Despre realismul și idealismul călătoriei la mănăstiri sau locuri sfinte

Dacă ne uităm la titlul acestui text, care mi s-a propus ca subiect pentru o cateheză, putem vedea trei părți. Una ce ține mai degrabă de minte, distincția realism-idealism, una care ține de părți din lume, mănăstirile, iar ultima ține de inimă, locurile sfinte. Le unește un proces, ceva care are loc în timp, anume călătoria, care trece prin lume în minte și inimă. Am putea numi acest proces ca fiind pelerinajul.

 

Dacă un pelerinaj este o călătorie spre locuri sfinte, atunci despre pelerinaj ne-a învățat Hristos în călătoria sa de la naștere prin înviere spre cer. O înțelegere realistă a pelerinajului ar putea fi disponibilă cuiva care trăiește după acest model, iar una idealistă, adică după mintea omului, cui simplifică modelul Său având o înțelegere parțială. Înțelegerea parțială vine mereu în absența unei trăiri complete întru Hristos.

 

Din această perspectivă întotdeauna există și un grad de realism, ca drum început pe care te afli, și unul de idealism, ca rezultat al gândirii prea mult asupra a ce ai făcut și urmează să faci, în orice pelerinaj omenesc. Singurul pelerinaj complet ar fi al Domnului, noi doar tindem și nădăjduim spre un astfel de drum.

 

Cu alte cuvinte, există un risc să ne oprim cu drumul la mănăstiri și locuri sfinte în loc să ne ducem de la ele direct în cer, ceea ce ar putea fi posibil numai cu mila Domnului, prin dar, nu prin decizia noastră ca persoane. O imagine realistă asupra pelerinajului s-ar putea să aibă legătură cu faptul că drumul nu se termină niciodată aici, în timp. Nu putem spune că am făcut un pelerinaj, să ne lăudăm cu el, pentru că el este permanent, dacă ne-a adus vreun folos duhovnicesc ce am făcut și nu am căzut sub ispitele de după călătoria dus-întors efectivă. Pentru că ispitele, ca și atunci când ieși de la Sfânta Liturghie, vor veni mai intense, din invidia diavolului și a celor prin care lucrează, pentru ca întorsul din pelerinaj să fie nu numai geografic, ci și duhovnicesc.

 

Dar să numim convențional aceste mici călătorii de acasă la locuri sfinte ca fiind pelerinaje, chiar dacă ele sunt parțiale și nu au rost decât în cel mare, al vieții trăite în Hristos. Sunt unii care privind în urmă spun că se poate vedea o creștere a pelerinajelor. Primul pelerinaj ar fi cel al copilului cu privirea curată, care privește lumea și pe tine în ochi cu încredere. Ce e mai sfânt ca loc aici, nu în cer, decât creația lui Dumnezeu, curată, neîntinată? Apoi, pe măsură ce oamenii cresc, sfințenia s-ar concentra mai mult în anumite locuri, în anumite clădiri, în instituții, cu care e bine să se obișnuiască și cei mici pentru când vor fi mari și nu-l vor mai putea vedea pe Dumnezeu peste tot. Adulți fiind, nu mai putem fi curați cu inima și în priviri în afara locurilor sfinte cu ușurință și atunci le căutăm ca să bem apa nestricăcioasă, vie, ca dintr-un izvor. Dacă am băut-o cu adevărat nu mai însetăm din nou și revenim la locurile sfinte numai din dragoste. Dar cine este cel care nu cade și nu revine și iar revine de șapte ori câte șapte? Pe măsură ce creștem și starea căzută ne devine cunoscută, simțim nevoia pelerinajelor pentru o întărire. Pe măsură ce pelerinăm am trece de la o falsă cunoaștere la o reală cunoaștere. A merge în pelerinaje devine un antrenament pentru a rezista creștinește în lume ținând adevărata cunoaștere la îndemână, nu numai în minte, ci și în inimă.

 

Antrenamentul presupune efort și voință, timp alocat rupt din timpul lumesc, se naște o nouă realitate, nu la fel ca cea a ființei lui Dumnezeu, dar în care trăim, viețuim pe pământ. Pelerinul devine un atlet întru Hristos. Iar atlet fără antrenor nu poate exista, preoții însoțitori, duhovnicii joacă acest rol. Se dezvoltă un adevărat ecosistem al pelerinajului, o echipă, al cărei succes se va judeca nu numai la dreapta judecată, ci și în funcție de prestația în lume în timpul pelerinajului și după. Se pot face chiar și antrenamente pregătitoare pentru mari pelerinaje, participare intensă la slujbe, ca să profiți cât mai mult de drumul mai rar, mai departe, la locul cel mai sfânt. Unele pelerinaje pot deveni chiar instituții, concentrând resurse, și ca în jurul oricăror resurse în jurul lor vin alți oameni care poate că nu caută pe Hristos, ci mai degrabă resursele: să vândă ceva, să dobândească prestigiu, să fie văzuți. Nu e nimic rău în asta, sunt numai forme ale plaselor pescarilor duhovnicești prin care se prind peștii pentru a fi aduși în barca Bisericii. Unde sunt pescarii? În cer, nu în lume. Sfinții știuți, la ale căror moaște poate mergem, și neștiuți, care ne țin cu rugăciunile lor.

 

Când sociologii și psihologii se apleacă asupra pelerinajelor ei văd realitatea lumească a ecosistemelor de pelerini, nu pot vedea nici prin ochii copilului care au fost, pentru că le-o interzice metoda, nici prin cea a sfinților care văd pelerinajele din cer, sau a celor îmbunătățiți de pe pământ, pentru că le interzice aparatul conceptual cu care lucrează. Ar ieși din rândul oamenilor de știință și ar intra în cel al pelerinilor. Se naște un realism obiectiv, științific, despre pelerinaje. Este un realism modest, dar nu neapărat nefolositor. Pe lângă folosul pentru politici sociale și culturale, prin popularizarea în cărți a acestor cunoștințe mici se află câte ceva, prin ghicitură, despre pelerinajul mare, întru Hristos. Artiștii vor face filme despre asta, ca un fel de idealizare a unei idealizări, oglindă din oglindă. Într-un colț de sală un om o să vadă filmul, o să râdă și o să vrea să vadă și realitatea, ca să râdă mai mult. Iar în situația reală Dumnezeu poate intra în acțiune ca personaj principal schimbând viețile, după voia Lui, și va fi văzut sau nu, după starea și voia noastră.

 

Există o unitate duhovnicesc-instituțională a pelerinajelor, o ordine omenească pentru a ajuta creșterea. Ordinea omenească vine și cu dezordine prin însăși natura ei căzută. La început, copii, nu știm ce sunt ordinea și dezordinea, știm numai ce este sfințenia. Mai târziu pierdem ce știm și învățăm să prețuim cu mintea numai ordinea. Cei care au mers și au fost duși mai departe zic că putem privi și dezordinea cu dragoste și durere, văzându-i treptat rosturile în ordinea mai mare a lucrării lui Dumnezu în lume. Ar fi un fel de a redeveni copii fiind adulți, de a avea o privire curată într-o lume care e mult mai bogată și diversă ca cea vizibilă celor mici, întreaga lume naturală, socială, culturală.

 

Atunci pelerinajele mici, definite conform dicționarelor, ar fi și ele o parte a acestei lumi, curate în orice fel s-ar manifesta ea, și poate că s-ar apropia trecerea în bucurie lăuntrică și durere față de oameni spre Cel Sfânt. Pelerinajul s-ar încheia.

 

Notă

 

Acest text este suport al catehezei de la Biserica Sf. Ștefan “Cuibul cu barză” din 20 octombrie 2023.

 

Alte texte despre pelerinaj:

·       În creație, permanent

https://doxologia.ro/romania-blanda-ganduri-la-inceput-de-post

·       La mănăstiri și locuri sfinte, pentru întărire, din timp în timp

https://doxologia.ro/acasa-printre-straini

https://doxologia.ro/oamenii-pentru-care-ziua-romaniei-e-permanent

https://doxologia.ro/lumea-fragila-noilor-pelerini

·       Unitatea duhovnicesc-instituțională a pelerinajelor, ordinea omenească pentru a ajuta creșterea

https://www.contributors.ro/opinii-dupa-vizite-la-cambridge-si-in-tara-sfanta/

https://www.contributors.ro/cumin%C8%9Benia-pamantului-muntenegru-1-1-sau-despre-a-%C8%9Bi-educa-propriul-popor/

http://www.lapunkt.ro/2023/08/athonul-la-firul-ierbii/

Athonul la firul ierbii

 

Dificultatea accesului și riscurile mai mari decât cele acceptabile pentru o companie turistică oferă pelerinajului pentru praznicul schimbării la față de pe Athon un profil aparte între cele către alte obiective din spațiul athonit. Pentru România posibilitatea de participare este oferită de câteva organizații neguvernamentale creștine. În raport cu pelerinajele mai instituționalizate, care au ca țintă un public credincios mai larg, acestea se adresează unei nișe mai “fierbinți” care nu pune mare preț pe confort și formalități. Întregul program are caracterul unei nevoințe și aduce beneficiile duhovnicești specifice cui o dorește. Dincoace de acest registru, singurul care dă sens întregii activități, sunt palierele lumești uzuale: psiho-sociale, economice, naturale, cu ineditul și farmecul lor aparte și care îmbogățesc prin resemnificarea lor spirituală esențialul, oferind în ansamblu o experiență existențială unică.

Foto 1 Un pelerin citind rugăciuni pe vârful Athon. În față este peninsula Athosului.

 

Traseul începe cu un mers de noapte într-un vehicul de opt locuri, somnul fiind numai episodic. A doua noapte dormi la un schit în condiții de armată, sau preferabil afară pe o bancă sau pe jos, unde e mai răcoare. A treia noapte la fel, la alt schit, a patra noapte este pe o platformă de piatră în sac pe Athon, dacă prinzi locuri, altminteri printre bolovani jur împrejur, și se rezumă la numai câteva ore, programul fiind alocat slujbei de noapte. Ultima noapte este cu un somn scurt de 5-6 ore la o mănăstire, într-un spațiu comun. Hrana este de post cu accent pe hrănire, nu pe plăcerea hrănirii. Pe aceste fond ai de urcat circa 1800-2000 de metri diferență de nivel, depinde de unde pleci, cam cât e de la orașul Victoria pe Moldoveanu pe Valea Viștei, purtând în spate ce ai nevoie pentru două zile. Prima zi urci, stai la slujbă, a doua cobori la locul de plecare și ieși din Sfântul munte cu un vapor.

 

 

Foto 2 Vârful Athonului văzut in șaua finală. În dreapta versantul accesibil, cu potecă, în stânga cel prăpăstios.

 

Poteca principală este în această perioadă aglomerată de monahi, pelerini, catâri și muncitorii care îi conduc, acea aglomerație pe care dacă ești numai un iubitor al muntelui nu o prețuiești. Dat fiind caracterul mai puțin structurat al evenimentului în mod exceptional îți poți croi în partea finală a zonei, cea mai spectaculoasă montan, și un traseu distinct. Detalii tehnice despre un astfel de traseul spre Athon sunt disponibile aici. Datorită dificultății lui, cam un grad 1A în Carpați, permite experiențe unice. Pe alocuri se mai văd urme de trecere a oamenilor, dar rare, iar undeva pe un vârf secundar se ghicește o fostă colibă pustincească. Ceva similar este în România în parcul national Buila-Vânturarița, unde cine urcă la liber pe Stogu va putea găsi o colibă pustincească pe un umăr al lui, unde nu ți-ar fi putut trece prin minte că poate să locuiască cineva. Interesul montaniarzilor pentru Athon va fi minim, o data pentru că ruta e prea ușoară pentru a fi clamată ca o realizare alpină, a doua oară pentru în cultura cățărătorilor și alpiniștilor creștinismul e mai curând o bizarerie, altele fiind perspectivele spirituale care o populează difuz. Această situație protejează Athonul de presiunea turistică a celor cu interese montane.

 

 

Foto 3 Imagine tipică a versantului abrut. Vârful Athon este al doilea dinspre stânga.

 

 

Pentru iubitorii muntelui creștini Athonul oferă evidente oportunități cratofanice. Nu e întâmplător că și înainte de Hristos și după acest munte a fost în centrul intereselor spirituale. Din punct de vedere alpin roca este foarte instabilă, dolomit cu foarte multe crăpături, poți pleca oricând cu bolovani mari cu tot la vale. Întreg versantul de vest pare o mare aparent împietrită pe verticală, care are însă curgerea ei lentă pe grohotișuri imense delimitate de creste spectaculoase și practic inaccesibile datorită friabilității rocii. Există numeroase brâne pe care te poți strecura cu atenție, dar explorarea mai avansată a lor nu ar avea niciun sens duhovnicesc. Muntele se protejează pe el însuși ca o creație de neatins a lui Dumnezeu prin intermediul rugăciunii rarilor pelerini care ies din poteca sigură de acces de pe versantul estic.

 

 

Foto 4 Fereastră pe creasta Athonului.

 

Vietățile sunt puține datorită condițiilor foarte aride. Toată apa trebuie să ți-o cari de la o altitudine de circa 600 de metri. În timpul praznicului monahii aduc apă până pe vârf special pentru pelerini, oferind condițiile de confort minimale. Undeva lângă vârf este și o toaletă, cu ieșire deasupra prăpăstiilor. La coborârea după priveghere la bisericuța Panaghia, pe la 1500 de metri, vei primi și hrană de praznic. Cine nu e pregătit și urcă fără cele necesare pentru dormit afară va trebui să se întoarcă de pe vârf în toiul nopții, vântul e necruțător și frigul se instalează cu întunericul. Limitele oamenilor sunt atinse, grupuri întregi cedează pentru a-i proteja pe cei nepregătiți și coboară la Panaghia. Cei care s-au sacrificat însoțind colegii încearcă uneori să urce din nou dimineața, ca să prindă finalul Liturghiei. Am văzut niște români făcând un astfel de efort, dar din păcate pentru ei deja era prea târziu. Situația are ceva din parabola fecioarelor înțelepte și a celor neînțelepte.

 

 

Foto 5 Pin uscat pe creasta Athonului.

 

Incendiile de vegetație pot opri intențiile de ascensiune. Conform știrilor, în Athos la fel ca în alte părți din Grecia, au loc numeroase astfel de evenimente. Înaintea praznicului din 2023, joi 17 august seara a luat foc vegetația undeva pe la 1000 de metri altitudine, iar pelerinilor li s-a cerut să își oprească ascensiunea dacă nu primesc noi informații cu privire la stingere (știre aici). Reacția instituțională și duhovnicească în Grecia a fost imediată și masivă. Egumenii au ieșit cu sfinte moaște spre zona focului, pelerenii au făcut rugăciuni împreună, chiliile din schituri au stropit din hidranți vegetația ca să oprească propagarea focului în caz că s-ar fi extins, avioane și elicoptere cu apă au localizat focul, trupe de pompieri s-au mobilizat și au urcat în zona incendiului. Finalmente focul a fost controlat:

 

“Several monks prayed for the fire to be extinguished. An Elder who chanted the Greetings and performed the Invocation to the Blessed Virgin Mary, this morning at 4:30 a.m., on the feast of the Transfiguration of the Savior, received a phone call from his spiritual child, a General of the Fire Service, who called him informed that the fire was extinguished as he pointed out “with the help of the Saints”, to get the answer from the Elder that “my child, the Virgin Mary extinguished the fire”. (sursa aici)

 

 

Foto 6a-d Imagini din zona incendiului de vegetație.

 

 

O parte din pelerini ar fi dorit să urce, alții nu și-ar mai fi asumat riscurile. Deblocarea situației a venit de la un grup mic de moldoveni (din Republica Moldova), care fără multe dezbateri a pornit spre Athon. Jandarmeria deja comunicase că se poate urca pe propriul risc, focul fiind stins. Cei mai motivați dintre pelerinii din România cu care am fost au pornit atunci și ei spre vârf, cu un ghid, ceilalți doi ghizi urmând un program mai ușor. A fost cu totul impresionant să vezi cum urcând avem un trafic de avioane și elicoptere cu apă pe deasupra toată dimineața, iar în zona cu incendiul să întâlnești pompieri extenuați dormind pe marginea potecii. Cineva asigura spatele, siguranța lumească, și ne puteam concentra pe rugăciune și urcuș.

 

 

Foto 7 Avion aruncând apă peste focul încă mocnind.

 

Dacă încercăm să căutăm experiențe similiare în România, nu le vom găsi. La noi muntele este mai întâi ocupat uman, și abia apoi spiritual. Casele lui Dumnezeu nu populează vârfurile, ci locuri ceva mai accesibile. Credința nu este dusă spre limita pustiei reale, nu provoacă sălbaticul pentru a-l îmblânzi. Sihastrul și ascetul sunt mai puțini prezenți în viața duhovnicească. Există o intenție de a valorifica zona montană extremă mai degrabă prin reacție la instituționalizări seculare ca ziua muntelui (exemplu aici), dar ordinea istorică a fenomenelor umane fiind diferită față de cea athonită contrareacția socială a comunităților de montaniarzi și instituțiile ariilor protejate vor împiedica dezvoltări de felul celei athonite. Peninsula Athosului a fost și ea încadrată ca sit Natura 2000, dar acest statut este unul cu totul secundar în raport cu realitatea teo-antropo-ecocentrică existentă și nu o poate schimba.

 

 

Foto 8 Sfânta împărtășanie în bisericuța de pe Athon, ora 5 dimineața.

 

Deși instituția Bisericii noastre nu se asociază direct unor astfel de pelerinaje, ea le permite și folosește grupurile de oameni implicați în organizare și dintre participanți pentru comunicarea cu comunitățile monahale românești din Athos și ca exemple particulare de mărturisire creștină. Dintre persoanele disponibile la nevoințe de acest fel se pot recruta poate noi monahi, prin ele se pot transmite standarde comportamentale mai înalte în comunitățile parohiale de bază, dar numai cu condiția ca ascensiunea fizică și duhovnicească spre Athon să nu fie motiv de mândrire. De aici caracterul marginal al discuțiilor despre Athon în România și exigențele foarte mari ale monahilor români pentru pelerini la schiturile gazdă. Nu stai picior peste picior pe bănci, nu porți mânecă scurtă, la Paraclis stai în picioare, tot ce trebuie pentru o mica gustare a viețuirii de schit.

 

Foto 9 Lemnul strâmb al omenescului sub forța intemperiilor lumești se îndreaptă în viața monahală spre verticala duhovnicească.

 

Din punct de vedere social cei mai mulți pelerini și organizatori pentru Athon sunt împotriva occidentului. Putin este un monah și are origini românești prin înrudiri de pe vremea lui Cantemir, vaccinurile îndrăcesc, efectul fiind atenuat numai prin faptul că cei vaccinați s-au mai și împărtășit, democrația este un sistem demonic, important este ca prin rugăciune să ne dea Dumnezeu conducători înțelepți. Există și un grup al celor care caută din curiozitate și mândrie să bifeze o ascensiune exotică. Aceștia cedează primii la lipsa confortului și ispitele de felul celor cu incendiul. Un alt grup este al celor care au lucrat în instituțiile statului și vor un stat românesc puternic. Aceștia și-ar dori o încărcare simbolică religioasă și pentru România din rațiuni ce țin de buna funcționare a instituțiilor. Un mic grup este al credincioșilor din zona urbană a clasei de mijloc cu atașamente pentru libertea socială și civică și interese legate de lumea liberă politic. Athonul oferă un mediu ultraselectiv în care frații întru Hristos acționează unitar și se susțin reciproc din toate puterile lor, indiferent de alegeri politice și geopolitice. Adevărul e că nu e nimic special cu acest munte al Athonului dacă Dumnezeu nu e deja prezent în mintea și inima ta.

 

Foto 10 Vedere din paraclisul chiliei Sf. Iosif Isihastul, undeva spre poalele Athonului la 200 de metri deasupra mării.

 

Muntele Athonului arată palpabil puterea și grandoarea creației lui Dumnezeu. Felul în care civilizația greacă l-a integrat duhovnicește, social, institutional și politic e un semn al măreției ei între națiunile lumii. Ne putem bucura și noi că facem parte din spațiul ortodox, dar folosul pe care îl vom avea din aceste pelerinaje depinde de cum lucrăm mai departe. O lucrare de primă importanță este ridicarea credinței la universalitatea consecințelor ei, ieșirea din nationalism, cultivarea patriotismului. Dacă românii nu vom avea niciodată o biserică pe vârf de munte pentru că ducem în spate o istorie așa cum este ea în realitate, nu cum ne-am dori-o, putem urca în schimb liber fiecare și împreună muntele credinței.

 

 

Foto 11 Urci muntele credinței încă de pe mare.

 

Athonul schimbării la față scoate din colibe și sihaștri îmbunătățiți, pe care altminteri nu i-ai putea vedea. Am întâlnit printre mulțimea de călători un astfel de pārinte ascet, cobora. Când i-am fācut plecāciune s-a plecat și mai mult ca mine, ca la o metanie. Un schimb de priviri a fost îndeajuns: “celui ce are i se va da şi-i va prisosi, iar de la cel ce nu are, şi ce are i se va lua” (Matei 13, 12).

 

 

Foto 12 Umbra Athonului pe mare.

 

 

Noii pelerini

 

Cum influențează pelerinajul rețelele globale de comunicare, deschiderea granițelor țărilor, bunăstarea economică tot mai mare care ne permite să facem călătorii cu rost duhovnicesc ? E ceva deosebit în a pelerina azi față de ieri?

 

Pelerini care traversează lumea sunt toți creștinii, pelerini în lume sunt mai vechi și mai noi, după vremuri. Pelerini de acest fel sunt și oamenii care n-au ieșit din satul lor, sau țara lor, mereu așezați în matca neamului lor. Pelerini între părți ale lumii au fost geografic, între comunități spre locuri sfinte, și prin minte, între orizonturi de cunoaștere. Din lumea științei în cea a rugăciunii, din lumea teoretizării moderne și a tehnicii folosite pentru binele altora în cea a îndumnezeirii. Asemenea Sf. Luca al Crimeii și doctorilor fără de arginți, asemenea arhitecților și inginerilor marilor așezăminte, ai lucătorilor faptelor bune cu instrumentele vremii.

 

Pelerinajul spre locuri sfinte e o extindere a mersului toată viața între casă și biserica satului sau cartierului. Pelerinajul cunoașterii de la cele descoperite de mintea omului prin voia lui Dumnezeu la sfințirea vieții punând umărul și susținuți de El e o formă a lucrării talanților între rugăciunea de dimineață și cea de seară.

 

Felul de a-ți câștiga o pâine, a-ți susține o familie, se înnoiește mereu în istorie. Nou înseamnă începător, novice. Drumul noului este de verificare prin încercări. Noul fie se pierde, fie poate rămâne dobândind vechime, după folosul său. Noul folositor și vechiul se împletesc cu răbdare în manifestarea mereu vie a Adevărului. Cât va rămâne folositor din felul nou, recent, de a pelerina al oamenilor, la o scară socială tot mai amplă ?

 

Soluția instituționalā de acomodare a învāțāturii evanghelice a evoluat în trecut spre separarea creştinilor mai râvnitori în mānāstiri şi marcarea lor prin coduri vestimentare şi restricții de circulație. În parohii e programatic o acomodare la nevoi lumeşti, familia fiind cea naturalā, nu frații şi surorile creştine (Matei 12, 46-50). Între aceste douā zone se exprimă azi tot mai mult pelerinii noi, permanenți, nu odatā în viațā. S-ar părea cā au rolul sā dezvolte unitatea creștină la un nou nivel de complexitate, dincolo de dezvoltarea personalā prin pelerinaj. Se vede destul de clar harta socialā a zilei din felurile de ziceri în circulație de Paşti, pornind de la iepuraşi, superstiții, urāri generale (în care fericirea are înțelesuri neprecizate) şi salutul mārturisitor de credințā asimetric: spune primul cel mai iubitor de Hristos - de unde şi rolul curajului în a zice. E remarcabil cā toate mesajele sunt bine intenționate în felul lor, prin bucuria specificā fiecāruia.

 

Azi, vrem, nu vrem, pelerinăm între situații și locuri în care dragostea se manifestă prin simboluri comerciale ale copilăriei și cele în care primim pe Hristos în noi, nevrednicii, după orele slujbei din noaptea de Înviere. Facem acest fel de drum cu dragoste înțelegătoare, fără reproșuri, unind, dăruind fie și un zâmbet. Alături de trup și minte punem inima.

 

Vremurile de azi permit evoluția cātre ceva mult mai dificil de atins în alte societāți, anume apartenența cālātoare la tot, niciodatā de atins, ci ca drum, printr-un soi de incluziune informalā multiplā. Nu mai e nevoie să apelăm la tactici de felul nebunilor lui Hristos, ci pāstrăm centralitatea socialā în condițiile scāderii anxietāții fațā de strāini datoratā vizibilitāții sociale mult mai ample prin costuri mici de obținere. Strāinul frate sau sorā devine mai repede al tāu nu numai ca oaspete recurent.

Contraponderea sistemului politic democratic, pentru că nu există nimic bun în sine pe lumea asta, adică desprins de Creator, e riscul secularizārii totale, prin aceleaşi libertāți şi toleranțe sociale care permit şi dezvoltarea pe scarā largā a modul de viațā de cālātor cu trupul și mintea între nuclee ale bogāțiilor tradiției. Cale de întoarcere nu existā spre rețele sociale mai puțin mişcātoare, dar e plinā lumea de repere cratofanice şi arhitecturale pentru a pune degetul pe ele.

 

Lumea noastră, a noilor pelerini, e fragilă, învățămintele pandemiei ne-o arată limpede. Dacă o dorim înapoi, dacă ne e dor de Țara Sfântă, mănăstirile din celălalt capăt al Europei, sau al țării, avem puternică nevoie de vechiul pelerinaj, cel simplu : între casă și biserică, între medicină și rugăciune, prețuind pe fiecare, fără a neglija pe nici una. Și să primim cu inima tot noul care se va arăta folositor, ca pe un dar al Domnului și al altor oameni.

 

Adevărat a înviat !

Foto: pelerină rugându-se în drum spre insula Eghina, august 2016.