, femei şi copii solidari în faţa greutăţilor muntelui. Scorburile ascund icoane, arborii sunte asemenea unor troiţe, iar apa se strecoară printre rădăcini spre cei însetaţi de viaţă.

Cu palmele căuş privim lucrarea Adevărului.

Fericit bărbatul care n-a umblat în sfatul necredincioşilor, va fi ca pomul răsădit lângă izvoarele apelor… Unde să priveşti mai întâi ? Urmează slujba de seară, preaplinul soarelui Greciei se lasă încet spre apus, buzele noastre vei deschide şi gurile noastre vor rosti lauda ta. Dinspre strana puternică am auzit seara aceasta Crezul rostit în româneşte, strugurii popoarelor cresc altoiţi pe aceeaşi viţă de vie. Ţineţi aproape de Biserică, s-a spus, şi staţi în comuniune cu Hristos.

A doua zi pornim spre munţii rugăciunilor, locuri de case risipite şi mănăstiri ascunse. Blândeţe, fermitate, zâmbet, caractere puternice, dar desăvârşit. 

Pregătiţi prin aşteptare răbdătoare iată şi munţii Kefaloniei. Marea se arată liniştită, vânturile au tăcut, cuvintele se rostesc de la sine. Fructul se goleşte de sine pentru a primi lumina lumii.

Pelerinii dau roată geografiei ascetice pentru închinare. Oraşele de jos sunt mici detalii, plajele locuri de joacă privite cu bunăvoinţă. Câte o capră curioasă ici şi colo, apoi un paraclis al păstorilor. Primele zile de post ne îmbrăţişează cu bucuria lor îndurerată. Mărturisine-vom, Doamne cu toată inima noastră, spune-vom toate minunile Tale !

Deodată survine o pregustare a Raiului, pacea şi încrederea locurilor tăcute de un firesc desăvârşit ale Mănăstirea Maicii Domnului Themata. Se simte o prezenţă şi nu se vede nimeni. Străinii vin şi pleacă, rugăciunea rămâne.

Cântaţi Domnului cântare nouă, că lucruri minunate a făcut Domnul, strigaţi lui Dumnezeu tot pământul; cântaţi şi vă bucuraţi şi cântaţi…

În ce chip doreşte cerbul izvoarele apelor, aşa Te doresc sufletele noastre pe Tine, Dumnezeule. Însetat-au sufletele noastre de Dumnezeul cel viu…

Trecem de minunatul loc de la Markopoulo şi ne îndreptăm spre Sf. Gherasim al Kefaloniei. Sau oare a fost altfel, altcândva şi drumurile ni se amestecă în suflet ? Să aibă oare importanţă când bucuria vine doar de la Dumnezeu, o căutăm în El prin tot ce întâlnim şi vedem ?

Puterea rugăciunii Sfântului Gherasim ne însoţea de departe. Grija sa o recunoaştem cu toţii ca din totdeauna, cu inima. Departe e fiind aici, trimis să coboare spre noi, să întindă o mână celor tulburaţi şi păcătoşi.

Mulţime de pelerini se îndreapta spre mănăstire, din toate naţiile. Coincidenţele nu îşi au locul în această lume, toate au rânduială şi rost.

Oamenii aşteaptă, rândul soseşte. E un prag şi o încercare, o trecere închipuită către viaţa de dincolo. În peştera sa locuieşte puterea Domnului, pietrele roase de genunchi unesc oamenii.

“Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul! Că s-a înălţat slava Ta, mai presus de ceruri. Din gura pruncilor şi a celor ce sug ai săvârşit laudă, pentru vrăjmaşii Tăi, ca să amuţeşti pe vrăjmaş şi pe răzbunător. Când privesc cerurile, lucrul mâinilor Tale, luna şi stelele pe care Tu le-ai întemeiat, îmi zic: Ce este omul că-ţi aminteşti de el? Sau fiul omului, că-l cercetezi pe el? Micşoratu-l-ai pe dânsul cu puţin faţă de îngeri, cu mărire şi cu cinste l-ai încununat pe el. Pusu-l-ai pe dânsul peste lucrul mâinilor Tale, toate le-ai supus sub picioarele lui. Oile şi boii, toate; încă şi dobitoacele câmpului; Păsările cerului şi peştii mării, cele ce străbat cărările mărilor. Doamne, Dumnezeul nostru, cât de minunat este numele Tău în tot pământul !”

Cinci pâini aşteaptă afară să hrănească mulţimea. “Cel ce trimiţi izvoare în văi, prin mijlocul munţilor vor trece ape; Adăpa-se-vor toate fiarele câmpului, asinii sălbatici setea îşi vor potoli. Peste acelea păsările cerului vor locui; din mijlocul stâncilor vor da glas. Cel ce adăpi munţii din cele mai de deasupra ale Tale, din rodul lucrurilor Tale se va sătura pământul. Cel ce răsari iarbă dobitoacelor şi verdeaţă spre slujba oamenilor; Ca să scoată pâine din pământ şi vinul veseleşte inima omului; Ca să veselească faţa cu untdelemn şi pâinea inima omului o întăreşte.”

Ne hrănim, ne depărtăm. Insula rămâne în urmă şi mereu cu noi. Despărţirea e bucurie a drumului de urmat mai departe. Cât de mici, cât de jos suntem şi nevrednici de frumuseţea lumii. Bunătatea e peste tot şi oricând, dar puterile noastre sunt slabe. Avem nevoie de pelerinaje ca să ne întărim, de mănăstiri că să simţim puterea celor rugători.

“Miluiește-mă, Dumnezeule, după mare mila Ta și după mulțimea îndurărilor Tale șterge fărădelegea mea. Mai vârtos mă spală de fărădelegea mea și de păcatul meu mă curățește. Că fărădelegea mea eu o cunosc și păcatul meu înaintea mea este pururea.”

Pelerinajul e un drum al prieteniei întru Hristos şi al desprinderii de lumea aceasta. Trecutul şi prezentul se strâng în promisiunea veşniciei, momentele se adună tânjind să treacă în afara timpului. O bucurie crescătoare inundă tăcut inimile pelerinilor. Viaţa lumii devine limpede, ordinea prevalează în mod liber.

Pelerinii dau mai departe ce au primit sub forma adevărului, prin ceea ce fac şi spun şi mai ales prin tăcere. Acea tăcere care vorbeşte de la sine şi te lasă să auzi ce spune persoana de lângă tine, cine este, cum este, ce vrea, ce poate, acea tăcere dialogală prin care pricepi ce poţi face pentru el şi pentru tine din dragoste.

Nu poate exista o ţară fără să existe pelerinaje, nu pot exista cetăţeni cu interese armonizabile fără să fie drumuri de parcurs împreună cu miză verticală. Ieşirea din drum duce la disoluţie, ură, dezbinare. Revenirea pe drum se face arătând prin fapte cum se revine.

Să mergem, prieteni.

Câteva lucruri despre Consiliul Naţional de Management de Programe

Deoarece Ministerul Cercetării în comunicatul său afirmă în mod fals că odată cu dispariţia Consiliului Naţional de Management de Programe (CNMP) “a fost eliminată competitivitatea în cercetare” aş vrea să relatez din interior câteva lucruri despre felul cum se gestionau proiectele de cercetare de către acest organism.

În cariera de cercetător am scris şi făcut managementul de proiect pentru pentru trei astfel de poiecte în parteneriat, două la prioritatea mediu şi unul la prioritatea agricultură. Condus de mine ca director a fost un proiect de la agricultură, cu pagina web aici: http://www.metagro.cesec.ro/.

Voi menţiona disfuncţionalităţile în ordinea în care surveneau în managementul ciclului de proiect, de la scrierea proiectului la livrarea rezultatelor, fără a menţiona persoane sau instituţii.

În faza de aplicare sub conducerea CNMP se putea redeschide de către persoane cu relaţii platforma după depăşirea termenului limită pentru a se înlocui descrierea proiectului cu una mai bine scrisă, dacă se observau erori în redactare care ar fi periclitat punctajul.

Evaluarea proiectelor se făcea exclusiv de către cercetători români. Unii membri ai echipei de cercetare primeau telefoane de la unii evaluatori ca să confirme dacă sunt în mod real în echipa respectivă, nu introduşi fără acordul lor, ca să se ştie dacă evaluarea trebuie să fie pozitivă sau nu. La conferinţe ulterioare contractării unii evaluatori comunicau discret că au avut proiectul tău la evaluat şi au dat un punctaj bun.

În faza de implementare un prim aspect caracteristic sub managementul CNMP a fost reducerea discreţionară a bugetelor proiectelor după contractare. Bugetul total contractat la fiecare dintre ele a fost de circa 2000000 lei. Reducerea bugetelor până la finalul contractelor a fost de 40-60%. Reducerea erau făcute în mod egalitarist, fără nici o legătură cu performanţa proiectelor. Prezentarea publică a rezultatelor proiectelor exista ca activitate, dar nu influenţa în nici un fel deciziile de alocare a fondurilor.

Un al doilea aspect caracteristic era încălcarea contractului prin amânarea avansurilor către instituţii la începutul anului până în luna aprilie, timp în care apăreau presiuni majore în instituţii cu plata salariilor cerându-se explicit concedierea tinerilor angajaţi pe perioadă determinată. Mulţi dintre ei plecau din proprie iniţiativă.

Costurile indirecte (regiile) se puteau modifica de la aplicare la contractare sau pe durata contractului. O instituţie care câştiga un contract cu o regie de 25% putea să îl contracteze cu o regie de 50%, diminuând cheltuielile efective de cercetare. Atenţionarea de către institţia coordonatare primea ca răspuns că se va refuza semnarea contractului în alte condiţii. Atenţionarea CNMP primea ca răspuns că nu poate face nimic şi că trebuie acceptată situaţia.

Dacă o instituţie nu cheltuia sumele de cercetare prin lipsa activităţii putea să facă o relocare de la echipamente care trebuiau achiziţionate, de exemplu, la regie şi să raporteze că indicatorii financiari au fost atinşi. Din sumele mutate la regie se plăteau ulterior salarii pentru activităţi de management sau, dacă se dorea păstrarea echipei, se susţineau angajaţii pe perioadă determinată în perioada de la începutul anului până intra avansul de la CNMP.

Toate rapoartele erau pe hârtie şi puteau avea dimensiuni enorme de sute de pagini. Nu exista o raportare explicită a publicaţiilor ştiinţifice internaţionale şi o verificare a menţionării contractului şi agenţiei ca sursă de finanţare a producerii acelei publicaţii. Nu exista nici un mecanism funcţional de control al veridicităţii celor raportate de către CNMP şi nici intenţia de a verifica. Unele instituţii raportau aceleaşi lucruri sau puţin prelucrate la mai multe contracte. Am întâlnit situaţii când un partener a raportat acelaşi lucru cu alt partener fără să fi avut în intenţie pentru că preluaseră amândoi informaţia din aceeaşi teză de doctorat publicată deja, unul direct, iar altul dintr-o lucrare de licenţă în care se plagiase.

Partenerii care doreau să raporteze date false o puteau face fără să existe nici un mecanism funcţional de eliminare a lor din consorţiu. Singura soluţie era evitarea pe viitor a unor astfel de parteneri.

Atmosfera generală era că nu te împiedica nimeni să faci cercetare serioasă în acest context, dar nu aveai dreptul să ceri altora pe care îi coordonai să facă la fel. Rezultatele bune era binevenite, deoarece cu ele cercetătorii şi instituţiile neproductive erau acoperiţi în cadrul acestor proiecte evaluate ca întreg. Erau binevenite şi pentru CNMP, care putea arăta că există şi rezultatele bune în unele proiecte din cadrul programelor finanţate, iar programul de finanţare evaluat ca întreg avea indicatorii de rezultat scontaţi.

Acesta este modul în care erau cheltuiţi banii publici despre care Ministerul Cercetării şi Inovării spune că era un mod competitiv. În opinia mea este fals că “a fost eliminată competitivitatea în cercetare”. Banii publici erau cheltuiţi în mod ineficient şi ineficace.

Nu ştiu ce se doreşte să facă noul CNMP şi mi se pare important ca cercetător şi cetăţean român să nu se revină la situaţia din trecut.