Ortodoxie, artă și bună educație: un cadru analitic

Pornind de la cazul obiectelor de artă expuse la Primăria sectorului 1 și al reacțiilor din spațiul public prezint în acest text un cadru analitic al bunei educații și apoi formulez câteva întrebări prin prisma lui. În final menționez limite ale cadrului analitic propus.

 

 

Un cadru analitic

 

Modelul este descris din punct de vedere structural în figura 1, și din punct de vedere funcțional în figura 2. Modelul structural este de tip spațiu de stare, în care tipurile de variabile sunt resurse de diferite feluri: capital de cunoaștere, capital social și capital simbolic. Modelul funcțional este de tip ciclu de viață al unui proiect aplicat la proiecte existențiale, unde un proiect este un sistem de resurse umane și neumane pentru atingerea unui scop. În proiectele din modelul funcțional se folosesc între altele și formele de capital din modelul structural.

 

 

 

Figura 1 Model structural (în funcție de variabile care pot fi măsurate) al unei educații complete, dezvoltate organic într-o țară, cu echilibru între tradiție și ce este mereu nou (sursa figurii: aici. Modelul a fost reconstruit din lucrarea de aici). Un stat complet secular tinde să se ocupe numai de axa verde, sau cel mult de planul orizontal Obiectele culturale artistice au funcții pozitive sau negative pe toate axele, la nivel individual, comunitar și al comuniunii. Ortodoxia are funcții primare pe axa comuniunii, iar secundare, manifestate diferit în funcție de strategiile organizaționale bisericește, pe axele individuale și comunitare.

 

 

Figura 2 Model funcțional (în funcție de structura ciclului de proiect personal) al unei educații complete (dezvoltare pornind de la un text publicat în revista Idei în Dialog). Educația funcțională completă presupune desfășurarea simultană a tuturor ciclurilor. Ciclul mic verde este ciclul uzual de management al proiectului, cu accent pe eficiență în etapa obiectivă (implementare) și pe eficacitate în etapa etică (evaluare ex-ante și ex-post), o unitate funcțională a unei “societăți a cunoașterii”. Ciclul roșu extinde planul structurilor sociale (figura 1) cu o valorizare estetică fără miză utilitară relevantă existențial pentru persoană / persoane, neinstituționalizată, ca formă ne-relegioasă de ieșire într-o dimensionalitate superioră structurilor psiho-sociale naturale, economice. Instituționalizarea duce la naturalizarea parțială (prin piețe) a funcției estetice și profesionalizarea parțială a proiectelor de acest fel. Ciclul albastru extinde subciclurile natural și estetic cu raportarea față de persoane transcendente, atât înainte, cât și după, sau cvasi-permanent, ritmic, pe durata desfășurării ciclurilor de proiect mai simple existențial. Ortodoxia resemnifică ciclurile naturale și estetice ca sub-cicluri existențiale și le restrânge gradele de libertate în desfășurarea lor personală, într-o anumită măsură. Pe de altă parte, ciclurile verzi și albastre sunt relativ decuplate de ciclul albastru, având propriile lor regularități de funcționare.

 

 

Ridicarea la scară a modelului funcțional din figura 2 pentru o țară presupune scenarii cu privire la distribuția statistică geografică și în timp a tipurilor de proiecte ale oamenilor. O țară în care oamenii au proiecte numai de tipul albastru este o țară complet înduhovnicită, una în care oamenii au numai proiecte de tipul verde este una complet naturalizată. Proiectele de tipul roșu, cu urmărirea unui ideal de frumos, eleganță, etc, sunt intermediare între cele două extreme, omul animalic și omul îndumnezeit. Funcția existențială a artei este una mediatoare. Buna educație presupune înțelegerea faptului că se poate progresa, sau regresa personal de la un stadiu la altul și a diversității situațiilor agregate obiective existențiale ale oamenilor în comunități de diferite feluri orientate spre diferite practici din rațiuni psiho-sociale și istorice, al căror substrat duhovnicesc e inteligibil numai persoanelor cu o viață de maximă complexitate funcțională (toate ciclurile de proiecte simultan).

 

 

Întrebări care se pot formula în acest cadru analitic

 

Câteva exemple de întrebări sunt următoarele:

 

·         Care sunt funcțiile obiectelor de artă expuse la Primăria sectorului 1 pe plan individual, comunitar și al comuniunii ? (figura 1). Care pot fi funcțiile în mod principial și care sunt cele reale în această situație particulară.

·         Care este și poate fi înțelegerea de mase în privința acestor obiecte de artă, înțelegerea de elită și ce rol au în susținerea funcționalității unor structuri sociale ? (figura 1). Care pot fi înțelegerile în mod principial, și care pot fi în contextul social concret al României de acum ?

·         Este necesară sau contingentă raportarea negativă a Bisericii pe axele individuale și comunitare la obiectele de artă expuse la Primăria sectorului 1 ? Raportarea negativă ține de planul duhovnicesc, sau de cel psiho-social contextual istoric al funcționării Bisericii ? (figura 1)

·         Presupune ortodoxia uniformitatea ciclurilor de proiect existențiale naturale și estetice (verde și roșu), sau acestea depind mai degrabă de contextul socio-cultural în care se manifestă credincioșii ? Poate exista o standardizare duhovnicească (canon) a ceea ce poate fi numit frumos (o constrângere a ciclului albastru asupra felului cum se desfășoară ciclul roșu, figura 2), sau mai degrabă nevoia de standardizare ține de planul structurilor sociale (orizontal, figura 1) al Bisericii ?

·         Poate exista o standardizare duhovnicească (canon) a ceea ce poate fi numit prin instituționalizare artă (figura 2), sau mai degrabă nevoia de standardizare ține de poziționarea organizațională în structurile sociale a Bisericii, pentru interese contingente de putere ? Care este consecința unor astfel de poziționări lumești, dacă răspunsul e pe această linie, pentru interesele strict duhovnicești (ciclul albastru) ?

·         Poate fi eliminat complet ciclul de proiect estetic din viața duhovnicească, sau prezența lui este o constrângere ființială (ontologică, figura 2) ?

 

 

Limitele cadrului analitic

 

Cadrul analitic este formulat în termeni științifici (spațiu de stare), manageriali (ciclu de viață al unui proiect), economici (capital) care limitează forța sa explicativă pentru procese estetice și spirituale. Cu toate acestea, putem observa că permite formularea unor întrebări care par relevante pentru problema relației dintre ortodoxie, artă și buna educație.

 

Într-un context în care intervențiile publice sunt încărcate emoțional o abordare de acest fel ar putea să joace un rol de contrapondere. Într-un alt context ar putea fi lipsită de relevanță practică. Nu neapărat acest cadru, dar ceva de acest fel, ar putea să aducă un anumit folos social și duhovnicesc într-o societate în care prestigiul cunoașterii obiective este mare.

Note pe marginea întâlnirii Patriarh – Președinte

 

Din perspectivă modernă există tentația de a citi această întâlnire ca una între două euri, de a pune întrebări despre rolul ei. E tentația unei curiozități de tip științific transformată în valoare în sine prin scoatere din contextul ei unde este utilă. Observăm că aceste lucruri interesează foarte mult pe creștini, care au un alt duh, neștiințific. Ni se dau variante, ni se propun informații pe surse, explicații, interpretări.

 

Prin metoda analitico-sintetică, a decupajelor ontice teoretic-dependente sau numai preliminar metodologice, a măsurărilor de proprietăți ale sau în limitele acestor decupaje și a reconstrucțiilor unei realități epistemic-dependete de scară mai mare, deja perecepută ca întreg încă din momentul începerii cercetării, o metodă proprie științei moderne, se stabilizează prin proiectare simplistă în lumea comună, de mezo-scară, direct accesibilă fără instrumente de cercetare, o viziune monadică a omului, gândit ca eu structurat în diverse feluri și cu roluri în entități mai ample.

 

Din perspectivă duhovnicească la prima vedere această gândire pare demonică, omul ar fi desprins de trupul Bisericii. La o analiză a proceselor pe scară mai mare de timp se poate observa un rol benefic al mentalității moderne, anume că face imposibilă creștinilor care înțeleg cu ce se ocupă știință să cadă în capcana colectivistă, organicistă. Atomizarea socială și organicismul social sunt alunecări la fel de periculoase atât duhovnicește, cât secular.

 

Știința modernă, duhul asociat ei, pot fi citite ca lucrare proniatoare pentru minimizarea răului colectivistă, al mentalităților gregare, al efectualui culturilor masificatoare. Acest rău a fost evident de-a lungul istoriei în formele sale violente de manifestare și poate fi exacerbat, într-adevăr, de rezultate punctuale ale știnței, tehnologice, însă este subminat definitiv pe termen lung de mentalitatea monadică, individualistă, derivată din știință. O încreștinare a omului modern nu mai poate duce la colectivisme, e vaccinată ontologic împotriva acestora.

 

Știința modernă e și o deturnare, așezare pe făgaș de folos a curiozității ca ispitire. Sursa curiozității ca ispitire e imitarea lui Hristos în atribute care pot fi numai ale Stăpânului, nu ale slugilor, anume încercarea aproapelui (pilda cananeencei). Unii oameni cred că sunt abilitați, cu diferite justificări, să încerce pe alții în contexte bisericești, organizaționale, informaționale, fără să mai aștepte apariția situațiilor firești în care oricum adevărul lăuntric se vede. În locul unei atenții, al unei trezii, punem provocarea, cvasi-experimentul științific. Forțăm realitatea fără să așptetăm să se dezvăluie. Acest duh al puterii, al ridicării deasupra semenilor, al dominării, al puterii, este demonic. Deasupra altora poate fi numai Cine este deasupra ființial. Diavolul încearcă să fie deasupra fără să fie, iar omul îl imită. Duhul curiozității grăbite, care forțează aflarea, este esențialmente demonic, știința modernă e o deturnare a acestui rău spre ceva folositor, producerea de cunoaștere obiectivă ca formă minoră, instrumentală, a cunoașterii omenești.

 

Mai putem observa că nu există un drum istoric înapoi, spre creștinism de extracție rurală cu toate derivatele sale ideologice, sau spre proiecte bizantine (soluții numai tactice azi, câtă vreme mai funcționează social în mod remanent astfel de legitimări – semnalizarea recentă Patriarh – Președinte vine în această linie a satisfacerii unor așteptări sociale nemărturisite, fără să aibă nimic altceva de comunicat, n-ar fi de nici un folos), ci numai unul înainte, spre creștinismul acestui mileniu și al celor viitoare, renăscut în forme aparent diferite pe structura imuabilă și nestructurată, diafană, a tainelor și învățăturilor patristice. Creștinismul viitorului e unul în care curiozitatea se poate așeza strict în făgașul științei, în care forțările și ispitirile sub justificări aparent bune să țină de istorie. Transparența cvasi-globală tehnologică ar putea să fie citită și din această perspectivă. Ce rost mai are să ispitești aproapele când totul exterior se știe, sau se pote ușor ști, iar ceea ce e relevant interior, în vasul sufletelui, nu se poate ști oricum niciodată ? La ce ar mai folosi o grabă de a fi curios fără miză, fără ca ce vrei să afli să fie o resursă limitantă, cu preț, monetarizabilă ?

 

Un astfel de drum înainte neprogresiv din perspectivă umană (nu putem ști nimic despre perspectiva divină) e firește însoțit de fluxuri și refluxuri, valuri și retrageri, procese de scară mai mică și mișcări locale cu cauze lumești și rolurile lor duhovnicești locale din perspective personale și grupale unice. Nu există universalitate în sens filosofic și al genurilor naturale științifice, totul este particular, unic. Și cu toate acestea, înaintează. Unii știm către ce, alții nu. Mâine poate fi invers.

 

A fi curios, a vorbi în duh științific despre evenimente cu totul departe de viața ta duhovnicească este pentru un creștin o pierdere. Nici măcar nu ne putem minții, precum “stăpânii” omenești ai oamenilor, că ar exista vreo justificare asociată vreunei mize de stat, bisericești,organizaționale, etc.

Facem ce am fi putut face de la început. Dar am fi putut ?

 

Observăm în reluarea procesului firesc de educație o strategie adaptativă, distribuită spațial, care ar fi putut să fie adoptată de la începutul pandemiei. Ce ne-a împiedicat să facem asta ? Aceleași lucruri care ne împiedică să fim perfect raționali tot timpul și pentru care modelele economice și sociale care lucrează cu agenți raționali au numai valoare orientativă, cum ar fi dacă am fi așa, „raționali”.

 

Dacă există ceea ce se numește adaptare socială grupală, dacă această defazare temporală între ce am fi putut face de la început și facem după un an este naturală, ține de procese interne psiho-sociale care au propria lor scară de timp și nu puteau fi mai rapide, s-ar putea să avem o problemă cu felul cum conceptualizăm cunoașterea. În ce sens ? În sensul că numim cunoașterea cunoaștere prin prisma unei analitici a proceselor de producere a ei cu mintea proprie și social împreună cu mințile unor persoane avizate, care știu despre ce e vorba, făcând apel la noțiuni cum sunt cele de întemeiere, de verificare independentă, de obiectivitate. Cel mult facem apel la contextul producerii și introducem unele variable exogene în definirea cunoașterii, cum ar fi statututl social, interesele politice ale celor care produc cunoaștere. Ori cunoașterea are nevoie, din câte se pare, și de o validare practică în folosul ei social, adică de un context mult mai larg, dincolo de orice rețele sociale care o produc. Ca tradiție tindem să separăm această validare prin procese sociale independente, decuplate de producerea și întemeierea cunoașterii în sens foarte restrâns, sau numai restrâns, și să spunem că e vorba de utilizarea cunoașteri, eventual distorsionată. Această tradiție duce o falie epistemică între elite sau cvasi-elite și mase. Am fi putut să face ce trebuie de la început ? Da, vine răspunsul acestei linii de gândire, dacă elitele reale, deținătoare de cunoaștere, ar fi putut acționa. Au acționat unele care nu dețineau destulă cunoaștere și abia acum își recunosc eșecul și fac ce trebuiau să facă de la început. De ce nu dețineau destulă cunoaștere ? Fie pentru că nu a ajuns la ele, e o problemă de transfer, de asistare a deciziilor, fie pentru nu există încă, e o problemă de cercetare științiifcă, filosofică, etc.. Sau poate că dețineau, dar nu au vrut, au avut interese să facă altceva, etc, vine varianta pe linia conspiraționistă. Între epistocrație și conspiraționism este o relație de strânsă cooperare, există numai prin susținere reciprocă involuntară socială.

 

În realitate s-ar putea să avem o problemă de “cadre ale minții”, frame of minds, de presupoziții, să fim în primele câteva săptămâni de dezvoltare ale fătului civilizațional al omenirii, în care suntem mai degrabă direcționați de resurse culturale cheie la scară socială mare, decât să avem vreo influență asupra lor. E numai o ipoteză, dar una care smerește și obligă la mai multă atenție la pretențiile noastre științifice și filosofice. Nu e o ipoteză testabilă, e una cu valoare euristică: ce-ar fi să presupunem academic și politic că lumile cunoașterii și valorilor tradiției nu sunt atât de separate, de ortogonale, cum ne-am obișnuit o viață să credem, și anume prin implicare acestor resurse în procese organizaționale și sociale unice la scară mai mare decât cea a producției.

 

Unii ar spune că aceasta n-ar mai fi nici filosofie, nici știință. Dar stabilizarea instituțională a unor soluții despre ce este filosofie și ce este știință oferă o validare numai pentru o anumită perioadă de timp, au un statut de ipoteze sociale. Ele schimbă mediul social și s-ar putea ca la un anumit moment să nu mai fie adecvate. Să avem nevoie și de altceva pe lângă. Nu este exclus ca acest ceva pe lângă să nu se poată întâmpla prin factori interni comunităților, ci numai prin distrugere din exterior în timp de crize. Acesta e un aspect descriptiv, nu normativ. Transformarea lui într-un principiu normativ e limitată de absența cunoașterii detaliate, dincolo de observarea unor regularități generale.

 

Ce este rațional să facem în fața unui astfel de peisaj cognitiv, în care ideea însăși că poate exista o societate a cunoașterii în sens propriu apare ca supralicitată ? În primul rând să avem mai puțin așteptări cu privire la rezolvarea problemelor pe care le avem personal și grupal, unele nu pot fi rezolvate, întotdeauna vor fi unele care nu pot fi rezolvate. Cât e lumea vor exista oameni care au puterea direct sau din umbră și care mimează că rezolvă ceva ce nu pot rezolva ca să le fie lor și celor apropiați bine în sens material, fizic, coroborând predicțiile celui mai curat darwinism biologic. Dumnezeu a rânduit însă să nu fie nmai atât: în al doilea rând putem să rezolvăm ce este rezolvabil cu ce resurse culturale și de alte naturi avem la dispoziție, fără a fi captivi unor definiții, ne interesează rezolvarea, nu neapărat să știm de ce s-a putut rezolva folosind o anumită resursă culturală. Aici filosofia ar fi de folos să nu rigidizeze social prin definiții restrânse ceea ce numim cunoaștere, să comunice în licee toate perspectivele asupra acestei probleme teoretice. În al treilea rând nu ar fi tocmai rău să folosim cunoașterea științifică disponibilă prin mecanisme instituționale potrivite, care să nu reflecte excesiv interese sectoriale științifice grupale, de producție, orientate spre banii care merg spre oamenii de știință și spre statutul lor social. Aici s-ar putea încadra și rețelele puternic integrate europene de universități, de la care însă nu trebuie să avem așteptări excesive, sunt numai în al treilea rând una dintre soluții. În al patrulea rând, unde numai câțiva au resursele personale să înțeleagă despre ce e vorba, să producem cunoaștere științifică și în abordări deschise, pe lângă cele consacrate disciplinar, abordări care să pună la un loc filosofi și oameni de știință din diferite domenii pentru probleme fundamentale, aplicative și practice complexe.

 

Ultima cale nu e o utopie, am făcut-o deja unii cercetători cu colegi filosofi și oameni de știință din diferite domenii cu succes deja, după multe blocaje din partea intereselor disciplinare, cu mai puțini bani decât ar fi trebuit și puteau primi, fără un cadru de finanțare special și cu folos social. Dar acest text nu e despre asta, am menționat-o numai ca o notă de nesubsol. Acest text este pentru oameni inteligenți și avizați care dau impresia că se fac că nu pricep cum stau lucrurile și ce se întâmplă.