Drumul României este drumul capitalismului

Mentalitatea socialistă și instituțiile de acest fel sunt un produs secundar al libertăților politice și sociale din democrațiile liberale necesare creativității și producției capitaliste în interesul persoanelor și cu efecte sociale pozitive neintenționate. Beneficiile capitalismului sunt suficient de puternice pentru a susține dezavantajul competitiv al socialismului în raport cu regimurile ne-democratice.

Mentalitatea socialistă poate subzista numai într-un mediu de selecție cu abundență de resurse care permite punerea în practică efectivă a unor drepturi pozitive consumatoare de resurse provenind de la alte persoane decât beneficiarii. Într-o societate lipsită cu resurse insuficiente socialismul duce în mod necesar la un jaf generalizat în care fiecare încearcă în afara legii însușirea resurselor pe cont propriu, deși instituțiile proprietății private pot lipsi. Rezultatul este formarea unor popoare de hoți și a unor societăți cleptocratice, cum este și cazul României. Afirmația recentă că nu putem fi toți bănuiți că suntem hoți a doamnei Andronescu poate fi decodificată în acest sens. O cleptocrație care recunoaște situația își taie craca de sub picioare. Argumentul doamnei Andronescu ține de o strategie de comunicare menită să stabilizeze fie și pe termen scurt o cleptocrație inerent instabilă pentru că e neproductivă.

Dar tăiarea acestei crăci de sub picioare e posibilă, pur și simplu coborând din copacul socialismului. Dificultatea tăierii vine din reformatarea dureroasă a minții celor formați într-o mentalitate socialistă pe care o implică. E vorba de un eșec existențial total, nu doar de un eșec oarecare al vreunui proiect personal. Acceptarea eșecului total nu e ușoară, având conotații spirituale. Sunt de părere că înclinațiile personale spirituale ale unor persoane cu opțiuni socialiste, alianța încercată cu Biserica, vin din recunoașterea implicită a dezastrului vieții personale și publice, a consecințelor naționale evident dezastruoase a ce ai susținut și făcut.

Marxismul cultural ca mod de viață e plauzibil în occident și mai puțin în România pentru că la noi în mod evident duce la consecințe materiale inacceptabile, în timp ce în occident marja de mișcare a fost mai mare, acceptabilă până de curând. Reacțiile recente împotriva globalismului fundamentat pentru marxism cultural, în particular cele din Franța, arată că zona de toleranță și-a atins limitele. Nimic din proiectul socialist global care a erodat occidentul nu va putea fi reținut exceptând ce poate fi transformat în profit pentru suficient de mulți agenți liberi capitaliști.

Cu toate acestea ideile socialiste nu vor dispărea, ele ținând de natura funcționării capitalismului. Ele sunt la scară socială o prostă folosire a libertății, dar la scară personală sunt lucrative, aducând beneficii liderilor socialiști, asemenea jocurilor de noroc sau schemelor Ponzi. Maximizarea profitului liderilor și apropiaților lor ține de însăși natura socialismului, pentru că e o formă de capitalism mascat sub eticheta anti-capitalismului. Nu pot exista lideri socialiștii sau globaliști care să nu acumuleze bani și putere, orice persoană de acest fel va fi eliminată rapid din sfera puterii socialiste.

În statele sărace socialismul la putere virează rapid spre etatizarea corpurilor umane distrugând definitiv fundamentul socio-economic actual sau potențial al propriei existențe sau perspective de dezvoltare, capitalismul. Un astfel de grup social puțin productiv nu poate să reziste decât prin agresiune sau amenințare cu violența în competiția cu grupurile capitaliste în care socialismul subzistă ca epifenomen. Există o scară de timp destul de lungă a scăderii productivității statelor cu regim socialist de durată, ceea ce în condițiile unei competiții scăzute și a multiplilor factori care controlează performanța în afară de ideologia la putere (resurse naturale, bogăție deja acumulată care poate să poate să fie erodată, localizare geopolitică) poate duce la dificultăți în evaluarea cauzelor performanței statului. Orice analiza la scara de timp corectă și separând influența altor factori va arăta viabilitatea strategică a capitalismului. Capitalismul reflectă cel mai bine natura umană europeană și este un rezultat evolutiv direct al spiritualității greco-iudeo-creștine.

Această natură umană nu are un caracter biologic. Ea poate dispărea odată cu această spiritualitate. A face predicții în sensul dispariției sau în sens contrar nu poate avea nici o bază științifică pentru că nu există o astfel de cunoaștere. Tot ce se poate face este să acționezi în baza valorilor și intereselor pe care ți le asumi și să proiectezi acțiuni și instituții la scara de timp la care este rațional să o faci, de obicei nu mai mare de 15-20 de ani.

Dacă este vreo cale de optimizare rațională a dezvoltării statelor și asociațiilor de state capitaliste e minimizarea efectelor balansărilor ideologice la scara de timp a 3-4 cicluri electorale în privința managementului unor resurse naturale și culturale cheie pentru producția sistemului.

Nu poate exista o optimizare rațională la nivel global dată fiind diversitatea tipurilor de state, culturi, spiritualități, pentru că nu există o înțelegere științifică a proceselor care susțin această diversitate. Pretențiile de cunoaștere ale oamenilor de știință sunt exagerate în acest sens din interese financiare directe. Fenomenul din universitățile occidentale e asociat direct unui cash flow și va dispărea odată cu acest flux de bani. Arta politicii este singura care poate fi de folos în optimizarea la scară globală, iar în această schemă culturile mici nu pot juca vreun rol decât prin alianțe.

Singura cale rațională pentru România este alianța cu marile puteri capitaliste, dată fiind proximitatea unui competitor major al civilizației europene în care capitalul spiritual creștin a fost înglobat unor valori asiatice holiste, care distrug manifestările lumești ale persoanei umane. Rusia nu face parte din civilizația europeană datorită unor caracteristici proprii acestui stat ce țin de capitalul natural, cultural, spiritual. Rusia nu pote dezvolta o societate bazată pe libertate civică și politică, este stabilizată militarizat într-un regim autoritarist fără nici o perspectivă de schimbare prin competiție internațională în condițiile tehnologice actuale. Românii în sfera Rusiei nu pot fi decât un popor slugă, în timp ce în sfera occidentală beneficiază de valorile acestei culturi, inclusiv de cele socialiste acceptate ca epifenomen tolerabil. Socialismul generalizat într-o țară ca România nu poate duce decât la totalitarism, cum a și dus, fiind prea săracă.

Nu există o cale proprie a României pentru că suntem prea puțin relevanți în context global. Pot exista căi personale proprii prin hibridizări între cultura ortodoxă și cea a științei sau filosofiei, dar nu pot exista soluții stabile la scară națională diferite de ale vecinilor strategici, majori. Pot exista căi de sfințire a vieții cum sunt și în Rusia. Matricea civilizației europene permite și căi personale proprii în numele libertății de gândire și de credință. Sub această matrice identitatea poporului român e garantată.

Modelul fundamental al oricărei organizații capitaliste este cel al mănăstirilor creștine: mântuirea e o chestiune privată, nu e la comun. Ai capital de credință, dragoste, smerenie, bine, nu - la revedere. Recrutarea e selectivă, concedierea fără discuții. Investițiile în mijloace fixe de producție sunt la loc de cinste, catedrala națională fiind un bun exemplu. Emularea acestui model în spațiul lumesc  pentru servirea altor scopuri e fundamentul democrației liberale.

Drumul României este drumul capitalismului.

Înspăimântătoarea bucurie a Crăciunului

E ziua temelie a înfierii noastre prin har, noul început bun al casei timpului care ni se dă pentru lucrare fiecăruia și neamului omenesc. Fiecăruia pentru sine, pentru generațiile din urmă de care răspundem prin unele din cele ce facem, curățitoare, și pentru cele care vor veni de care răspundem prin altele, pregătitoare. E ziua dez-însingurării omului, a fiecăruia și a tuturor  laolaltă. Și ce bucurie poate fi mai mare ? Și care poate fi mai plină de spaimă când o înțelegi ?

E ziua înțelegerii că puterea de a face vine numai din smerire, că orice facem din altă atitudine interioară e sortit pierzării. Și câte nu am făcut de acest fel ?

E ziua în care păstrăm viu înțelesul cuvintelor împotriva celor care vor să anihileze adevărul prin uitare și deturnare. Apărăm ordinea dragostei prin bucurie, nu ne încredem în cei puternici, în fiii oamenilor în care nu este izbăvire. Ne încredem în Fiul lui Dumnezeu.

Fericiți cei ce au ajutor pe Dumnezeul lui Iacov, nădejdea lui în Domnul Dumnezeul lui. Cel ce a făcut cerul și pământul, marea și toate cele din ele; Cel ce păzește adevărul în veac.

Noi suntem aceia, prin ceea ce facem, păzind adevărul ca fii și fiice după har. Îl putem păzi numai printr-o mereu prezentă zi a Crăciunului. De Crăciun ne reamintim cu spaimă toate acestea într-un moment anume, rânduit.

Cu spaimă pentru ceea ce ni s-a dăruit, viața și putința de a o trăi în urcuș luminos, cu spaimă pentru ce facem în realitate, gârbovi care nu vrem să ne îndreptăm, cu spaimă privind în jur la tot ce se întâmplă în aceste zile cu oameni în căutarea unei bucurii pe care nu o pot vedea, dar despre care știu că există, că trebuie să fie. Vedem colindele culturale, profesionalizate, compensând cumva, poate mai sărac, raritatea celor ale copiilor vestitori. Vedem industria bucuriei, o barieră care împiedică accesul la ceva atât  de simplu, dar pe care o poți totuși ocoli. Vedem politica trans-culturală a materiei, un zid uriaș de care încercuit fiind cu greu mai poți vedea, singura ieșire fiind în sus, ceva cu neputință. Dar ce e cu neputință la oameni e cu putință la Dumnezeu.

Ne așezăm cât mai în spate și ne încredințăm binelui. Îngerii sunt mai rapizi decât dracii, iar la pangar sunt mai mulți decât în fața altarului. Ne pregătim să primim gustarea praznicului. Împărăți-va Domnul în veac.

Părerea diavolulului despre organizarea concursurilor pentru cel mai bun profesor în universități

Se știe că managementul este însăși metoda de ajunge la impotență morală la orice nivel te-ai afla, șef oarecare, rector, președinte de țară, prin urmare a discuta despre cel mai bun dintr-o perspectivă managerială nu poate fi decât o cacealma. Bun e numai bunul Dumnezeu.

Și totuși, dormind eu somn lin azi noapte mi s-a arătat Marele Manager (avea copite sub robă), care mi-a spus următoarele:

“Ascultă de la Sfredelin învățătură: azi în țara mea, România, poate fi student oricine de pe stradă, iar profesor universitar oricine știe să citească după o hârtie îngălbenită. Prin urmare dacă vrei să faci pe cineva să se mândrească nu e chiar simplu, trebuie păcălit cu subtilitate făcând să pară că e vorba de ceva serios. Dacă lași să se aleagă praful de meritocrație riscăm ca oamenii cât de cât citiți să se întoarcă spre Dușmanul, să ne facă probleme ca cel de pe drumul Damascului, și chiar mai mari (N.M.: aici n-am înțeles foarte clar ce vrea să spună, dr redăm ca atare înregistrarea discuției).

Iată așadar:

·         Adună toți studenții de la Senat și spune-le că ai ceva de o mare importanță pentru ei lingușește-i, mai plimbă-i cu burse, nu pe toți, doar pe câțiva, ca ceilalță să spere, și apoi pune-i să facă niște proceduri aparent bune de propunere a profesorilor cu care să inducă emulație în toate facultățile, cum era la gazeta de perete când aveam control total. În primul rând să fie între cei care propun numai integraliștii (tocilarii) și cei cu puține restanțe. Ei sunt disprețuiți de tot restul, ceea ce va face ca rezultatul propunerii să fie privit la fel de oamenii noștri. Plagiatorii și cei cărora le vând eu căști să nu fie, pe aceștia îi ținem pentru proteste la cantină după ce bag eu niște bacterii în ciorbița aseptică. Știu că e greu, știu că nu prea ai de unde să ei astfel de oameni, dacă nu mai sunt deloc să îmi spui și mai trimit eu câte-un olimpic iubitor de țară și te rezolv.

·         Ai grijă să fie și un criteriu de neapartenență la vreun partid politic a celor care propun, pentru că vom fi acuzați că e politizat totul și se alege praful de bunătate de mândrire. Nu trebuie să pară că e un fel de Eurovision. Dacă lăsăm o impresie deplorabilă va fi greu să recuperăm. E mai înțelept să prevenim.

·         Profesorii din comisii să aibă indici minimali Hirsch cât mai mari dacă e vorba de vreun premiu științific, manuale reprezentative dacă e vorba de un premiu didactic, proiecte în portofoliu, activitate socială dovedită, sau de transfer către industrie, după caz. Nu pune oamenii noștri în comisii ! Controlul trebuie să îl asigurăm indirect, nu pe față. În față să fie naivii care cred că meritocrația e bună.

·         La final anunță că se dau bonurile de masă în Aulă înainte de premiere, ca din întâmplare, că abia au sosit de la tipografie, ceri scuze prin cineva de la administrativ. Nu spui asta în invitație, acolo pui o poză din calendarul ateist al oamenilor de știință, dar lași să se zvonească (spui vreunui portar și în două zile află toată universitatea). În acest fel aula va fi plină.

Și-ți mai spun.... “

Din păcate unui vecin i-ar pornit alarmă la mașină de la vreun câine vagabond și mai multe din tainele managementului n-am aflat. Am zis repede rugăciuna sfintei cruci și m-am întors pe partea cealaltă. La noi încă nu e o problemă, suntem feriți de meritocrație și nu ne vom lăsa cu ușurință ispitiți.

Am venit să dăruim

Ei nu sunt “copiii de la Valea Plopului”, fiecare are un nume, este o persoană de cunoscut. Dacă avem disponibilitatea să cunoaștem persoane și ele ne vor re-cunoaște. Recunoștința este rezultatul firesc al cunoașterii oamenilor. Nici o entitate grupală, vreun popor sau vreo instituție nu poate oferi recunoștință, doar persoana. De aceea inițiativele persoanelor sunt mai importante decât inițiativele instituțiilor: nu sunt îmbrăcate în putere, sunt firești, naturale, dezvoltate organic, mână de la mână. În termeni moderni numim asta societate civilă: aici e focul care întreține viața oricărei națiuni.

A dărui este actul cel mai firesc față de alt om. Suntem făcuți să dăruim într-o atitudine de re-cunoștință. Omul are nevoie să dăruiască pentru a fi om. A da o veste bună este un dar, iar colindul este o astfel de vestire. Fiecare copil preînchipuie un vestitor, un inter-mediator, un înger, în limbaj patristic, care ne spune că o persoană anume s-a întrupat ca om ca să nu mai uităm niciodată cine suntem. Să știm că suntem un cine, nu un ceva, nu obiecte care să fie folosite, nu resurse umane în organizații, în instituții.

Imaginea 1 Oameni de la Valea Plopului vestind.

Orice instituție este infinit mai puțin valoroasă decât fiecare persoană care are un rol în ea. Instituțiile sunt constructe umane, persoanele nu sunt constructe umane. Dintre persoane se formează liderii reali. Instituțiile nu pot crea lideri, pot doar să îi selecteze ca să le propună vreun rol. Un lider real nu are nevoie de vreo instituție ca să joace un rol, face ceva în societate civilă.

La Valea Plopului există lideri reali care construiesc ceva de la zero și fac să existe un loc unic, un centru, nu o periferie. Nu e nimic provincial acolo, este un centru de omenitate, un loc exemplar în care se poate vedea cum se naște o acțiune comună a oamenilor pentru a face bine, a dărui, a învăța exercițiul mereu în pericol de uitare al re-cunoștinței. Dacă printr-o catastrofă ca cea comunistă mâine ar dispărea orice formă de organizare a binelui ele ar crește din nou din pământ cum cresc la Valea Plopului, cum au crescut în primele secole creștine.

Natura dezastruoasă a comunismului vine din inversarea priorităților ontologice: acțiunea comună e întemeiată de fiecare, nu fiecare este întemeiat de acțiunea comună cum cred comuniștii privind doar la material. Temeiul ține de dimensiunea verticală, de demnitate și libertate, nu de procesul funcționării organizațiilor, de formarea culturală a omului. Orice organizație depinde de o libertate pe care nu o poate genera niciodată. Roadele libertății apar și prin exprimarea ei în organizații, dar libertate însăși este un dar. De la cine ? De la niște persoane.

Libertatea se transmite de la persoană la persoană prin contact direct, prin cunoaștere și re-cunoaștere. Mă cunoști, mă faci liber, și eu te re-cunosc la rându-mi. Libertatea nu se învață din cărți de unul singur, sau cu profesori, ea se practică, ea se mănâncă împreună cu alți oameni. Doar pe acest fond vine tot restul, creativitatea așa-zis elevată, știința, cultura. Se poate muri mâncând doar cultură, pentru că nu are tot ce-i trebuie ca nutrienți, dar mâncând libertate nu se moare niciodată. Cultura e o formă oarecare a libertății manifestate care atunci când respinge ce a făcut-o posibilă devine un instrument pentru suferință, pentru rău asupra altor oameni. Cultura obturează vederea prin atenția pe care o poate atrage asupra sa în sine, fără temeiul său.

Omul care nu are cultură, copilul, poate oricând să cunoască și să re-cunoască peroane. Adultul necultivat care nu și-a uitat libertatea poate oricând să facă la fel. Adultul cultivat care și-a uitat-o nu mai poată să facă nimic, e izolat, egocentric. Adultul cultivat care nu și-a uitat libertatea sau a regăsit-o poate să fie de folos celor egocentrici, căzuți, dar nu prin cultură, ci prin simplitate, firesc: cunosc în tine oricine ai fi, orice ai fi făcut, ceea ce ești, cunosc doar privindu-te. A fi de folos se poate numai prin deșertarea temporară de cultură, printr-o reală dezbrăcare de ceea ce te ține înălțat în fața celorlalți, depărtat de ei, inaccesibil, printr-o umilire pedagogică, printr-o suferință ca fundament  al re-întemeierii capacității de a dărui după ce ea s-a pierdut printr-o îngropare de viu într-o cunoaștere fără folos în sine, deturnată, oarbă, mândră de ea însăși.

Imaginea 2 Copii cunoscând alt copil.

Mână de la mână: http://www.asociatiaprovita.org/

Dracii științei și instituția binelui

În cheia unei ontologii patristice vorbim despre entități nevizibile cum sunt draci, îngeri, suflete. Se poate, desigur, traduce acest limbaj într-unul al neuroștiințelor, spunând aceleași lucruri despre străduința minții în termeni de rețele neouronale adaptative pentru inferențe mai mult sau mai puțin eficiente, dar nu e deloc sigur că referentul în ce privește comportamentele umane s-ar schimba cu ceva. În plus, savoarea poeziei și implicit puterea de persuasiune s-ar pierde, cel puțin în starea actuală a limbii.

Ca peste tot și în știință sunt legiune de draci și drăcușori, mai dolofani sau mai costelivi, după câte suflete au în stăpânire.

Drăcușorul curiozității e mult apreciat în vremuri de lene și neseriozitate, față de care pare un motoraș al cunoașterii harnic și simpatic. Se așează pe întrebarea serioasă cu gheruțe bine adaptate și tulbură omul cu un duh scormonitor. În loc ca bietul om să stea la distanța necesară unei evaluări dobândite prin efort, se așează cu nasul lipit de geamul fiecărei situații într-o postură care nu-i permite să mai vadă încotro se îndreaptă. Drăcușorul acesta se bucură de apreciere în mediile vorbărețe.

Un drac bine făcut e cel al teoretizării lumii. Chiar și despre răul din știință poți vorbi în mod sistematic, cu scheme făcute riguros la tablă sau în Power-Point: pe aici vine, pe aici iese (dacă mai iese). Acest drac are două motoare, unul al fricii și unul al slavei deșarte, primul împinge din spate, celălalt trage din față, după principiul mama-npunge și eu trag. Dracul se înfășoară ca un șarpe pe trunchiurile oamenilor inteligenți și stă bine ascuns sub haine făcându-i să pară măreți, impunători. Dacă sărmanii dau cumva vreun semn de smerenie, șarpele se strânge brusc și gura, din preaplinul inimii, dă drumul la o drăcuială (pe care toți ceialalți se fac că nu o aud).

Mai sunt și alți draci mai puțin specializați: al ironiei (în luptă cu îngerul auto-ironiei), al dependenței de obișnuințe academice („domnule Profesor, domnule Profesor...”), al dorinței de victorie în competiția profesională (în luptă cu îngerul învățării din orice rezultat), al cinismului (comun mai ales la oamenii de știință mai în vârstă), dracul protestului și al nesupunerii din principiu (cu subspecia teoriei critice ca mod de viață, care te face să relativizezi orice sens: privirea ochilor din fața ta, știința oricui altcuiva cu excepția ta), dracul că nu există draci, dracul pe care nu l-ai cunoscut atunci când crezi că-i știi pe toți și dracul de a vrea să știi despre toți.

Cu toții fug de rup pământul de la fața celui mai mic semn de dragoste adevărată: un zâmbet sincer, o bătaie pe umăr, o strângere de mână, o împăcare. Dar nu departe. Doar sacrificiul câte unui om care instituționalizează binele îi ține la distanță câtă vreme memoria faptelor sale nu dispare. Ca să dispară se pune pe treabă dracul ștergerii memoriei culturale a oamenilor. În lupta cu el oamenii au primit și puterea de a face știință despre instituții: cum apar, cum ne putem folosi de ele, când facem rău cu ele, ce și cum putem ajusta la instituții ca să fie mai bine. La instituția binelui nu putem ajusta nimic, trebuie doar să îl facem.

Ce minunate sunt sufletele oamenilor de știință, whatever that means. Dacă uităm acest lucru viața în comunitățile științifice devine un iad. Dacă nu-l uităm, avem pace și bunăvoire, mai puțin rafale de transmițători neuronali, poate chiar și niște unde gamma, toate de mare folos unei culturi organizaționale eficiente și eficace.

Dacă cele de mai sus sunt inteligbile înseamnă că limbajele sursă și modurile de a gândi corespunzătoare nu sunt incompatibile, iar dacă sunt și de vreun folos înseamnă că există o complementaritate între ele în viața omului.