Dacă ne uităm la titlul acestui text, care mi s-a propus
ca subiect pentru o cateheză, putem vedea trei părți. Una ce ține mai degrabă
de minte, distincția realism-idealism, una care ține de părți din lume,
mănăstirile, iar ultima ține de inimă, locurile sfinte. Le unește un proces,
ceva care are loc în timp, anume călătoria, care trece prin lume în minte și
inimă. Am putea numi acest proces ca fiind pelerinajul.
Dacă un pelerinaj este o călătorie spre locuri sfinte,
atunci despre pelerinaj ne-a învățat Hristos în călătoria sa de la naștere prin
înviere spre cer. O înțelegere realistă a pelerinajului ar putea fi disponibilă
cuiva care trăiește după acest model, iar una idealistă, adică după mintea
omului, cui simplifică modelul Său având o înțelegere parțială. Înțelegerea
parțială vine mereu în absența unei trăiri complete întru Hristos.
Din această perspectivă întotdeauna există și un grad de
realism, ca drum început pe care te afli, și unul de idealism, ca rezultat al
gândirii prea mult asupra a ce ai făcut și urmează să faci, în orice pelerinaj
omenesc. Singurul pelerinaj complet ar fi al Domnului, noi doar tindem și
nădăjduim spre un astfel de drum.
Cu alte cuvinte, există un risc să ne oprim cu drumul la
mănăstiri și locuri sfinte în loc să ne ducem de la ele direct în cer, ceea ce
ar putea fi posibil numai cu mila Domnului, prin dar, nu prin decizia noastră
ca persoane. O imagine realistă asupra pelerinajului s-ar putea să aibă
legătură cu faptul că drumul nu se termină niciodată aici, în timp. Nu putem
spune că am făcut un pelerinaj, să ne lăudăm cu el, pentru că el este
permanent, dacă ne-a adus vreun folos duhovnicesc ce am făcut și nu am căzut
sub ispitele de după călătoria dus-întors efectivă. Pentru că ispitele, ca și
atunci când ieși de la Sfânta Liturghie, vor veni mai intense, din invidia
diavolului și a celor prin care lucrează, pentru ca întorsul din pelerinaj să
fie nu numai geografic, ci și duhovnicesc.
Dar să numim convențional aceste mici călătorii de acasă
la locuri sfinte ca fiind pelerinaje, chiar dacă ele sunt parțiale și nu au
rost decât în cel mare, al vieții trăite în Hristos. Sunt unii care privind în
urmă spun că se poate vedea o creștere a pelerinajelor. Primul pelerinaj ar fi
cel al copilului cu privirea curată, care privește lumea și pe tine în ochi cu
încredere. Ce e mai sfânt ca loc aici, nu în cer, decât creația lui Dumnezeu,
curată, neîntinată? Apoi, pe măsură ce oamenii cresc, sfințenia s-ar concentra
mai mult în anumite locuri, în anumite clădiri, în instituții, cu care e bine
să se obișnuiască și cei mici pentru când vor fi mari și nu-l vor mai putea
vedea pe Dumnezeu peste tot. Adulți fiind, nu mai putem fi curați cu inima și
în priviri în afara locurilor sfinte cu ușurință și atunci le căutăm ca să bem
apa nestricăcioasă, vie, ca dintr-un izvor. Dacă am băut-o cu adevărat nu mai
însetăm din nou și revenim la locurile sfinte numai din dragoste. Dar cine este
cel care nu cade și nu revine și iar revine de șapte ori câte șapte? Pe măsură
ce creștem și starea căzută ne devine cunoscută, simțim nevoia pelerinajelor
pentru o întărire. Pe măsură ce pelerinăm am trece de la o falsă cunoaștere la
o reală cunoaștere. A merge în pelerinaje devine un antrenament pentru a
rezista creștinește în lume ținând adevărata cunoaștere la îndemână, nu numai
în minte, ci și în inimă.
Antrenamentul presupune efort și voință, timp alocat rupt
din timpul lumesc, se naște o nouă realitate, nu la fel ca cea a ființei lui
Dumnezeu, dar în care trăim, viețuim pe pământ. Pelerinul devine un atlet întru
Hristos. Iar atlet fără antrenor nu poate exista, preoții însoțitori, duhovnicii
joacă acest rol. Se dezvoltă un adevărat ecosistem al pelerinajului, o echipă,
al cărei succes se va judeca nu numai la dreapta judecată, ci și în funcție de
prestația în lume în timpul pelerinajului și după. Se pot face chiar și
antrenamente pregătitoare pentru mari pelerinaje, participare intensă la
slujbe, ca să profiți cât mai mult de drumul mai rar, mai departe, la locul cel
mai sfânt. Unele pelerinaje pot deveni chiar instituții, concentrând resurse,
și ca în jurul oricăror resurse în jurul lor vin alți oameni care poate că nu
caută pe Hristos, ci mai degrabă resursele: să vândă ceva, să dobândească
prestigiu, să fie văzuți. Nu e nimic rău în asta, sunt numai forme ale plaselor
pescarilor duhovnicești prin care se prind peștii pentru a fi aduși în barca
Bisericii. Unde sunt pescarii? În cer, nu în lume. Sfinții știuți, la ale căror
moaște poate mergem, și neștiuți, care ne țin cu rugăciunile lor.
Când sociologii și psihologii se apleacă asupra
pelerinajelor ei văd realitatea lumească a ecosistemelor de pelerini, nu pot
vedea nici prin ochii copilului care au fost, pentru că le-o interzice metoda,
nici prin cea a sfinților care văd pelerinajele din cer, sau a celor
îmbunătățiți de pe pământ, pentru că le interzice aparatul conceptual cu care
lucrează. Ar ieși din rândul oamenilor de știință și ar intra în cel al
pelerinilor. Se naște un realism obiectiv, științific, despre pelerinaje. Este un
realism modest, dar nu neapărat nefolositor. Pe lângă folosul pentru politici
sociale și culturale, prin popularizarea în cărți a acestor cunoștințe mici se
află câte ceva, prin ghicitură, despre pelerinajul mare, întru Hristos. Artiștii
vor face filme despre asta, ca un fel de idealizare a unei idealizări, oglindă
din oglindă. Într-un colț de sală un om o să vadă filmul, o să râdă și o să
vrea să vadă și realitatea, ca să râdă mai mult. Iar în situația reală Dumnezeu
poate intra în acțiune ca personaj principal schimbând viețile, după voia Lui,
și va fi văzut sau nu, după starea și voia noastră.
Există o unitate duhovnicesc-instituțională a
pelerinajelor, o ordine omenească pentru a ajuta creșterea. Ordinea omenească
vine și cu dezordine prin însăși natura ei căzută. La început, copii, nu știm
ce sunt ordinea și dezordinea, știm numai ce este sfințenia. Mai târziu pierdem
ce știm și învățăm să prețuim cu mintea numai ordinea. Cei care au mers și au
fost duși mai departe zic că putem privi și dezordinea cu dragoste și durere,
văzându-i treptat rosturile în ordinea mai mare a lucrării lui Dumnezu în lume.
Ar fi un fel de a redeveni copii fiind adulți, de a avea o privire curată
într-o lume care e mult mai bogată și diversă ca cea vizibilă celor mici,
întreaga lume naturală, socială, culturală.
Atunci pelerinajele mici, definite conform dicționarelor,
ar fi și ele o parte a acestei lumi, curate în orice fel s-ar manifesta ea, și
poate că s-ar apropia trecerea în bucurie lăuntrică și durere față de oameni
spre Cel Sfânt. Pelerinajul s-ar încheia.
Notă
Acest text este suport al catehezei de la Biserica Sf.
Ștefan “Cuibul
cu barză”
din 20 octombrie 2023.
Alte
texte despre pelerinaj:
· În creație, permanent
https://doxologia.ro/romania-blanda-ganduri-la-inceput-de-post
· La mănăstiri și locuri sfinte, pentru întărire, din
timp în timp
https://doxologia.ro/acasa-printre-straini
https://doxologia.ro/oamenii-pentru-care-ziua-romaniei-e-permanent
https://doxologia.ro/lumea-fragila-noilor-pelerini
· Unitatea duhovnicesc-instituțională a pelerinajelor,
ordinea omenească pentru a ajuta creșterea
https://www.contributors.ro/opinii-dupa-vizite-la-cambridge-si-in-tara-sfanta/
http://www.lapunkt.ro/2023/08/athonul-la-firul-ierbii/
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu