Din perspectivă modernă există tentația de a citi această întâlnire ca una
între două euri, de a pune întrebări despre rolul ei. E tentația unei
curiozități de tip științific transformată în valoare în sine prin scoatere din
contextul ei unde este utilă. Observăm că aceste lucruri interesează foarte
mult pe creștini, care au un alt duh, neștiințific. Ni se dau variante, ni se
propun informații pe surse, explicații, interpretări.
Prin metoda analitico-sintetică, a decupajelor ontice
teoretic-dependente sau numai preliminar metodologice, a măsurărilor de
proprietăți ale sau în limitele acestor decupaje și a reconstrucțiilor unei realități
epistemic-dependete de scară mai mare, deja perecepută ca întreg încă din
momentul începerii cercetării, o metodă proprie științei moderne, se
stabilizează prin proiectare simplistă în lumea comună, de mezo-scară, direct
accesibilă fără instrumente de cercetare, o viziune monadică a omului, gândit
ca eu structurat în diverse feluri și cu roluri în entități mai ample.
Din perspectivă duhovnicească la prima vedere această gândire pare
demonică, omul ar fi desprins de trupul Bisericii. La o analiză a proceselor pe
scară mai mare de timp se poate observa un rol benefic al mentalității moderne,
anume că face imposibilă creștinilor care înțeleg cu ce se ocupă știință să
cadă în capcana colectivistă, organicistă. Atomizarea socială și organicismul
social sunt alunecări la fel de periculoase atât duhovnicește, cât secular.
Știința modernă, duhul asociat ei, pot fi citite ca lucrare proniatoare
pentru minimizarea răului colectivistă, al mentalităților gregare, al
efectualui culturilor masificatoare. Acest rău a fost evident de-a lungul
istoriei în formele sale violente de manifestare și poate fi exacerbat,
într-adevăr, de rezultate punctuale ale știnței, tehnologice, însă este
subminat definitiv pe termen lung de mentalitatea monadică, individualistă, derivată
din știință. O încreștinare a omului modern nu mai poate duce la colectivisme,
e vaccinată ontologic împotriva acestora.
Știința modernă e și o deturnare, așezare pe făgaș de folos a curiozității
ca ispitire. Sursa curiozității ca ispitire e imitarea lui Hristos în atribute
care pot fi numai ale Stăpânului, nu ale slugilor, anume încercarea aproapelui
(pilda cananeencei). Unii oameni cred că sunt abilitați, cu diferite
justificări, să încerce pe alții în contexte bisericești, organizaționale,
informaționale, fără să mai aștepte apariția situațiilor firești în care oricum
adevărul lăuntric se vede. În locul unei atenții, al unei trezii, punem
provocarea, cvasi-experimentul științific. Forțăm realitatea fără să așptetăm
să se dezvăluie. Acest duh al puterii, al ridicării deasupra semenilor, al
dominării, al puterii, este demonic. Deasupra altora poate fi numai Cine este
deasupra ființial. Diavolul încearcă să fie deasupra fără să fie, iar omul îl
imită. Duhul curiozității grăbite, care forțează aflarea, este esențialmente
demonic, știința modernă e o deturnare a acestui rău spre ceva folositor, producerea
de cunoaștere obiectivă ca formă minoră, instrumentală, a cunoașterii omenești.
Mai putem observa că nu există un drum istoric înapoi, spre creștinism de
extracție rurală cu toate derivatele sale ideologice, sau spre proiecte
bizantine (soluții numai tactice azi, câtă vreme mai funcționează social în mod
remanent astfel de legitimări – semnalizarea recentă Patriarh – Președinte vine
în această linie a satisfacerii unor așteptări sociale nemărturisite, fără să
aibă nimic altceva de comunicat, n-ar fi de nici un folos), ci numai unul
înainte, spre creștinismul acestui mileniu și al celor viitoare, renăscut în
forme aparent diferite pe structura imuabilă și nestructurată, diafană, a
tainelor și învățăturilor patristice. Creștinismul viitorului e unul în care
curiozitatea se poate așeza strict în făgașul științei, în care forțările și
ispitirile sub justificări aparent bune să țină de istorie. Transparența cvasi-globală
tehnologică ar putea să fie citită și din această perspectivă. Ce rost mai are
să ispitești aproapele când totul exterior se știe, sau se pote ușor ști, iar
ceea ce e relevant interior, în vasul sufletelui, nu se poate ști oricum niciodată
? La ce ar mai folosi o grabă de a fi curios fără miză, fără ca ce vrei să afli
să fie o resursă limitantă, cu preț, monetarizabilă ?
Un astfel de drum înainte neprogresiv din perspectivă umană (nu putem ști
nimic despre perspectiva divină) e firește însoțit de fluxuri și refluxuri,
valuri și retrageri, procese de scară mai mică și mișcări locale cu cauze
lumești și rolurile lor duhovnicești locale din perspective personale și
grupale unice. Nu există universalitate în sens filosofic și al genurilor
naturale științifice, totul este particular, unic. Și cu toate acestea,
înaintează. Unii știm către ce, alții nu. Mâine poate fi invers.
A fi curios, a vorbi în duh științific despre evenimente cu totul departe
de viața ta duhovnicească este pentru un creștin o pierdere. Nici măcar nu ne
putem minții, precum “stăpânii” omenești ai oamenilor, că ar exista vreo
justificare asociată vreunei mize de stat, bisericești,organizaționale, etc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu