Darul lacrimilor

Darul lacrimilor este pentru suferința lumii și pentru nedreptatea înțeleasă ca necesară fără a știi în mod explicit de ce e necesară. Când Maica Domnului și-a privit fiul pe cruce a plâns în inima ei, nu în exterior.

 

Dar Fiul a plâns vizibil în grădina Ghetsimani înțelegând ceea ce oamenii vor face. Asemenea putem fiecare când vedem față în față oamenii care fac răul și pe cei care fac binele, ultimii sacrificându-se pentru a salva pe ceilalți.

 

Când lacrimile sunt din perspectiva propriei persoane, a suferinței eului personal, ele sunt psihologice, asemenea celor ale lui Petru după trădare. Când persoana nu mai e locuită de propriul sine în rugăciune, ci de Duh, ele sunt duhovnicești. Lacrimi ale ascultării, credinței, înțelegerii și nădejdii. Semnul celor duhovnicești este nejudecarea oamenilor.

 

Ridicarea din psihologie în har este un dar și un drum cu permanente reîntoarceri. În urmă sunt oameni pe care încă mai crezi că îi poți ajuta, de care omul înduhovnicit este atașat. Dar nu toți suntem Petru pentru a accepta mâna întinsă nouă de cine urmează promisiunea din Psalmul 50. Va striga după ajutor numai cine vede în celălat chipul lui Dumnezeu, va putea ține la suprafață pe altcineva numai cine a primit darul lacrimilor. Când ajuți nu judeci, numai o faci.

 

Orice Liturghie este și un sacrificiu pentru lume al celor care o slujesc, cler și credinicioși, iar acest sacrificiu e cu atât mai evident cu cât împrejurimile sunt mai degradate. Înfrumusețarea casei Domnului e o cinstire, dar pentru lacrimi frumusețea o așezăm cu ochii minții în lumea așa cum este ea, cu moartea, războiul, mizeria și căderea. Privim prin ziduri până în toate părțile creației și lăcrimăm în suflet urmând Maicii Domnului.

 

S-a spus că cine a plâns destul acasă nu mai plânge la rugăciunea împreună. Poate să vorbească despre asta numai cine a primit darul lacrimilor, eu nu l-am primit.

Foto: căni pentru apă la chilia Panaguda.

Athonul la firul ierbii

 

Dificultatea accesului și riscurile mai mari decât cele acceptabile pentru o companie turistică oferă pelerinajului pentru praznicul schimbării la față de pe Athon un profil aparte între cele către alte obiective din spațiul athonit. Pentru România posibilitatea de participare este oferită de câteva organizații neguvernamentale creștine. În raport cu pelerinajele mai instituționalizate, care au ca țintă un public credincios mai larg, acestea se adresează unei nișe mai “fierbinți” care nu pune mare preț pe confort și formalități. Întregul program are caracterul unei nevoințe și aduce beneficiile duhovnicești specifice cui o dorește. Dincoace de acest registru, singurul care dă sens întregii activități, sunt palierele lumești uzuale: psiho-sociale, economice, naturale, cu ineditul și farmecul lor aparte și care îmbogățesc prin resemnificarea lor spirituală esențialul, oferind în ansamblu o experiență existențială unică.

Foto 1 Un pelerin citind rugăciuni pe vârful Athon. În față este peninsula Athosului.

 

Traseul începe cu un mers de noapte într-un vehicul de opt locuri, somnul fiind numai episodic. A doua noapte dormi la un schit în condiții de armată, sau preferabil afară pe o bancă sau pe jos, unde e mai răcoare. A treia noapte la fel, la alt schit, a patra noapte este pe o platformă de piatră în sac pe Athon, dacă prinzi locuri, altminteri printre bolovani jur împrejur, și se rezumă la numai câteva ore, programul fiind alocat slujbei de noapte. Ultima noapte este cu un somn scurt de 5-6 ore la o mănăstire, într-un spațiu comun. Hrana este de post cu accent pe hrănire, nu pe plăcerea hrănirii. Pe aceste fond ai de urcat circa 1800-2000 de metri diferență de nivel, depinde de unde pleci, cam cât e de la orașul Victoria pe Moldoveanu pe Valea Viștei, purtând în spate ce ai nevoie pentru două zile. Prima zi urci, stai la slujbă, a doua cobori la locul de plecare și ieși din Sfântul munte cu un vapor.

 

 

Foto 2 Vârful Athonului văzut in șaua finală. În dreapta versantul accesibil, cu potecă, în stânga cel prăpăstios.

 

Poteca principală este în această perioadă aglomerată de monahi, pelerini, catâri și muncitorii care îi conduc, acea aglomerație pe care dacă ești numai un iubitor al muntelui nu o prețuiești. Dat fiind caracterul mai puțin structurat al evenimentului în mod exceptional îți poți croi în partea finală a zonei, cea mai spectaculoasă montan, și un traseu distinct. Detalii tehnice despre un astfel de traseul spre Athon sunt disponibile aici. Datorită dificultății lui, cam un grad 1A în Carpați, permite experiențe unice. Pe alocuri se mai văd urme de trecere a oamenilor, dar rare, iar undeva pe un vârf secundar se ghicește o fostă colibă pustincească. Ceva similar este în România în parcul national Buila-Vânturarița, unde cine urcă la liber pe Stogu va putea găsi o colibă pustincească pe un umăr al lui, unde nu ți-ar fi putut trece prin minte că poate să locuiască cineva. Interesul montaniarzilor pentru Athon va fi minim, o data pentru că ruta e prea ușoară pentru a fi clamată ca o realizare alpină, a doua oară pentru în cultura cățărătorilor și alpiniștilor creștinismul e mai curând o bizarerie, altele fiind perspectivele spirituale care o populează difuz. Această situație protejează Athonul de presiunea turistică a celor cu interese montane.

 

 

Foto 3 Imagine tipică a versantului abrut. Vârful Athon este al doilea dinspre stânga.

 

 

Pentru iubitorii muntelui creștini Athonul oferă evidente oportunități cratofanice. Nu e întâmplător că și înainte de Hristos și după acest munte a fost în centrul intereselor spirituale. Din punct de vedere alpin roca este foarte instabilă, dolomit cu foarte multe crăpături, poți pleca oricând cu bolovani mari cu tot la vale. Întreg versantul de vest pare o mare aparent împietrită pe verticală, care are însă curgerea ei lentă pe grohotișuri imense delimitate de creste spectaculoase și practic inaccesibile datorită friabilității rocii. Există numeroase brâne pe care te poți strecura cu atenție, dar explorarea mai avansată a lor nu ar avea niciun sens duhovnicesc. Muntele se protejează pe el însuși ca o creație de neatins a lui Dumnezeu prin intermediul rugăciunii rarilor pelerini care ies din poteca sigură de acces de pe versantul estic.

 

 

Foto 4 Fereastră pe creasta Athonului.

 

Vietățile sunt puține datorită condițiilor foarte aride. Toată apa trebuie să ți-o cari de la o altitudine de circa 600 de metri. În timpul praznicului monahii aduc apă până pe vârf special pentru pelerini, oferind condițiile de confort minimale. Undeva lângă vârf este și o toaletă, cu ieșire deasupra prăpăstiilor. La coborârea după priveghere la bisericuța Panaghia, pe la 1500 de metri, vei primi și hrană de praznic. Cine nu e pregătit și urcă fără cele necesare pentru dormit afară va trebui să se întoarcă de pe vârf în toiul nopții, vântul e necruțător și frigul se instalează cu întunericul. Limitele oamenilor sunt atinse, grupuri întregi cedează pentru a-i proteja pe cei nepregătiți și coboară la Panaghia. Cei care s-au sacrificat însoțind colegii încearcă uneori să urce din nou dimineața, ca să prindă finalul Liturghiei. Am văzut niște români făcând un astfel de efort, dar din păcate pentru ei deja era prea târziu. Situația are ceva din parabola fecioarelor înțelepte și a celor neînțelepte.

 

 

Foto 5 Pin uscat pe creasta Athonului.

 

Incendiile de vegetație pot opri intențiile de ascensiune. Conform știrilor, în Athos la fel ca în alte părți din Grecia, au loc numeroase astfel de evenimente. Înaintea praznicului din 2023, joi 17 august seara a luat foc vegetația undeva pe la 1000 de metri altitudine, iar pelerinilor li s-a cerut să își oprească ascensiunea dacă nu primesc noi informații cu privire la stingere (știre aici). Reacția instituțională și duhovnicească în Grecia a fost imediată și masivă. Egumenii au ieșit cu sfinte moaște spre zona focului, pelerenii au făcut rugăciuni împreună, chiliile din schituri au stropit din hidranți vegetația ca să oprească propagarea focului în caz că s-ar fi extins, avioane și elicoptere cu apă au localizat focul, trupe de pompieri s-au mobilizat și au urcat în zona incendiului. Finalmente focul a fost controlat:

 

“Several monks prayed for the fire to be extinguished. An Elder who chanted the Greetings and performed the Invocation to the Blessed Virgin Mary, this morning at 4:30 a.m., on the feast of the Transfiguration of the Savior, received a phone call from his spiritual child, a General of the Fire Service, who called him informed that the fire was extinguished as he pointed out “with the help of the Saints”, to get the answer from the Elder that “my child, the Virgin Mary extinguished the fire”. (sursa aici)

 

 

Foto 6a-d Imagini din zona incendiului de vegetație.

 

 

O parte din pelerini ar fi dorit să urce, alții nu și-ar mai fi asumat riscurile. Deblocarea situației a venit de la un grup mic de moldoveni (din Republica Moldova), care fără multe dezbateri a pornit spre Athon. Jandarmeria deja comunicase că se poate urca pe propriul risc, focul fiind stins. Cei mai motivați dintre pelerinii din România cu care am fost au pornit atunci și ei spre vârf, cu un ghid, ceilalți doi ghizi urmând un program mai ușor. A fost cu totul impresionant să vezi cum urcând avem un trafic de avioane și elicoptere cu apă pe deasupra toată dimineața, iar în zona cu incendiul să întâlnești pompieri extenuați dormind pe marginea potecii. Cineva asigura spatele, siguranța lumească, și ne puteam concentra pe rugăciune și urcuș.

 

 

Foto 7 Avion aruncând apă peste focul încă mocnind.

 

Dacă încercăm să căutăm experiențe similiare în România, nu le vom găsi. La noi muntele este mai întâi ocupat uman, și abia apoi spiritual. Casele lui Dumnezeu nu populează vârfurile, ci locuri ceva mai accesibile. Credința nu este dusă spre limita pustiei reale, nu provoacă sălbaticul pentru a-l îmblânzi. Sihastrul și ascetul sunt mai puțini prezenți în viața duhovnicească. Există o intenție de a valorifica zona montană extremă mai degrabă prin reacție la instituționalizări seculare ca ziua muntelui (exemplu aici), dar ordinea istorică a fenomenelor umane fiind diferită față de cea athonită contrareacția socială a comunităților de montaniarzi și instituțiile ariilor protejate vor împiedica dezvoltări de felul celei athonite. Peninsula Athosului a fost și ea încadrată ca sit Natura 2000, dar acest statut este unul cu totul secundar în raport cu realitatea teo-antropo-ecocentrică existentă și nu o poate schimba.

 

 

Foto 8 Sfânta împărtășanie în bisericuța de pe Athon, ora 5 dimineața.

 

Deși instituția Bisericii noastre nu se asociază direct unor astfel de pelerinaje, ea le permite și folosește grupurile de oameni implicați în organizare și dintre participanți pentru comunicarea cu comunitățile monahale românești din Athos și ca exemple particulare de mărturisire creștină. Dintre persoanele disponibile la nevoințe de acest fel se pot recruta poate noi monahi, prin ele se pot transmite standarde comportamentale mai înalte în comunitățile parohiale de bază, dar numai cu condiția ca ascensiunea fizică și duhovnicească spre Athon să nu fie motiv de mândrire. De aici caracterul marginal al discuțiilor despre Athon în România și exigențele foarte mari ale monahilor români pentru pelerini la schiturile gazdă. Nu stai picior peste picior pe bănci, nu porți mânecă scurtă, la Paraclis stai în picioare, tot ce trebuie pentru o mica gustare a viețuirii de schit.

 

Foto 9 Lemnul strâmb al omenescului sub forța intemperiilor lumești se îndreaptă în viața monahală spre verticala duhovnicească.

 

Din punct de vedere social cei mai mulți pelerini și organizatori pentru Athon sunt împotriva occidentului. Putin este un monah și are origini românești prin înrudiri de pe vremea lui Cantemir, vaccinurile îndrăcesc, efectul fiind atenuat numai prin faptul că cei vaccinați s-au mai și împărtășit, democrația este un sistem demonic, important este ca prin rugăciune să ne dea Dumnezeu conducători înțelepți. Există și un grup al celor care caută din curiozitate și mândrie să bifeze o ascensiune exotică. Aceștia cedează primii la lipsa confortului și ispitele de felul celor cu incendiul. Un alt grup este al celor care au lucrat în instituțiile statului și vor un stat românesc puternic. Aceștia și-ar dori o încărcare simbolică religioasă și pentru România din rațiuni ce țin de buna funcționare a instituțiilor. Un mic grup este al credincioșilor din zona urbană a clasei de mijloc cu atașamente pentru libertea socială și civică și interese legate de lumea liberă politic. Athonul oferă un mediu ultraselectiv în care frații întru Hristos acționează unitar și se susțin reciproc din toate puterile lor, indiferent de alegeri politice și geopolitice. Adevărul e că nu e nimic special cu acest munte al Athonului dacă Dumnezeu nu e deja prezent în mintea și inima ta.

 

Foto 10 Vedere din paraclisul chiliei Sf. Iosif Isihastul, undeva spre poalele Athonului la 200 de metri deasupra mării.

 

Muntele Athonului arată palpabil puterea și grandoarea creației lui Dumnezeu. Felul în care civilizația greacă l-a integrat duhovnicește, social, institutional și politic e un semn al măreției ei între națiunile lumii. Ne putem bucura și noi că facem parte din spațiul ortodox, dar folosul pe care îl vom avea din aceste pelerinaje depinde de cum lucrăm mai departe. O lucrare de primă importanță este ridicarea credinței la universalitatea consecințelor ei, ieșirea din nationalism, cultivarea patriotismului. Dacă românii nu vom avea niciodată o biserică pe vârf de munte pentru că ducem în spate o istorie așa cum este ea în realitate, nu cum ne-am dori-o, putem urca în schimb liber fiecare și împreună muntele credinței.

 

 

Foto 11 Urci muntele credinței încă de pe mare.

 

Athonul schimbării la față scoate din colibe și sihaștri îmbunătățiți, pe care altminteri nu i-ai putea vedea. Am întâlnit printre mulțimea de călători un astfel de pārinte ascet, cobora. Când i-am fācut plecāciune s-a plecat și mai mult ca mine, ca la o metanie. Un schimb de priviri a fost îndeajuns: “celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua” (Matei 13, 12).

 

 

Foto 12 Umbra Athonului pe mare.

 

 

Junta românească și iepele gestante al cunoașterii

 

Ogorul patriei trebuie arat și deoarece șeptelul a fost tăiat și consumat până la a trăi numai din carne de import au rămas numai trei iepe: a credinței, a filosofiei și a știnței moderne. N-are importanță că animalele de prăsilă nu se pun la muncă fizică, junta are nevoie de resursă umană pentru treabă ca să își întrețină stilul de viață.

 

Tarlaua din stânga e a știnței, cea din mijloc a credinței, iar cea din dreapta a filosofiei. Vechilii de la colonel în jos stau la volanul mașinilor agricole stricate trase de fiecare iapă în parte. Strigăturile de mamă și de tată, înjurăturile de cele sfinte nu mai pot avea deja efect, funcționează încă biciul și speranța unei mâîine de furajare spre seară. Ofițerii de la colonel în sus urmăresc printr-o aplicație on-line din vacanță bunul mers al lucrărilor Țării.

 

Iapa științei are spume la gură și ochii holbați. În pântec se zbate mânzul, pe spate loviturile cad torențial, în față pământul care trebui întors. Iapa credinței stă să înnebunească, trage ba spre răsărit, ba spre apus. Nu poate să ducă în sus toată povara căderilor din casele Domnului. E cea mai prost hrănită, primește numai balegile de la celelalte două și firimiturile de la mesele celor bogați, ofițerii acoperiți și copiii de nomenclaturiști. Iapa filosofiei s-ar prostitua de foame, dar nu o mai caută nimeni, fiind bătrână. Dintre toate nechează cel mai mult, ca să atragă atenția, dar nu primește nici ea mare lucru.

 

Un înger al trădării s-a urcat în vârf de munte lângă steag să încurajeze ferma. Pe creștet i s-a așezat un corb care îi acoperă ochii cu aripile și într-o atitudine princiară croncăne: niciodată. Mamele cu mai mulți copii taie din fii și le vând carnea ca să salveze pe alții. Cele cu unul singur mușcă din toți ceilalți cu furia și horărârea instinctului matern. Prietenii aleargă după cei pe care trebuie să îi vândă ca să nu rămână singuri și fără de rost în fața stăpânilor. Tinerii se adună prin cluburi subterane și peșteri nemaiavând ce să vadă la suprafața pământului.

 

Junta anunță permanent catastrofe care nu se împlinesc, până vine cea neanunțată care se împlinește. Ciclonul mătura țara cu o forță diluviană de zici că e potopul biblic. Acareturile din spatele camerelor de vederi sunt spulberate, bibliotecile inundate și risipite, tabletele și tablele inteligente scurtcircuitate, digitalizarea transformată în apă de ploaie. Pe Dunărea lată cât Bărăganul curg cadavre mari și mici fără deosebire de grad, serviciu, organizație, cartier. Gloria stă într-o barcă cu o cange și face loc atunci când pe la picioarele de poduri se adună prea multe. Cele trei iepe ale cunoașterii privesc situația de pe un deal mai înalt. Nasc și își dau sfârșitul îngrășând pâmântul din jurul ruinelor unei biserici cu școală sătească alături.

 

La retragerea apelor mânjii pornesc spre căutarea mâncării, neavând ce suge. Dau cu copitele la o parte cadavrul unui preot chircit peste potir sub o masă ca să îl protejeze și beau din trupul și sângele lui Hristos. Din pivnițele unui club al unei stațiuni montane câteva sute de tineri care nici nu observaresă evenimentele, fiind la un concert cu Gheboasă, ies la lumină. Sub conducerea liderului lor trebuie să se pună pe treabă și să refacă țara. Le e milă de cei trei mânji și îi iau sub ocrotirea lor din dragoste pentru animale. Un porumbel care n-avea unde să stea văzând noul sat așezat pe niște stânci în mijlocul mâlului vine și el să ajute.

 

Terenul ferm, dragostea rațională și îndrăzneala zborului merg împreună cu noua generație mai departe.