Nu locul ci modul

Nu locul ci modul

sâmbătă, 15 februarie 2020

Păcatul nu este o încălcare a regulilor: câteva consecințe sociale


În acest text încerc să formulez un răspuns la întrebarea de ce o înaltă față bisericească poată să nu fie vinovată când dă declarații false cu implicații financiare importante, un judecător creștin nu este vinovat când face milostenie neaplicând legea în cazul unui preot spre binele țării, un organizator de pelerinaj nu e vinovat când merge cu 120 la oră în localități și taie linia continuă ca să nu piardă o trecere cu bacul sau o trecere la vamă neaglomerată, un polițist creștin nu e vinovat că nu ia un talon cu ITP expirat de șase luni în fațe evidenței situației dificile a familiei deținătorului, și așa mai departe. Voi încerca să arăt că păcatul, singurul care induce vinovăție la un creștin, nu este o încălcare a regulilor, fie ele creștine, seculare, sau de altă natură.

În timp ce regulile sunt resurse organizaționale și sociale formulate explicit sau implicite păcatul se referă la scopuri personale, nu la reguli. Păcatul este o ratare a țintei, a scopului final de viață ales, iar scopurile relevante pentru creștin sunt două: să iubești pe Dumnezeu și să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți. Cele două scopuri nu au caracter de regulă, nu pot fi formalizate printr-un conținut complet specificabil, în timp ce orice regulă poate fi formalizată și poate fi instituționalizată.

Păcatul are caracterul unei trădări în raport cu înțelegerea asumată într-o relație interpersonală. Dacă există sau nu o trădare se evaluează din relația inter-personală efectivă, nu poate fi evaluat în mod obiectiv prin criterii externe. Încălcarea unei reguli poate fi evaluată prin criterii obiective. Trădarea este o formă a lipsei de dragoste, poate exista și când toate regulile evaluabile obiectiv sunt respectate.

Discuția cu privire la faptul că o persoană a încălcat o regulă este în registrul instituțiilor umane și nu are neapărat o relevanță duhovnicească. Poate avea, pentru oricine este creștin, prin prisma felului cum este purtată discuția, dar în fondul ei instituțional este independentă, decuplată de viața duhovnicească. Faptul că cine trece pe roșu va pierde permisul de conducere nu are nici o conotație duhovnicească. Felul cum interacționează polițistul cu contravenientul poate avea o astfel de dimensiune, și va fi o problemă personală a persoanei care joacă rol de polițist, dacă este creștin, fără a avea nici o semnificație instituțională din perspectiva codului rutier. Situația este similară pentru orice alt tip de reguli: din spațiul academic, de bună guvernare, din codul civil și penal, etc.

Păcatul se rezolvă în ortodoxie prin spovedanie, adică printr-o o reașezare a scopului pe direcția țintei bune într-un context acceptat de Biserică, adică de Hristos. Spovedania nu se face prin bifarea unor reguli care nu au fost respectate, deși astfel de liste pot fi de folos ca indicatori ai îndepărtării de scopurile bune. Esența spovedaniei ei este revenirea la dragoste, ceva care nu poate fi bifat, ci doar făcut efectiv, prin străpungerea inimii, în termeni duhovnicești.

Dacă ar fi să facem o analogie cu o organizație, păcatul este dizolvarea organizației, schimbarea proiectului de viață din viață cu țintă dragostea în viață către altceva, idolatră în diverse feluri, aducând în locul dragostei un idol, un alt scop. Încălcarea regulilor umane prin excepție, ca parte a funcționării organizației vieții persoanei creștine bine orientate e ceva acceptabil, pe baza discernământului, și nu constituie un păcat. Respectarea tuturor regulilor umane asumate ca scop în viață, dincolo de contextul lor local instituțional, este o situație de idolatrie, un păcat.

Critica faptelor celor care conduc, și ale oricui joacă un rol organizațional, în limitele regulilor instituționale existente nu este în mod necesar un păcat, depinde cum se face și de consecințele criticii, roadele ei. Critica celor care joară diverse roluri ca persoane este un păcat, pentru că se abate de la scopul dragostei față de semeni. Creștinii au datoria să se limiteze la a critica fapte într-un fel care să ducă la roade bune și au datoria să se delimiteze de cei care critică persoane.

În fine, o altă consecință socială importantă este riscul asociat unui creștinism interpretat abuziv, fără discernământ. Riscul există deoarece existența discernământului se poate constata numai post-factum, prin consecințe. Dacă ele sunt bune beneficiem cu toții, dacă ele sunt rele la fel. Creștinul este liber să își asume ce riscuri dorește, dar nu există nici o obligație din partea celor care nu cred să suporte aceste riscuri. Separarea formală a statului de Biserică pare a fi nccesară pentru a ține sub control astfel de riscuri, dat fiind că oricum această separare în fapt nu poate exista la fel de puternic ca în reglementări. Orice pretenții de tipul celor din Rusia de a include referiri la Biserica națională în Constituție sau de a asigura poziții în legislativ clerului vor trebui respinse ca multe prea riscante social.



Foto: crucea bisericii mănăstirii Sf. Serafim de Sarov, Dobrogea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu