Responsabilitatea celor care au aflat

“Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?” (Luca 9, 25).

Cine are nevoie de democraţie funcţională ca să fie liber este asemenea omului care vrea să câştige lumea întreagă fără să aibă grijă de sine. Libertatea politică e un dar pe care îl poate oferi numai cine este deja liber. Nu poate întreţine o democraţie un om care nu ştie de ce anume să aibă grijă, are comportament de free rider, nu e dispus la autolimitare şi efort pentru a servi pe alţii.

E posibil ca la scară istorică mare să se constate ca societatea deschisă a fost rezultatul contingent al unui comportament inerţial crestin combinat cu succesul aplicării tehnologiilor ştiintifice, al unui comportament responsabil in condiţii de abundenţă a resurselor materiale. O eroare majoră  care a subminat acest sistem a fost încercarea de a pune din prostie, lene şi orgoliu etici seculare în locul moralei.

E mai ieftin să serveşti o naţiune, o organizaţie, o clasă, decat sa te ocupi cât poţi de oamenii pe care îi grupezi din interese egoiste în aceste organisme sociale care nu exista decât ca fapte instituţionale. Creştinismul, rădăcina societăţii deschise, e despre persoane, a încerca să gaseşti ce e bun la fiecare şi a pune în valoare. Iar daca nu găseşti sa ştii că există. N-are nici o legatură cu managementul. Eticile organizaţionale şi ledership-ul de business sau global în numele loc sunt instrumente pentru eficientizarea producţiei din interese egoiste, nu au relevanţă morala. Pot subziste doar încorporate într-un mediu social moral.

Procesele sunt ireversibile, reconstrucţia unei case are loc în timp şi nu putem şti cum va arăta peste decenii. Până atunci trăim în ce vedem. Într-o societate de stăpâni stupizi şi slugi laşe soluţia libertăţii e cea veche: curăţie, abilitate, verticalitate.

Curat nu e nimeni, dar poate fi mai mult decât se aşteaptă cei care se bazează pe mizeria oamenilor ca să îi controleze. Şi mai imprevizibil, fără obiceiuri proaste şi dependenţe.

Abil nu e nimeni, dar poate cere asta şi se lăsa în voia lui Dumnezeu fără nobleţi pretenţioase. Nobleţea e în interior, nu în afară. În astfel de vremuri un intelectual serios trage la poartă din orice unghi, şi cu stângul şi cu dreptul. La nevoie în momentele decisive poate juca mingea neobservat şi cu mâna, dar nu intră niciodată la rupere, pentru că nu are duşmani şi pentru că e chestie de stil. Nu face mai multe driblinguri pe metru patrat decât e nevoie pentru a da clasă cu un pic de cruzime vindecătoare vreunui impostor obraznic, cînd şi când. Ştie că meciul e pe goluri.

Vertical nu e nimeni, dar poate încerca să fie. Moartea fizică si suferinţa sunt o formă a verticalităţii. Nu le caută nimeni, dar nici nu sunt ameninţări cu care se poate manipula.

Urcând un astfel de munte în urma Altuia poţi vedea transfigurată lumina, libertatea. Nu e timp de smiorcăieli. Responsabilitatea celor care au aflat e să se pună pe treabă şi să se ţină de ea : şi de a Martei, şi de a Mariei. Duhul lucrează şi la atei şi la credincioşi, unde şi când vrea El, după cum se vede in atitudini si fapte. Democraţia liberală va răsări din nou din astfel de seminţe.

Cutremur de Sf. Dimitrie: demisia urgentă a Guvernului

S-a cutremurat ţara într-un fel care să fie de folos, dar nu să distrugă. Pentru orice creştin semnul e destul de transparent. El poate servi la civilizarea clasei politice în general şi a celor aflaţi la putere acum în particular.

Ne cutremurăm cu toţii de câţiva ani văzând oroarea minciunii şi prefăcătoriei. Ne cutremurăm fără să tremurăm, pentru că ştim că răul a fost deja învins, fără să distrugem definitiv pentru că nu acesta e scopul.

Te duci la închinare şi spui tuturor că te rogi pentru popor. Să te rogi pentru popor înseamnă să nu te rogi pentru nimeni, pentru că poporul nu este o persoană. Oamenii cu rugăciune curată se pot ruga pentru mulţi oameni, unii poate pentru toţi oamenii. Oamenii obişnuiţi se pot ruga doar pentru câţiva oameni. Dacă e să alegem pentru cine să ne rugăm în primul rând pot fi duşmanii, iar apoi cei foarte apropiaţi.

E timpul să te retragi şi să te rog mai ales pentru tine, propriul şi cel mai mare duşman. Ca să iubeşti pe alţii mai întâi iubeşte-te pe tine, oferă-ţi timp de reflectare şi pocăinţă. Lasă pe alţii mai vrednici să se ocupe de treburile obşteşti.

Pe orice creştin nu îl poate deranja aproprierea dintre cei fals autointitulaţi socialişti şi biserică. Este o simplă lucrare, ei vin spre Biserică să se folosească de ea şi vor fi pescuiţi şi aduşi la liman. Dacă nu vor fi de către noi, urmează să fim duşi cu toţii de către alţii, înseamnă că suntem neputinicioşi, laşi.

Ştim cu toţii că nu o vor face. Este cu totul nerelevant ce vor face, de plecat tot vor pleca de la putere. Cum anume, vom afla la timpul potrivit. Important e ce au făcut şi ce vom face cei care preferăm alte moduri de viaţă de acum încolo, după revenirea la o minimă normalitate a vieţii în cetate.

Pretextele contează, dar nici nu contează, până când contează definitiv. Cine are urechi de auzit să audă.

Așezarea științei

Un copil vede din depărtare luminile unui oraș al cunoașterii. Este așezarea științei, un domeniu al vieții bine delimitat în care se întâmplă ceva strălucitor. Curiozitate îl motivează să afle tot mai multe, oamenii mari îl îndeamnă văzându-i darurile potrivite pentru asta și disponibilitatea la efort.

Pe măsură ce crește își însușește șțtiința și o pune într-un loc al vieții lui. Se simte mai puternic având cunoaștere, știința se dovedește o resursă importantă. Așezarea astfel a științei e decizia sa și îi folosește la acțiunea în lume. Devine un purtător de steag al științei pe drumul său pe care intră în viața celor mari.

Observă felul de a fi al altor oameni, unora la pasă de știință, altora nu, dar toți îi folosesc rezultatele. Știința e într-o anumită poziție față de un reper, are o așezare în cultură. Dar care e reperul în funcție de care să aprecieze locul ei ? Să fie chiar știința ? E prima opțiune, pentru că îi este la îndemână. Doar de acolo poate observa cu obiectivitate în jur, iar a fi obiectiv e ceva foarte important pentru el. Rigorile metodei ștințifice i-au impregnat felul de a fi.

Află că științe sunt de multe feluri, iar cea pe care o stăpânește e numai un domeniu. Învață să respecte alte domenii pe care nu le stăpânește. Onestitatea intelectuală îl îndreaptă spre modestie. Toate demeniile științelor au un rol, iar ștința ca întreg are ea însăși numai un rol în economia vieții sociale. Tânărul om de știință își formează o reprezentare cu privire la structura cunoașterii și a culturii. Aplicând astfel până la capăt metoda științifică în propria viață se simte așezat.

Odată cu maturizarea profesională îi devine limpede că ideea sa cu privire la toate acestea e numai o abstracție, un mod particular de a gândi, o viziune asupra lumii. Mai vede că nu există argumente decisive pentru a alege rațional o viziune asupra lumii sau alta. E mai degrabă vorba de familiaritate, de prieteni cu care trăiești împreună. Dar nu toți oamenii sunt prieteni, unii sunt străini.

Îi pare că trebuie să existe ceva mai amplu, care unește toate modurile de a fi. Rămâne tot mai singur în preocupările sale, oamenii nu sunt prea preocupați de întrebări abstracte. Așezarea științei e acum o înțelegere cu privire la un rost, o rânduire de bun simț care vine de la sine. Știința și consecințele asupra oamenilor ei se așează printr-o negociere implicită sau explicită, prin viața practică socială. Nu putem descrie științific această așezare, dar ea există în fiecare țară. Unele societăți o prețuiesc mai mult, alte mai puțin, altele doar se prefac a o aprecia, mai mult sau mai puțin.

Situația nu e tocmai mulțumitoare pentru fostul copil curios. Poate fi gândirea rațională, dezvăluirea structurilor lumii doar un subiect de negociere ? Poate fi cunoașterea autentică prin puterea minții și efortul tehnologic bună, la o adică, de aruncat din istorie ? Poate fi ea distorsionată într-un instrument al minciunii, al dominării și răului ? Poate fi, când lipsește dragostea de oameni. Realitatea nu poate fi contestată.

Curiozitatea, învățarea asiduă, practicarea cu onestitate a științei, înțelegerea rostului ei în viața socială, susținerea responsabilă a acestui rost, nu pot garanta ca toate acestea să nu fie deturnate prin viclenie și forță către facerea răului. Așezarea științei era pe nisip, nu pe stâncă, era fără temelie. Omul cere atunci ajutor, tot ceea ce era omenește de făcut fusese făcut.

Răspunsul vine greu, prin mici urcări și adânci căderi. Omul află că așezarea științei a fost de la bun început o învestitură cu autoritate, o metodă de folosire a rațiunii, un dar din partea Celui care ține lumea. Un dar constând în semințele curiozității, corectitudinii și inteligenței din carea asemenea unui copac se dezvoltă cunoașterea științifică.

Recunoștința este acum principala sa motivație. Curiozitatea se îmbracă în respect, dragoste cu ingrediente de teamă. Practicarea științei ajunge un mod de a aduce slavă lui Dumnezeu, o împletire de coșuri din nuielele minții. Vocabularul credinței nu pătrunde în știință, așa cum pământul nu pătrunde în autovehicolul cu care mergi, dar te deplasezi pe pământ.

Așezarea științei pare a fi asemenea unei scări. Urcarea treptelor e dificilă și frumoasă. La început nu poți vedea că sunt și alte feluri de scări prin preajmă, distanțele față de ele sunt mari, iar perspectiva lipsește. Știi despre ele doar din cărți. De la o vreme se zărește câte ceva din arhitectura ascensiunii oamenilor. Mintea nu se poate opri să sesizeze structuri, probabil o deformație profesională, după cum spune inima.

Capătul scării nu se vede niciodată. Important e să ne străduim să urcăm și să întindem o mână când e nevoie.

Despre excomunicarea lui Hristos din Biserică

Se discută în aceste zile despre excomunicarea lui Hristos din Biserică pentru că e responsabil de eșecul referendumului.

Nu s-a arătat iubitor de oameni și nu ne-a ridicat pe noi a slăvi puterea statului. Ne-a dus în ispita unei situații în care nu trebuia să intrăm. Nu ne-a adus aminte de umilință. Nu ne-a dat cuget să mărturisim greșelile noastre din ultimul secol. Nu ne-a dat ascultare de porunca dragostei. Nu ne-a dat rădbdare, voie nebiruite și blândețe. A sădit în noi curaj nebunesc. Ne-a îndemnat să fim agresivi, certăreți și să închidem ochii la căutarea plăcerilor și banilor, zicând că ne fac mai ușor de auzit într-o societate căzută, că fără astea ar fugi lumea de noi. Nu a făcut voia noastră, să ne treacă peste cvorum și facă din țara asta o cetate a simfoniei, așa cum gândeam noi că e bine.

E curios cum din discursurile publice lipsește aproape complet acceptarea unui fapt care ți s-a dat să îl primești, să îl înțelegi și să schimbi ceva fundamental la tine. Nimeni nu pare dispus să creadă că scopul urmărit era greșit, toate discuția e concentrată pe mijloace. Reacțiile sunt de adversitate. N-am auzit o binecuvântare a celor care nu au participat la referendum. Șocul de a pierde ceva lumesc domină, asemenea și frica de evoluții indezirabile în realitatea de aici, din timp.

Dacă purtătorii de mesaj ar fi cerut explicit și din vreme ca nici un fel de om politic să nu se asocieze cu referendumul, dacă ar fi criticat pe oricine îndrăznea să o facă, dacă în biserici nu s-ar fi rostit o singură vorbă despre vot, dacă marxiștii culturali ar fi fost tratați cu dragoste și înțelegere, dacă fiecare era îndemnat să gândească și să ia o decizie, cvorumul era cu mult depășit. Nici o încercare de a controla autoritarist ce fac persoanele nu poate fi plăcută lui Hristos, pentru că El ne-a făcut liberi.

E reconfortant să vezi că Biserica funcționează în termenii libertății și ai dragostei la bază și nu e o surpriză să vezi că lucrurile merg mai puțin în acest fel la vârf. Există o presiune administrativă uriașă care limitează spațiul de mișcare. Nimeni din cei de la bază puși în vârf nu ar performa mai bine în sistemul existent de ascensiune. Înduhovnicerea vieții, sfințenia, contează prea puțin.

În măsura în care oamenii de pe aici vor avea o viață mai sfântă și inițiativele lor cetățenești vor avea mai mult succes. În măsura în care vor radia în jur pace și bucurie, vor fi urmați. Excomunicarea dragostei nu ajută.

O operațiune de imunizare ușor supracalibrată

Informațiile apărute recent în presă cu privire la legătura strânsă dintre liderul CpF și mediul SIE face rezonabilă ideea că referendumul pentru familie este la origine o parte din procesul mai larg de imunizare a țării la influența rusească pe linie ortodoxistă și cleptocratică. În fața unui fenomen care există oricum e preferabil să creezi un cadru organizatoric prin care să-i controlezi pe cât e posibil dezvoltarea.

E rezonabil să credem și că de la bun început liderii cultelor și ai partidelor au știut despre ce e vorba: un meci cu reguli general acceptate pentru clarificarea forței de negociere a fiecărei porți în termeni de susținere populară. În pasul doi se produce o soluție optimizată de stabilitate la nivel național.

Dacă o astfel de metodă e utilă sau nu țării vom afla, cert e simpla ei punere înpractică e un fapt instituțional care a schimbat realitatea socială și a dus la reacțiile cetățenilor. Managementul operațional al cultelor a primit misiunea să strângă semnături, iar propagandiștii au operat cu grupurile țintă specifice intereselor pe care le serveau.

Discrepanța mare dintre numărul de oameni prezenți la urne în prima zi a referendumului și număr de trei milioane de semnături pro-referendum raportate sugerează o anumită vindere a pielii ursului din pădure. Dat fiind contextul informativ al operațiunii nu e cu totul neplauzibil că numărul de persoane semnatare a fost umflat pentru a crește miza activității de educare / imunizare a cetățenilor. Lucrurile vor fi mai clare după închiderea definitivă a urnelor.

Detaliile peisajului propagandistic din ultimele săptîmâni sunt conturate de reacții și contrareacții excesive, jignitoare pentru inteligență și bun simț, care ar fi putut lipsi. Ele sunt de înțeles din perspectiva luptei pentru influență tradusă în pasul doi în acces la resurse și / sau impunitate. Existența exceselor planificate conform științei comunicării politice arată ce e prioritar pentru părți dintre putere, bani și oameni. Puterea și banii.

De folos național în aceast mediu  de selecție a fost profilarea publică a unei noi specii politice pentru România, extincte acum câțiva ani, creștin-democrații. Dacă va reuși să se dezvolte și după ce agenda publică se va schimba rămâne să aflăm. Cert este că i s-a dat de la nivel informativ o șansă reală pe care a jucat-o rezonabil de bine.

Un folos pentru cetățeni pe termen scurt este că există un echilibru de forțe. Libertatea academică a apărut prin lupta dintre puterea regală și cea bisericească. Libertatea cetățenilor poate și ea să existe numai când nu există monopol pe piața valorilor, a ideilor.

Prestigiul informativ al conducătorilor cultelor iese consolidat din această afacere. Cel spiritual e de refăcut doar pentru cine nu are dragoste (sunt mulți).

Despre trădătorii României

“Iubesc” oamenii și se uită numai după bani, “susțin” știința și se uită numai după bani, “servesc” românii în politică și se uită numai după bani. Trădează și spun că sunt patrioți.

Pretind că au o cunoaștere, că universul trădării lor ar avea o realitate aparte. Votanții nu ar cunoaște-o și trebuie împinși de la spata cu propaganda ca vitele la păscut, spre binele unei țări a lor, a trădătorilor. Binele lor înseamnă ca vitele să fie tunse, mulse și sacrificate la momentul potrivit.

Se arată cu degetul unul pe altul, se jură fiecare pe ce are la îndemână, se ghidează după știința „comunicării”. Ne oferă să fim imbecili, ne îmbie cu modele de urmat, pe gustul fiecăruia. Un model cu mușchi și bani lipiți pe frunte, să placă la popor. Alt model cu icoana lui Darwin sub pernă conferențiind și în somn, mai pentru sclifosiți.  Un altul tămâiază la minut : când curăță cu aspiratorul prin casă, la piață și la bere, să fie clar pentru toți loserii că joacă la mântuire.

Toate trei tipurile de capital simbolic disponibile pe piață au funcție de semnalizare a unei capacități de a produce ceva:

·         cel biologic (al performanței fizice corporale si de a produce descendenți).

·         cel știintific (al gândirii teoretice moderne cu consecințe tehnologice)

·         cel religios (al capacității de autocontrol si comportamentului altruist).

Livrat separat fiecare tip de capital simbolic structurează ierarhic doar grupuri de nisă. Trădătorii ni le servesc în formula câte două, ca să fie un impact mai larg în mase.

Vitalitatea și spiritualitate s-au cuplat ideologic la legionari si azi sunt la modă la putiniști, mari vânători și călugări. Scientismul și vitalitatea ni se vând ca brand al vieții naturiste: să fim pachete de molecule alergând pe bandă și prin munți în luptă cu Legea Gravitației.

Realitatea umanului are de toate. În condițiile neglijarii uneia din formele de capital simbolic apar supralicitări compensatorii a ce pot oferi celelalte pentru o viață demnă de a fi trăită, atât la nivel personal, cât si al mentalităților sociale.

Instrumentalizarea ideologica duce la declinul oricarui domeniu al cunoasterii: stiintific, filosofic sau religios. Câțiva oportunisti se aleg cu banii si funcțiile, iar mulțime de oamenii onești se aleg cu sacrificiile ca să puna la loc pe picioare domeniul. De multe ori poate dispărea aproape complet o preocupare dintr-o țară dupa asa ceva: credința din Cehia dupa războaiele religioase, biologia teoretică din România dupa ateismul știintific.

Important e că exista încă nuclee de seriozitate prin lume și chiar ici colo și pe aici. Cine e neserios se așează singur la periferie. Dumnealor ne doresc pe toți la periferie.

Trădătorii adevărului vieții nu au nevoie de cetățeni puternici. Interesul lor ca oamenii să fie slabi, să își desfacă portofelele și să le dea bani contra protecție e mai mare decât competiția pe câte vite are de păstorit fiecare. Câtă vreme preoții vor acționa doar ca preoți, oamenii de știință doar ca oameni de stiință, politicienii doar ca politicieni, nu o să ajungem nicăieri. Facem din roluri, vocații și simboluri mai mult decât pot să fie, pierdem discernămîntul.

Ne-au aruncat în cap oala cu dejecțiile modului lor de a trăi. Expunerea publică a valorilor personale, intime, ale oamenilor, campaniile de discuții pro si contra, toate au fost ceva oribil. Nu e nici o diferență de fond între ce s-a întâmplat si presiunile pe oameni la sedintele de partid din comunism să aibă o viață morală. Acum presiunile sunt din mai multe direcții. Orice etatizare a moralei e un cosmar, un iad. Trădătorii au nevoie de etatizarea moralei, de un fel sau de altul, într-un fel sau altul.

Vorbăriile pentru remedierea atmosferei nu vor ajuta la nimic. Doar tăcerea despre astfel de lucruri, întoarcerea spatelui si pusul osului la treabă, pentru noi.

Tot ce rămâne după un om sunt urmele dragostei în inimile și mințile altora. Nimic altceva. De luat aminte.