Cubul Rubik al cunoașterii românești

 

În acest text introduc o metaforă a cunoașterii și o aplic situației din educația și cercetarea noastră.

 

Pentru a explica diferența dintre cunoașterea științificā a cuiva și cultura înaltā am putea folosi cubul Rubik. O axā sunt domeniile cunoașterii, de la fizicā la umaniste, fiecare taie latura unui cubuleț elementar. O axā sunt limbile în care se creazā acum, fiecare dā o contribuție vie la domeniile cunoașterii. A treia axā e timpul, care dā evoluția limbilor și domeniilor cunoașterii.

 

Cunoașterea științificā ai dacā știi ce e într-un cubuleț din planul de sus, al prezentului. Cultura înaltā o ai dacā știi sā faci cubul Rubik dupā ce ți l-a amestecat cineva, de obicei chiar procesele culturale reale, sā zicem sub forma conținutului unei mari biblioteci. Între aceste tipuri ideale se aflā persoanele reale implicate în cunoaștere (producere, folosire).

 

În opinia mea o universitate ar trebui organizatā astfel încât sā poatā face comunitar nu numai cubul, ci și modele de fețe (cine l-a fācut ca joc știe ce spun). Existā și o limitā a metaforei cubului, și anume caracterul numai parțial proiectabil al acestor procese, care sunt mult mai complexe.

 

Putem aplica aceste intuiții pentru a face câteva observații despre situația din cercetarea și educația noastră:

·       Funcționează două feluri de impostură, a celor care pretind că știu ce se află într-un cubuleț, și a celor care pretind că știu să rezolve cubul Rubik. Să numim prima impostura micro, iar pe a doua impostura macro.

·       Impostura micro apare prin respingerea standardelor disciplinare agreate universal în prezent. Prin natura sa cubul cunoașterii nu poate fi național, ci numai având o contribuție națională la un întreg mai amplu. Prin universal nu înțelegem ceva absolut, imuabil, pentru că există a treia latură, a timpului. Universalul cultural evoluează. Respingerea standardelor curente în fiecare cubuleț poate avea, simplist vorbind, o cauză naturală, defazarea în timp, lentoarea proceselor de internalizare a standardelor din centrele de creație ale lumii, și o cauză de rea voință, interesul egoist. Cele două cauze trebuie abordate diferit în politicile de educație și cercetare. Ele acționează sinergic la nivel operațional, dar necesită instrumente diferite și cash flow diferit pentru a fi controlate atât cât se poate.

·       Impostura macro apare prin rezolvarea cubului dezlipind și relipind stick-erele, cum s-a exprimat un prieten. Cine e repede de mână poate să facă asta fără să fie observat, cum se face și la alba neagra.

·       Impostura micro domină în comunitățile științelor tari, iar cea macro în comunitățile umanioarelor. Deținerea cunoașterii științifice reale și a culturii înalte reale nu e agreată în nici una dintre comunități.

·       Cei care dețin cunoaștere disciplinară actuală reală și cei care au cultură înaltă reală nu au cum să fie în competiție cognitivă, abilitățile și competențele necesare celor două sunt destul de diferite. Un cadru instituțional adecvat trebuie să puncteze această complementaritate și să finanțeze dialogul, punțile dintre deținătorii autentici de cunoaștere, fără de care nu poate exista nici cunoaștere disciplinară responsabilă, care înțelege consecințele și contextul a ce face, nici o capacitate reală de rezolvare a întregului cub Rubik. Cultura înaltă autentică nu scoate ștința modernă din domeniul ei de interes în privința rolului, funcțiilor sale la scări mari, iar înțelegerea rolului nu se poate face fără un minim acces la practicile interne actuale ale științelor moderne.

·       O moștenire a comunismului este negarea relevanței cubului cunoașterii ca întreg. Fără a fi ceva specific României și comunismului, are la noi câteva particularități epistemice și sociologice. O particularitate epistemică izbitoare este pretenția larg acceptată că toată cunoașterea care merită acest nume este numai a domeniilor științifice care au ca ideal obiectivitatea. Ei i se opune pretenția, larg acceptată și ea, că toate formele de cunoaștere se subsumează în mod analizabil, reconstruibil, unei cunoașteri teologice a Adevărului. Prima pretenție mutilează complexitatea cubului prin reducționism, a doua pretenție dizolvă structura cubului într-un fel de organicism existențial impropriu unei vieți duhovnicești autentice. Că ambele sunt disfuncționale se vede prin consecințele sociale: polarizarea excesivă în interiorul comunităților de educație și cercetare de oameni bine intenționați, care se adaugă polarizării între cei bine intenționați și impostorii micro și macro, și polarizarea socială între persoanele religioase și nereligioase, exemplificată la scară geopolitică de ce se întâmplă în conflictul civilizațional actual. Tocmai recunoașterea relativei autonomii, a unei anumite existențe obiective a cubului Rubik e mecanismul natural de unificare și detensionare socială strategică, esența civilizației. Natura obiectivă a acestor procese culturale oricum constrânge și delegitimează la scară medie de timp pretențiile de reducere și pretențiile de dizolvare mistică a întregii cunoașteri relevante. O gândire filosofică autentică are de înțeles natura reală a tuturor entităților, indiferent dacă ne plac personal sau nu, iar o viață autentică duhovnicească nu e neapărat străină de mari reconstrucții și sistematizări deschise, gândite ca trepte, căile către mântuire fiind unice și personale.

·       Popularizatorii științei urmează programul comunist reducționist (acum legitimând ce fac numai prin practicile popularizatorilor occidentali, deși și în China se face același lucru), iar atunci când cultura se poate afla în prim plan ea refuză în mare să legimiteze știința. Instituțiile ministeriale stabilizează această mentalitate păguboasă înrădăcinată social.

·       Nu poate exista management competent în educație și cercetare la nici un nivel fără o minimă reprezentare adecvată asupra naturii cubului Rubik al cunoașterii, indiferent din ce zonă a ei ai proveni. Există o responsabilitate a celor care provin din zone aplicative (ingineri, agronomi, etc) să se autoformeze în acest sens. Disprețul actualului PM și al actualului ministru al educației pentru natura cunoașterii este o manifestare a remanenței mentalității comuniste, în care materialul economic și securitar prevala și este în mare disprețul generalizat al oricăror distribuitori de resurse de la orice nivel. Pe de altă parte, nu este o soluție culpabilizarea lor exagerată, pentru că sunt produse ale unui sistem în care impostura micro și macro este încă dominantă, nu au cum ca persoane să își antagonizeze propriile comunități de origine. Nu este nici morală culpabilizarea în condițiile în care faliile analizate în paragraful anterior continuă să existe. Orice oameni inteligenți și bine intenționați ar putea conveni că ele ar putea fi puse între paranteze în interesul comunitar, dar cei din România nu vor să o facă. Chiar și dintre deținătorii de cunoaștere autentică, specializată sau integratoare, prea mulți sunt orientați spre interese mici, personale, secunde. Există o precaritatea morală generalizată împachetată în semnalizări ale virtuții seculare sau religioase.

·       Ceea ce pot face eficient deținătorii de cunoaștere este o diagnoză realistă și evidențierea posibilităților de acțiune. Dat fiind că puterea politică încurajează disensiunile din societate pentru a o controla în scopuri personale strict materiale, aceste demers nu poate avea decât un rol subversiv politic pe termen scurt. În același timp, trebuie observat că nici o mutație instituțională majoră nu se poate face fără aliați în actualul sistem. Aceștia trebuie să sesizeze că au ceva de câștigat strategic în termeni de funcționare a statului. O cale naturală de acțiune este colaborarea strânsă cu persoanele deținătoare de cunoaștere din lumea liberă. În acest moment există o fereastră de oportunitate, în contextul coeziunii politice a lumii libere.

 

Rezolvarea cubului Rubik al cunoașterii românești condiționează bunul mers al țării, e fundamentul oricărui proiect de țară viabil.