Așezarea științei

Un copil vede din depărtare luminile unui oraș al cunoașterii. Este așezarea științei, un domeniu al vieții bine delimitat în care se întâmplă ceva strălucitor. Curiozitate îl motivează să afle tot mai multe, oamenii mari îl îndeamnă văzându-i darurile potrivite pentru asta și disponibilitatea la efort.

Pe măsură ce crește își însușește șțtiința și o pune într-un loc al vieții lui. Se simte mai puternic având cunoaștere, știința se dovedește o resursă importantă. Așezarea astfel a științei e decizia sa și îi folosește la acțiunea în lume. Devine un purtător de steag al științei pe drumul său pe care intră în viața celor mari.

Observă felul de a fi al altor oameni, unora la pasă de știință, altora nu, dar toți îi folosesc rezultatele. Știința e într-o anumită poziție față de un reper, are o așezare în cultură. Dar care e reperul în funcție de care să aprecieze locul ei ? Să fie chiar știința ? E prima opțiune, pentru că îi este la îndemână. Doar de acolo poate observa cu obiectivitate în jur, iar a fi obiectiv e ceva foarte important pentru el. Rigorile metodei ștințifice i-au impregnat felul de a fi.

Află că științe sunt de multe feluri, iar cea pe care o stăpânește e numai un domeniu. Învață să respecte alte domenii pe care nu le stăpânește. Onestitatea intelectuală îl îndreaptă spre modestie. Toate demeniile științelor au un rol, iar ștința ca întreg are ea însăși numai un rol în economia vieții sociale. Tânărul om de știință își formează o reprezentare cu privire la structura cunoașterii și a culturii. Aplicând astfel până la capăt metoda științifică în propria viață se simte așezat.

Odată cu maturizarea profesională îi devine limpede că ideea sa cu privire la toate acestea e numai o abstracție, un mod particular de a gândi, o viziune asupra lumii. Mai vede că nu există argumente decisive pentru a alege rațional o viziune asupra lumii sau alta. E mai degrabă vorba de familiaritate, de prieteni cu care trăiești împreună. Dar nu toți oamenii sunt prieteni, unii sunt străini.

Îi pare că trebuie să existe ceva mai amplu, care unește toate modurile de a fi. Rămâne tot mai singur în preocupările sale, oamenii nu sunt prea preocupați de întrebări abstracte. Așezarea științei e acum o înțelegere cu privire la un rost, o rânduire de bun simț care vine de la sine. Știința și consecințele asupra oamenilor ei se așează printr-o negociere implicită sau explicită, prin viața practică socială. Nu putem descrie științific această așezare, dar ea există în fiecare țară. Unele societăți o prețuiesc mai mult, alte mai puțin, altele doar se prefac a o aprecia, mai mult sau mai puțin.

Situația nu e tocmai mulțumitoare pentru fostul copil curios. Poate fi gândirea rațională, dezvăluirea structurilor lumii doar un subiect de negociere ? Poate fi cunoașterea autentică prin puterea minții și efortul tehnologic bună, la o adică, de aruncat din istorie ? Poate fi ea distorsionată într-un instrument al minciunii, al dominării și răului ? Poate fi, când lipsește dragostea de oameni. Realitatea nu poate fi contestată.

Curiozitatea, învățarea asiduă, practicarea cu onestitate a științei, înțelegerea rostului ei în viața socială, susținerea responsabilă a acestui rost, nu pot garanta ca toate acestea să nu fie deturnate prin viclenie și forță către facerea răului. Așezarea științei era pe nisip, nu pe stâncă, era fără temelie. Omul cere atunci ajutor, tot ceea ce era omenește de făcut fusese făcut.

Răspunsul vine greu, prin mici urcări și adânci căderi. Omul află că așezarea științei a fost de la bun început o învestitură cu autoritate, o metodă de folosire a rațiunii, un dar din partea Celui care ține lumea. Un dar constând în semințele curiozității, corectitudinii și inteligenței din carea asemenea unui copac se dezvoltă cunoașterea științifică.

Recunoștința este acum principala sa motivație. Curiozitatea se îmbracă în respect, dragoste cu ingrediente de teamă. Practicarea științei ajunge un mod de a aduce slavă lui Dumnezeu, o împletire de coșuri din nuielele minții. Vocabularul credinței nu pătrunde în știință, așa cum pământul nu pătrunde în autovehicolul cu care mergi, dar te deplasezi pe pământ.

Așezarea științei pare a fi asemenea unei scări. Urcarea treptelor e dificilă și frumoasă. La început nu poți vedea că sunt și alte feluri de scări prin preajmă, distanțele față de ele sunt mari, iar perspectiva lipsește. Știi despre ele doar din cărți. De la o vreme se zărește câte ceva din arhitectura ascensiunii oamenilor. Mintea nu se poate opri să sesizeze structuri, probabil o deformație profesională, după cum spune inima.

Capătul scării nu se vede niciodată. Important e să ne străduim să urcăm și să întindem o mână când e nevoie.