Trepte ale admirației

 

Pe prima treaptă îl admiri pe om ca să te înalți pe tine pentru că ești în această relație cu el. Vine în două feluri, fie e același fel de om ca tine, și speri că vei ajunge ca el, fie e în altfel de om, și nu mai e necesar să faci vreun efort ca să fii ca el, știi că nu vei putea și știi de ce, pentru că e altfel (geniu, sfânt). Admirația e un prilej de lene, ne împlineștea aparent, fără să mai facem efort. Omul îl gândești pe această treaptă firesc, e un tot unitar, persoana împreună cu faptele ei.

 

Pe a doua treaptă lași omul în pace și admiri faptele. Lauzi faptele, nu omul, nu îl mai ispitești cu admirația ta. El îți va primi admirația, pentru că de aceea e de admirat, dar bine nu îi va face. Admirând faptele poți să îți vezi de faptele tale în liniște, care ar putea deveni și ele admirabile, chiar dacă nu în același domeniu. Admirația devine un prilej de autocunoaștere, de analiză a potențialităților și punere pe treabă. Pe această treaptă omul e despicat analitic ca să îți fie mai ușor.

 

Pe a treia treaptă admiri procesul prin care apar rezultatele admirabile. Cum pleacă apa țâșnind în sus până ajunge în vârful fântânii arteziene. Începi să știi că e nevoie de un lanț cauzal de fapte, unele aparent mai puțin admirabile, dar cu rost. Pe această treaptă înțelegi că nu există genii datorită vreunei genialități, ci pentru că au disciplină, putere de muncă, pe lângă sclipiri. Tentația e să uiți de persoana din spatele acestui proces, e atât de simplu să spui că omul e numai un proces, și uneori de plauzibil. Lucrurile se leagă. Te înscrii în proces cu așteptarea unei anumite autonomii, a unei libertăți prost înțelese. Dacă faci ce e de făcut crezi că se ajunge la un rezultat. Pe această treaptă omul e încă despărțit, neunitar, deși lumescul lui începe să fie coerent și productiv, chiar admirabil.

 

Pe a patra treaptă vezi că procesul admirabil nu e autonom, că e susținut prin intervenții care nu sunt ale tale, nici ale noastre. Că nimic din ce e admirabil nu se reduce la psihologic și social, că totul e o lucrare interpersonală din care Dumnezeu nu lipsește niciodată. Persoana se reunește cu faptele sale și întregul său, și nu numai al său, proces de împlinire admirabilă. Dar există încă o separare între persoane, unele îți apar ca admirabile, altele nu. Lumesc vorbind preferi unele rețele sociale, chiar dacă ele devin și istorice și, prin analogie, se duc chiar în veșnicie.

 

Pe a cincea treaptă începi să dibuiești rosturile destinelor, faptelor, în economia lumii create, iar când nu le afli știi că ele sunt, că totul în rânduit dincolo de hotarele libertății indiferent de cum ai ajuns să o înțelegi, fără ca ea prin asta să nu mai fie, libertate. Totul e admirabil, toți oamenii cu faptele lor, cărora altă dată le-ai fi spus bune sau rele, admirabile mai mult sau mai puțin, sau deloc. Omul îl gândești pe această treaptă firesc, e un tot unitar, persoana împreună cu faptele ei și, la drept vorbind, nu îl mai gândești deloc. Pentru că noi nu putem ști ce este o astfel de gândire.

 

Notă

Mulțumesc unui prieten întru Hristos pentru mica împreună-lucrare.