În acest text introduc o metaforă a cunoașterii și o
aplic situației din educația și cercetarea noastră.
Pentru a explica diferența dintre cunoașterea științificā
a cuiva și cultura înaltā am putea folosi cubul Rubik. O axā sunt domeniile
cunoașterii, de la fizicā la umaniste, fiecare taie latura unui cubuleț
elementar. O axā sunt limbile în care se creazā acum, fiecare dā o contribuție
vie la domeniile cunoașterii. A treia axā e timpul, care dā evoluția limbilor
și domeniilor cunoașterii.
Cunoașterea științificā ai dacā știi ce e într-un cubuleț
din planul de sus, al prezentului. Cultura înaltā o ai dacā știi sā faci cubul
Rubik dupā ce ți l-a amestecat cineva, de obicei chiar procesele culturale
reale, sā zicem sub forma conținutului unei mari biblioteci. Între aceste
tipuri ideale se aflā persoanele reale implicate în cunoaștere (producere,
folosire).
În opinia mea o universitate ar trebui organizatā astfel
încât sā poatā face comunitar nu numai cubul, ci și modele de fețe (cine l-a
fācut ca joc știe ce spun). Existā și o limitā a metaforei cubului, și anume
caracterul numai parțial proiectabil al acestor procese, care sunt mult mai
complexe.
Putem aplica aceste intuiții pentru a face câteva
observații despre situația din cercetarea și educația noastră:
·
Funcționează două feluri
de impostură, a celor care pretind că știu ce se află într-un cubuleț, și a
celor care pretind că știu să rezolve cubul Rubik. Să numim prima impostura
micro, iar pe a doua impostura macro.
·
Impostura micro apare
prin respingerea standardelor disciplinare agreate universal în prezent. Prin
natura sa cubul cunoașterii nu poate fi național, ci numai având o contribuție națională
la un întreg mai amplu. Prin universal nu înțelegem ceva absolut, imuabil,
pentru că există a treia latură, a timpului. Universalul cultural evoluează. Respingerea
standardelor curente în fiecare cubuleț poate avea, simplist vorbind, o cauză
naturală, defazarea în timp, lentoarea proceselor de internalizare a standardelor
din centrele de creație ale lumii, și o cauză de rea voință, interesul egoist.
Cele două cauze trebuie abordate diferit în politicile de educație și cercetare.
Ele acționează sinergic la nivel operațional, dar necesită instrumente diferite
și cash flow diferit pentru a fi controlate atât cât se poate.
·
Impostura macro apare
prin rezolvarea cubului dezlipind și relipind stick-erele, cum s-a exprimat un
prieten. Cine e repede de mână poate să facă asta fără să fie observat, cum se
face și la alba neagra.
·
Impostura micro domină
în comunitățile științelor tari, iar cea macro în comunitățile umanioarelor. Deținerea
cunoașterii științifice reale și a culturii înalte reale nu e agreată în nici
una dintre comunități.
·
Cei care dețin
cunoaștere disciplinară actuală reală și cei care au cultură înaltă reală nu au
cum să fie în competiție cognitivă, abilitățile și competențele necesare celor
două sunt destul de diferite. Un cadru instituțional adecvat trebuie să
puncteze această complementaritate și să finanțeze dialogul, punțile dintre
deținătorii autentici de cunoaștere, fără de care nu poate exista nici cunoaștere
disciplinară responsabilă, care înțelege consecințele și contextul a ce face,
nici o capacitate reală de rezolvare a întregului cub Rubik. Cultura înaltă
autentică nu scoate ștința modernă din domeniul ei de interes în privința
rolului, funcțiilor sale la scări mari, iar înțelegerea rolului nu se poate
face fără un minim acces la practicile interne actuale ale științelor moderne.
·
O moștenire a comunismului
este negarea relevanței cubului cunoașterii ca întreg. Fără a fi ceva specific
României și comunismului, are la noi câteva particularități epistemice și sociologice.
O particularitate epistemică izbitoare este pretenția larg acceptată că toată
cunoașterea care merită acest nume este numai a domeniilor științifice care au
ca ideal obiectivitatea. Ei i se opune pretenția, larg acceptată și ea, că
toate formele de cunoaștere se subsumează în mod analizabil, reconstruibil, unei
cunoașteri teologice a Adevărului. Prima pretenție mutilează complexitatea
cubului prin reducționism, a doua pretenție dizolvă structura cubului într-un
fel de organicism existențial impropriu unei vieți duhovnicești autentice. Că
ambele sunt disfuncționale se vede prin consecințele sociale: polarizarea
excesivă în interiorul comunităților de educație și cercetare de oameni bine
intenționați, care se adaugă polarizării între cei bine intenționați și
impostorii micro și macro, și polarizarea socială între persoanele religioase
și nereligioase, exemplificată la scară geopolitică de ce se întâmplă în conflictul
civilizațional actual. Tocmai recunoașterea relativei autonomii, a unei anumite
existențe obiective a cubului Rubik e mecanismul natural de unificare și detensionare
socială strategică, esența civilizației. Natura obiectivă a acestor procese
culturale oricum constrânge și delegitimează la scară medie de timp pretențiile
de reducere și pretențiile de dizolvare mistică a întregii cunoașteri relevante.
O gândire filosofică autentică are de înțeles natura reală a tuturor
entităților, indiferent dacă ne plac personal sau nu, iar o viață autentică
duhovnicească nu e neapărat străină de mari reconstrucții și sistematizări
deschise, gândite ca trepte, căile către mântuire fiind unice și personale.
·
Popularizatorii
științei urmează programul comunist reducționist (acum legitimând ce fac numai prin
practicile popularizatorilor occidentali, deși și în China se face același lucru),
iar atunci când cultura se poate afla în prim plan ea refuză în mare să legimiteze
știința. Instituțiile ministeriale stabilizează această mentalitate păguboasă înrădăcinată
social.
·
Nu poate exista
management competent în educație și cercetare la nici un nivel fără o minimă
reprezentare adecvată asupra naturii cubului Rubik al cunoașterii, indiferent
din ce zonă a ei ai proveni. Există o responsabilitate a celor care provin din
zone aplicative (ingineri, agronomi, etc) să se autoformeze în acest sens.
Disprețul actualului PM și al actualului ministru al educației pentru natura
cunoașterii este o manifestare a remanenței mentalității comuniste, în care
materialul economic și securitar prevala și este în mare disprețul generalizat
al oricăror distribuitori de resurse de la orice nivel. Pe de altă parte, nu
este o soluție culpabilizarea lor exagerată, pentru că sunt produse ale unui
sistem în care impostura micro și macro este încă dominantă, nu au cum ca
persoane să își antagonizeze propriile comunități de origine. Nu este nici
morală culpabilizarea în condițiile în care faliile analizate în paragraful
anterior continuă să existe. Orice oameni inteligenți și bine intenționați ar
putea conveni că ele ar putea fi puse între paranteze în interesul comunitar,
dar cei din România nu vor să o facă. Chiar și dintre deținătorii de cunoaștere
autentică, specializată sau integratoare, prea mulți sunt orientați spre
interese mici, personale, secunde. Există o precaritatea morală generalizată împachetată
în semnalizări ale virtuții seculare sau religioase.
·
Ceea ce pot face eficient
deținătorii de cunoaștere este o diagnoză realistă și evidențierea
posibilităților de acțiune. Dat fiind că puterea politică încurajează
disensiunile din societate pentru a o controla în scopuri personale strict
materiale, aceste demers nu poate avea decât un rol subversiv politic pe termen
scurt. În același timp, trebuie observat că nici o mutație instituțională
majoră nu se poate face fără aliați în actualul sistem. Aceștia trebuie să
sesizeze că au ceva de câștigat strategic în termeni de funcționare a statului.
O cale naturală de acțiune este colaborarea strânsă cu persoanele deținătoare
de cunoaștere din lumea liberă. În acest moment există o fereastră de
oportunitate, în contextul coeziunii politice a lumii libere.
Rezolvarea cubului Rubik al cunoașterii românești
condiționează bunul mers al țării, e fundamentul oricărui proiect de țară
viabil.