Drepturile omului: variabile endogene sau “external driving forces” ?

 

Afirmaţii cheie:

·         Drepturile omului aliniate cu libertatea negativă (Berlin) pot fi susţinute şi din perspectivă hayekiană.

·         Abordarea e complementară cu cea iluministă, în particular cu cea kantiană.

·         Diversificarea pieţei ideilor folosite pentru soft power ar ajuta la creşterea rezilienţei societăţii libere în context global prin controlul exceselor instrumentalizării acestor resurse culturale pentru drepturi aliniate cu libertatea pozitivă (Berlin).

 

Captarea atenţiei

 Pe vremea comunismului românesc în fază terminală cetăţenii, dacă putem să le spunem aşa, aveau acces când şi cân la cărniţă depui numai şi numai împreună cu gheruţe („tacâmuri”). Care era logica reală din spatele acestei oferte ne pot spune experţii în istoria comunismului, noi ne gândeam atunci că gheruţele respective altminteri ar fi fost aruncate, pe când aşa erau vândute oamenilor. Avem nevoie azi să luăm de la gândirea iluministă de secol XVIII şi cărniţa şi gheruţele numai pentru că există experţi în această gândire şi o investiţie serioasă pentru soft power pe această linie ? Pe cetăţeni ne interesează mai ales, cărniţa, drepturile omului, nu artefactele argumentative din spatele ei, care sunt bune cât pentru stabilitate, nu cât pentru costuri excesive de întreţinere a drepturilor omului.

 

Conţinut

 La întrebarea potenţială cum se pot susţine drepturile omului fără exces de aparatură argumentativă raţionalistă de tip iluminist răspunsul poate fi conturat, nu e nici o noutate, de apărători ai libertăţii ca Hayek şi Berlin, de exemplu. În termeni hayekieni drepturile omului sunt norme emergente grupale ale unei civilizaţii de succes în faţa altor soluţii civilizaţionale. Iar, în termenii lui Berlin, drepturile omului în sensul care se poate reconstrui hayekian şi prin teoriile descriptive, ştiinţifice, ale evoluţiei instituţiilor, sunt mai degrabă negative, nu pozitive, sau pozitive numai prin îndepărtarea de la fondul succesului civilizaţiei libertăţii.

 

Din punct de vedere descriptiv, al felului cum au apărut, drepturile omului există pentru că a existat o competiţie grupală cu civilizaţii unde aceste proprietăţi emergente culturale, drepturile omului, nu există. Selecţia culturală, ca şi cea biologică, are nevoie de limite clare între unităţile selecţiei. E de subliniat că selecţia culturală hayekiană nu are nimic de a face cu selecţionismul eugenist, cu darwinismul social, înseamnă numai dispariţia modelului cultural complex mai puţin performant, copierea tiparelor de succes de către oameni din interesul lor, nu dispariţie fizică a persoanelor. Exemplul clasic e periferia marilor oraşe, unde are loc migraţia rurală şi dispare modul de viaţă rural prin evoluţie către cel urban. Nimeni nu obliga oamenii să plece la oraş, ca în comunism, ci se duc pentru că vor ei, percep că acolo e o viaţă mai bună pentru ei, fieare în parte.

 

În acest context pot fi formulate câteva subiecte de cercetare relevante pentru soft power:

·         Pot exista drepturile omului negative, formale, pot fi ele funcţionale social, pot asigura efectiv libertatea cetăţenilor, dacă dispare presiunea competiţiei grupale între ordinile culturale mari ? (catalaxia hayekiană vs. alte tipuri de ordini - rusă, iraniană, chineză).

·         Cât de mult pot fi pozitivate drepturile omului de la caracterul lor negativ emergent originar fără a se pierde avantajul competitiv grupal ? În termeni biologi o trăsătură evoluată pentru ceva şi folosită ulterior de o specie la altceva se numeşte o exaptare. Drepturile pozitive sunt o exaptare socială la scări grupale mai mici decât cele ale civilizaţiei occidentale a drepturilor omului negative, care dau condiţiile libertăţiii formale hayekiene. Care este structura drepturilor omului care nu face să prevaleze exaptarea în faţa adaptării culturale de succes ?

·         Ce consecinţe are inserarea din exterior a unei trăsături culturale luată izolat, drepturile omului, într-un sistem social care nu le-a produs el însuşi ? Cum depind aceste consecinţe de structura specifică a drepturilor omului, de părţile sale negative şi pozitive în sesnul lui Berlin ? Există un optim al injecţiei de resurse pentru a susţine aceste trăsături inserate, ca mutaţii culturale, pentru transformarea lor într-un factor de comandă extern sistemului (external driving force) ?

 

Observăm câteva lucruri:

·         Terminologia, conceptele folosite mai sus, nu au nimic de a face cu iluminismul kantian în afară de variabila dependentă, drepturile omului, ele ţin de cunoaştere ştiinţifică şi filosofică mai evoluată cultural. Iluminismul kantian este o resursă între altele. Asta nu înseamnă că nu are de a face cu alte lucrări ale lui Kant, de exemplu Hayek în teoria sa a normelor se revendică de la un mod de interpretare a Criticii Raţiunii Pure. Putem lua cărniţă de pui de la Kant şi din alte părţi decât din scrierile sale de filosofie politică. Monopolul nu este util în nici un domeniu, se poate gândi o strategie de diversificare a propagandei utile, bune.

·         Sistemul normativ de succes atlantic ar putea fi exportat într-un mod adaptativ, abordare anvelopată, cu insistenţă pe drepturile negative în sensul lui Berlin şi cu o anvelopă de drepturi pozitive care să nu ducă la o creştere excesivă a costurilor de întreţinere a mutaţiei culturale induse. E ce spune în termenii săi D. C. North, adaptăm regulile formale la cele informale. Libertatea negativă e cea care subminează autoritarismele şi totalitarismele, de ce să dăm apă la moară celor care o subminează prin drepturi pozitive transferate inoportun, la un moment în care nu rezvolă nimic, ci numai antagonizează excesiv ?

 

Încheiere

 Drepturile omului sunt şi variabile endogene şi “external driving forces”, ordinea filogenetică este de la caracter endogen al unor drepturi negative, la pozitivare în sensul lui Berlin şi la funcţionare pentru a induce mutaţii culturale în alte culturi ca un mecanism de accelerare a evoluţiei culturale globale. Din punct de vedere descriptiv este cert că nu poate exista un succes al extinderii modelului civilizaţiei occidentale dacă drepturile omului endogene nu mai sunt funcţionale, iar asta depinde de o anumită presiune selectivă culturală din partea altor tipuri de civilizaţii. Pedala universalizării poate fi apăsată până la fund în anumite situaţii, dar nu se poate merge cu un vehicul permanent cu pedala acceleraţiei la podea.

 

Am păstrat acest text într-un limbaj relativ tehnic pentru a nu putea fi deturnat de la scopul său: de a contribui punctual la civilizaţia libertăţii de undeva de la periferia ei prin canalele de comunicare deschise special pentru asta. Experţii în soft power şi propagandă bună ştiu mai bine cum să folosească aplicativ astfel de lucruri.  

Fapte în Adevăr. Note de lectură la “Maladia ideologiei şi terapia Adevărului”

Afirmaţii cheie :

 

·         Textul cărţii “Maladia ideologiei şi terapia Adevărului” de IPS Ignatie este duhovnicesc, deasupra ideologiilor;

·         Cartea este şi ortodoxă şi clar fără idealizări pro-atlantică, prima de acest fel a unui ierarh;

·         Cartea are recomandări de la patru intelectuali publici: Cristian Pătrăşconiu, Adrian Papahagi, Sever Voinescu şi Teodor Baconschi

 

 

Crucea şi recunoştinţa

 

Acum câţiva ani un profesor de biologie creştin a găsit pe birou de la elevii lui atei o cruce mare de ipsos. A pus-o în rucsac, a urcat un munte şi a aşezat-o într-un loc, aşa cum sunt multe cruci prin munţi. Peste câţiva ani a primit de la un om din acea generaţie câteva astfel de rânduri : “vă mulţumesc pentru tot ce ne-aţi învăţat să gândim singuri. Îmi doresc să fi apreciat mai mult şi la timp acest aspect.” 

 

IPS Ignatie spune [1] : “viaţa creştinului coincide şi cu răstignirea lui pentru credinţa în Iubirea crucificată” (pagina 131). Recunoştinţa vine întotdeauna după fapta bună şi cel mai adesea vine pe lumea sau din lumea cealaltă : fie oamenii îţi mulţumesc atunci când eşti cu ei numai în duh, fie îţi mulţumesc când sunt ei înşişi numai în duh. Recunoştinţa manifestată de aici arată o schimbare a vieţii propii, iar cei care o primesc nu o merită : bun e numai bunul Dumnezeu. Nu e mare lucru să duci o cruce, toţi oamenii duc una.

 

 

Terapia Adevărului

 

A trăi în Adevăr înseamnă a trăi în rugăciune şi comuniune euharistică. În actul gândirii şi scrisului cei mai mulţi nu ne şi rugăm. Vor fi fiind unele persoane care scriind o carte se roagă fără de cuvinte fiind continuu deschişi cu inima spre Dumnezeu, dar aceasta o pot vedea numai ceilalţi după folosul a ce s-a gândit şi s-a scris. Dacă au văzut-o, trebuie să tacă despre asta, cel puţin cât timp cei despre care cred asta sunt încă în viaţă.

 

Ideologia este o întrupare politică a cuvântului rostit fără rugăciune. Cuvântul de acest fel vrea să domine, nu să iubească, să impună punctul de vedere mai mult sau mai puţin constrângător. Este o trădare a Cuvântului, un furt al prestigiului Lui, o impostură omniprezentă prin natura căzută a lumii şi din care uneori luptăm pentru a ieşi. Când ? Mai ales atunci când răul făcut devine evident, covârşitor.

 

În primul rând poţi să te străduieşti să ieşi din ideologie tu, ca persoană, şi abia apoi să încerci să fii de folos în această privinţă altora. Lupta nu poate fi de unul singur, ci împreună cu Hristos, Adevărul persoană. Adevărul prin fiinţa sa nu este singur niciodată, fiind Treime. Ideologia este rezultatul singurătăţii oamenilor ajunşi în stare de monade fără ferestre. Ei caută pe căi greşit alese să iasă din singurătate, se masifică. Ideologia e o fundătură într-un labirint lumesc, un cotlon într-o peşteră care pare să mai continue, dar în realitate se tot îngustează dând impresia că s-ar putea trece. Unii văd realitatea, alţii o refuză, se automanipulează prin mecanisme psihologice. În ideologie merită să intri numai pentru a o cunoaşte şi apoi a ieşi.

 

 

Prin lucrarea permanentă în lume, dacă suntem atenţi la ea, suntem ajutaţi să răzbim. Dumnezeu a rânduit o capcană diavolilor : prin ideologii opuse diavolii cu gând de dezbinare se împiedică unii pe alţii până la un punct. Oamenii pot face o figură de apărare cu ei, le pot folosi propria energie împotriva lor. Răul în lume e mult mai mare în condiţii de monopol politic. Nici o ideologie nu e bună în sine, toate au seminţele răului în ele, dar pluralitatea lor şi un sistem de verificări şi contraponderi, statul de drept, atenuează răul şi dau spaţiu de respirare a libertăţii celor slabi. Cei tari pot trăi şi în carcere comuniste consumând “împărtăşiri” cu fecale de la semeni ai lor. Cei slabi ca mine preferă o societate mai liberă. Pentru că destul de mulţi suntem slabi IPS Ignatie apără societatea mai liberă, ca să putem să lucrăm la mântuire şi noi, cei care am trăda imediat dacă am fi ispitiţi mai puternic.

 

Unele ideologii sunt mai rele decât altele, de exemplu cele care duc oamenii să facă ce s-a făcut în comunism şi nazism sunt cele mai rele dintre câte cunoaştem. Nu avem de ce să credem că nu pot fi unele şi mult mai rele ca acestea, dar pe care încă nu le cunoaştem. Puterea răului de a face rău are un capăt pe care omul nu îl poate vedea. Acest capăt în adâncime e întrecut în înălţime numai de puterea lui Dumnezeu de a face bine. De aceea este important să fim prudenţi şi curajoşi, să nu lăsăm să crească răul în lume. Nu că am putea face noi mare lucru, Hristos a învins deja răul, dar să facem tot ce depinde de noi. Mi se pare că acesta este un sens al cărţii “Maladia ideologiei şi terapia adevărului”: să facem tot ce depinde de noi, fiecare şi împreună.

 

IPS Ignatie numeşte în carte numai două ideologii: comunismul şi progresismul, pentru că lupţi împotriva ispitei celei mai apopiate ţie, adică nouă în context civic, nu împotriva tuturor ispitelor simultan, ceea ce ar fi semn de mândrie. În acest sens, cartea este smerită.

 

Orice stat are nevoie de ideologie şi propagandă. Există şi un context instituţional al cărţii, al părţii din lume a Bisericii şi al instituţiilor statului. Pentru serviciile de informaţii diferenţa dintre episcop şi mirean e foarte importantă, de sus poate fi controlată societatea tradiţională, nu de jos. Pentru creştin diferenţa este la fel de importantă, dar în alt sens, de sus ierarhic vin tainele, nu de jos. Cleric sau mirean, ne vom feri de instrumentalizarea potenţială a Bisericii de către stat, de ideologizarea ei indirectă prin terapia Adevărului: “ „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii” (Matei 10, 16). În acest sens, cartea este înţeleaptă.

 

 

O cheie de interpretare

 

Din perspectivă ideologică o cheie de interpretare a cărţii este la pagina 17: “Toate fondurile obţinute din vânzarea acestei cărţi vor fi folosite pentru susţinerea activităţilor social-caritative ale Episcopiei Huşilor”. Apărăm capitalismul şi societatea mai liberă în mod paradoxal, fără a face profit din asta. Subminpm tentaţia exceselor lăcomiei prin exemplul personal. Cărtica ne poate vorbi convingător despre răul ideologiilor pentru că este trans-ideologică.

 

Cine nu face la fel nu poate vorbi la fel. Cine face bani din cărţi, cine se promovează pe sine însuşi, e de dorit să pună pe masă cărţi mai structurate, mai ample, mai “solide”. Acea soliditate a mărfii care să merite banii mai mulţi, dacă ceri mulţi. Nici cine face politică nu poate vorbi la fel. Conservatorismul proocidental, o ideologie nenumită în carte, e la un nivel mai lumesc ca discursul IPS Ignatie prin numirea şi lipsirea de universalitate a cāilor de exprimare a libertāții şi asocierea cu partide. Nu poate fi transideologic ceea ce susţine un partid. Liberalismul clasic instituționalist e şi el sub acest nivel prin realismul prea tare aplicat regularitāților asociate proceselor capitaliste şi relaţia directă de colaborare cu lumea profitului. Aceste ideologii sunt mai bune ca cele combătute în carte, dar au potenţialul lor de pantă alunecoasă spre rău. Să nu alunecăm la vale ! Cum ? Prin trăirea în Adevăr.

 

Ce scrie IPS Ignatie, şi ar fi putut scrie oricare alt episcop, e ca o navā a harului prin apele lumii de azi, desluşire directā înduhovnicitā a înţelesului lumii. Nu aş spune citire, pentru că desluşirea e anterioara ca operaţie cărţilor şi lecturii. Peste mii de ani poate că nu vor mai fi cărţi, dar dezvăluirea sensului prin cuvinte s-ar putea să continue. Desluşirea generează ordine prin atenție şi discernāmânt fārā rigidizare în structuri complet obiective, independente de voințā şi libertate, fără idolatrizarea stabilităţii culturale a cunoaşterii ştiinţifice şi teoretice filosofice. Este dincolo de obiectiv şi subiectiv, punctează superioritatea ontologică a metaforei şi poeziei în faţa matematicii, e un împreună fără individualism şi relaţionare ulterioră, fără mulţime de entităţi şi operaţii cu ele, e dragoste.

 

Ceva de felul acesta în nenumārate ipostaze personale atente reciproc trebuie sā fi existat la scarā socialā relevantā în vremea formārii civilizației europene.

 

 

Încheiere

 

Îi suntem recunoscători IPS Ignatie pentru că a scris cele din “Maladia ideologiei şi terapia Adevărului”, dar nu îl putem lăuda. Dacă l-am lăuda l-am ispiti, iar dacă l-am critica l-am nedreptăţii. Preasfinţia sa imită pe Hristos cruficându-se civic, să imităm şi noi pe Hristos şi pe Preasfinţia sa. Tot ce avem de făcut e să ne străduim să trăim şi noi în Adevăr şi să facem după puterile fiecăruia.

 

Un volum pe care mirenii am putea să îl dezvoltăm în fapte de folos, materiale, culturale, după talanţii fiecăruia. Fapte în Adevăr.

 

 

Notă

[1] Epicopul Ignatie, 2020, Maladia ideologiei şi terapia Adevărului, Editura Horeb, Huşi

Emularea gândirii lui Dumnezeu în democraţia liberală duce la creştin-democraţie

 

A ne întreba unde vrem să ajungem, a dezbate public şi a decide asupra locului şi traseului e la fel de important cu a ajunge în timp util unde este esenţial să ajungem şi nu am înţeles încă de ce. La prima extremă avem mitul autonimiei raţiunii, la cealalată avem realitatea autonomiei Lui Dumnezeu Cuvântul. Persoanele umane create se plaseză obiectiv vorbind undeva între cele două extreme fără să atingă nici una, indiferent de cum anume se autopoziţionează. Putem numi convenţional pentru uz în aceste text situarea persoanei umane către prima extremă un mod raţional1 de gândire şi vorbire, iar către a a doua un mod raţional2. Dumnezeu Cuvântul dă seama de ambele, oamenii le separă analitic în tipuri ideale.

 

În ştiințā şi filosofie se manifestă raţiunea1, concluziile unui fapt discursiv sunt secunde în raport cu faptele premizele şi argumentele, derivă din ele. În modul de a fi creştin folosul final al faptului discursiv e motorul şi faptele alese, premizele şi argumentele se aleg vizând folosul. Gândirea creştină pune accent pe raţiunea2. În luarea deciziilor din realitatea socială cele douā sunt complementare la toate scările de luare a deciziilor, iar la scara ţării sunt servite de intelectuali publici cu roluri diferite.

 

În modul creştin evaluarea folosului e incorectā la oamenii puțin înduhovniciți şi corectā prin sfințire, de aceea un creştin nu va spune cā el a evaluat corect folosul ca sā nu piardā harul şi prin asta evaluarea corectă a folosului. Va găsi o cale indirectă. Nu poate face dezbatere publicā pe modul creştin de acțiune discursivā. Interpretarea acestei lipse de transparențā e în ochii privitorului şi strict vorbind inteligibilă numai de către un creştin la cel puţin acelaşi nivel de înduhovnicire.

 

Când omul de ştiințā e şi creştin şi om de ştiințā şi /sau filosof se poate servi de cadrul instituțional al luārii deciziilor de scara respectivă ca sā canalizeze argumentația raționalā1, prin ştiințā şi filosofie. Folosul nu mai apare direct în evaluare, ci prin proiectarea instituțiilor sau ajustarea lor. Înțelepciunea se depersonalizeazā puțin prin instituționalizare. Depersonalizarea completā e demonicā, e raționalistā, idolatrie a raţiunii1, care nu e decât un decupaj analitic al complexităţii gândirii lui Dumnezeu. Gândire în fraza anterioară e o analogie, aşa cum spunem relaţie parentală între Tată şi Fiu : nu ştim în ce constă în realitatea ei interpersonală, dar folosim un termen prin analogie.

 

Instituțiile sunt zone pentru care şi prin care gândirea prin cauzā eficientā şi cea prin cauzā finalā, raţiunea1 şi raţiunea2, pot dialoga prin persoane cu profiluri intelectuale diferite. Instituţiile democraţiei liberale permit exprimarea şi persoanelor care nu înţeleg aspecte teoretice ale gândirii, dar sunt interesate de situaţii practice. Aceasta e o situaţie folositoare, încurajează punerea în valoare a talanţilor oricui, oricât de puţini ar fi primit. În acest sens instituţiile democraţiei liberale împreună cu raţiunea1 şi raţiunea2 sunt modele mai bune ale gândirii lui Dumnezeu decât fiecare dintre ele luate separat.

 

Mai mult decât atât, prin natura sa acest sistem cu autonomie relativă a fiecărei părţi poate evolua spre o mai bună emulare a Logosului fără să renunţe la dogme, care se plasează ca resurse în special în gândirea de tip raţional2. Gândirea publică în democraţia liberală funcţională este bazată pe dogme fără a fi dogmatică, este inter-personală fără a fi raţionalistă, dezbatere habermasiană, recunoaşte ierarhii simbolice şi de putere funcţional şi, la o anumită scară de timp structurale, fără a fi foucauldiană.

 

Conservatorismul creştin pune accent pe raţiunea2, ingeneria socială socialistă în diferitele ei forme pe raţiunea 1, liberalismul clasic pe valoarea formală a interacţiunilor dintre părţile sistemului gândirii publice, cu accent pe relaţii de competiţie, iar creştin-democraţia pe toate într-un mod realist şi evolutiv. Cele de mai sus pot fi văzute şi ca un nucleu al unei gândiri politice creştin-democrate.

 

Cele de mai sus se pot aplica la interpretarea şi rezolvarea unor probleme punctuale dezbătute în spaţiul public, cum ar fi cea despre modul de folosire a platformelor de socializare. Întrebarea în acest caz ar putea fi : care sunt instituţiile folositoare pentru a comunica public cu tehnologiile actuale ?

Două soluții pentru creștin-democrația românească

 

Eșecul politic al creștin-democrației la noi se datorează, între altele, și echivalării ei cu conservatorismul creștin pro-occidental. Diferența esențială dintre creștin-democrație și conservatorism este de accent asupra rolului elitelor : pentru al doilea ele sunt esențiale stuctural, în timp ce pentru primele elitele subzistă numai funcțional, ca roluri, fără o diferență de natură între mase și elite.

 

Există o circulație puternică a elitelor în creștin-democrație și o rigidizare socială în abordarea creștin conservatoare a societății. Altă consecință a diferenței de accent este modul solidar de adresare politică în creștin-democrație și stilul elitist de adresare în conservatorismul creștin, cel puțin în cele românesc.

 

În spatele aceste diferențe de accent se află viziuni diferite asupra rațiunii umane și asupra funcționării părții lumești a Bisericii.

 

Conservatorii tind să vadă rațiunea umană ca fiind capabilă de desprindere de Dumnezeu, de autonomizare, și să fie terifiați de consecințele sociale ale acestui fapt. Creștin-democrații cred, că strict vorbind, nu existā rațiune umanā autonomā, de unde şi şansa realā a democrației liberale. Rațiunea care se pretinde autonomă continuă să fie sub lucrarea Duhului proniator în toate formele ei de manifestare prin însăși faptul că este creată, sau tehnic vorbind (în limbaj hayekian) se află sub constrângerea unor reguli de nivel superior celor conștientizate cu care operează.

 

Pentru conservatori funcționarea Bisericii în lume pune accent mai mult pe rolul puterii episcopilor decât pentru creștin-democrați. Pentru conservatori există societate-civilă creștină numai cu binecuvântarea ierarhilor, în timp ce pentru creștin-democrați ea există liber ca manifestare a credincioșilor în societate. Fără a exista o separare a mădularelor Bisericii, acestea sunt mult mai libere social în manifestare la creștin-democrați decât la conservatori, adecvarea sau inadecvarea judecându-se după roade.

 

Ar mai putea fi observat că între conservatorismul creștin pro-occidental și conservatorismul creștin simfonic, pe linie rusă azi, diferența e mai mică decât între ambele și creștin-democrație. Creștin-democrația e mult mai aproape de liberalismul clasic, fiind un liberalism clasic cu agenți creștini și toate consecințele de acțiune socială care decurg din valorile asumate.

 

În contextul ortodox creștin-democrația se poate dezvolta prin 1) clarificarea și asumarea acestei diferențe, 2) dezvoltarea economică susținută până când oamenii care vor să alimenteze circulația elitelor să o și poate face din punct de vedere material.

 

Nu ne putem aștepta ca instituția Bisericii să accepte dezvoltarea mișcărilor creștin-democrate, pentru că acestea au potențialul să fie deturnate de la misiunea lor strict socială spre inițiative centrifuge spiritual. Orice inițiativă creștin-democrată viabilă va trebui să garanteze încadrarea persoanelor care o compun în tradiția ortodoxă și, simultan, să respingă orice pretenție de îndrumare politică a Bisericii, de orientare a votului, etc. Dacă acest lucru nu va fi posibil, atunci e foarte sigur că e mai bine fără creștin-democrație.

 

La fel de sigur e și oamenii care au convingeri creștin-democrate nu sunt interesați și nu vor fi de conservatorism.