În acest text încerc să formulez un răspuns la întrebarea de ce o înaltă
față bisericească poată să nu fie vinovată când dă declarații false cu
implicații financiare importante, un judecător creștin nu este vinovat când
face milostenie neaplicând legea în cazul unui preot spre binele țării, un
organizator de pelerinaj nu e vinovat când merge cu 120 la oră în localități și
taie linia continuă ca să nu piardă o trecere cu bacul sau o trecere la vamă
neaglomerată, un polițist creștin nu e vinovat că nu ia un talon cu ITP expirat
de șase luni în fațe evidenței situației dificile a familiei deținătorului, și
așa mai departe. Voi încerca să arăt că păcatul, singurul care induce vinovăție
la un creștin, nu este o încălcare a regulilor, fie ele creștine, seculare, sau
de altă natură.
În timp ce regulile sunt resurse organizaționale și sociale formulate
explicit sau implicite păcatul se referă la scopuri personale, nu la reguli. Păcatul
este o ratare a țintei, a scopului final de viață ales, iar scopurile relevante
pentru creștin sunt două: să iubești pe Dumnezeu și să iubești pe aproapele tău
ca pe tine însuți. Cele două scopuri nu au caracter de regulă, nu pot fi
formalizate printr-un conținut complet specificabil, în timp ce orice regulă
poate fi formalizată și poate fi instituționalizată.
Păcatul are caracterul unei trădări în raport cu înțelegerea asumată într-o
relație interpersonală. Dacă există sau nu o trădare se evaluează din relația inter-personală
efectivă, nu poate fi evaluat în mod obiectiv prin criterii externe. Încălcarea
unei reguli poate fi evaluată prin criterii obiective. Trădarea este o formă a
lipsei de dragoste, poate exista și când toate regulile evaluabile obiectiv sunt
respectate.
Discuția cu privire la faptul că o persoană a încălcat o regulă este în
registrul instituțiilor umane și nu are neapărat o relevanță duhovnicească.
Poate avea, pentru oricine este creștin, prin prisma felului cum este purtată
discuția, dar în fondul ei instituțional este independentă, decuplată de viața
duhovnicească. Faptul că cine trece pe roșu va pierde permisul de conducere nu
are nici o conotație duhovnicească. Felul cum interacționează polițistul cu
contravenientul poate avea o astfel de dimensiune, și va fi o problemă
personală a persoanei care joacă rol de polițist, dacă este creștin, fără a
avea nici o semnificație instituțională din perspectiva codului rutier.
Situația este similară pentru orice alt tip de reguli: din spațiul academic, de
bună guvernare, din codul civil și penal, etc.
Păcatul se rezolvă în ortodoxie prin spovedanie, adică printr-o o reașezare
a scopului pe direcția țintei bune într-un context acceptat de Biserică, adică
de Hristos. Spovedania nu se face prin bifarea unor reguli care nu au fost
respectate, deși astfel de liste pot fi de folos ca indicatori ai îndepărtării
de scopurile bune. Esența spovedaniei ei este revenirea la dragoste, ceva care
nu poate fi bifat, ci doar făcut efectiv, prin străpungerea inimii, în termeni
duhovnicești.
Dacă ar fi să facem o analogie cu o organizație, păcatul este dizolvarea
organizației, schimbarea proiectului de viață din viață cu țintă dragostea în
viață către altceva, idolatră în diverse feluri, aducând în locul dragostei un
idol, un alt scop. Încălcarea regulilor umane prin excepție, ca parte a
funcționării organizației vieții persoanei creștine bine orientate e ceva
acceptabil, pe baza discernământului, și nu constituie un păcat. Respectarea
tuturor regulilor umane asumate ca scop în viață, dincolo de contextul lor
local instituțional, este o situație de idolatrie, un păcat.
Critica faptelor celor care conduc, și ale oricui joacă un rol
organizațional, în limitele regulilor instituționale existente nu este în mod
necesar un păcat, depinde cum se face și de consecințele criticii, roadele ei.
Critica celor care joară diverse roluri ca persoane este un păcat, pentru că se
abate de la scopul dragostei față de semeni. Creștinii au datoria să se
limiteze la a critica fapte într-un fel care să ducă la roade bune și au
datoria să se delimiteze de cei care critică persoane.
În fine, o altă consecință socială importantă este riscul asociat unui
creștinism interpretat abuziv, fără discernământ. Riscul există deoarece
existența discernământului se poate constata numai post-factum, prin
consecințe. Dacă ele sunt bune beneficiem cu toții, dacă ele sunt rele la fel.
Creștinul este liber să își asume ce riscuri dorește, dar nu există nici o
obligație din partea celor care nu cred să suporte aceste riscuri. Separarea formală
a statului de Biserică pare a fi nccesară pentru a ține sub control astfel de
riscuri, dat fiind că oricum această separare în fapt nu poate exista la fel de
puternic ca în reglementări. Orice pretenții de tipul celor din Rusia de a
include referiri la Biserica națională în Constituție sau de a asigura poziții
în legislativ clerului vor trebui respinse ca multe prea riscante social.
Foto: crucea bisericii mănăstirii Sf. Serafim de Sarov, Dobrogea.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu