Scurt comentariu despre industriile pseudoștiinței și pseudopopularizării științei

 

Discuția publică despre industrializarea chiromanției și intențiile de livrare în masă a serviciior de acest fel către sistemul public de educație ne dă ocazia sublinierii mecanismelor profunde ale fenomenului.

 

Dezvoltarea accelerată a pseudoștiințelor este rezultatul proiectului iluminist al popularizării improprii, ideologice a științei, fără lămurirea presupozițiilor și a metodologiei pentru publicul larg. Știința ajunge să fie văzută ca ceva imuabil, apar dezamăgiri în fața insucceselor firești ale ei, iar pe acest fond oamenii caută alte soluții aparent mai rapide, neînțelegând în ce fel acestea diferă de demersul științific.

 

Explicarea detaliată a a acestor lucruri pe diverse canale seculare și religioase nu a putut și nu poate avea impact deoarece interesele industriei de popularizare ideologică sunt mari. Odată stabilizată abordarea și cu finanțare europeană, probabil că vom asista la o creștere a business-ului de pseudopopularizare în paralel cu business-ul de pseudoștiință. Fenomenul este corelat și cu industrializarea europeană a eticii academice în forma ei deontologistă, decuplată de existența unei producții științifice reale și susținute, și exportul acestor de servicii de “eticizare” socială din statele europene dezvoltate în cele fără tradiții academice solide.

 

O responsabilitate indirectă o au și instituțiile religioase, pentru care e simplu să aibă ca oameni de paie (straw man) o știință ideoogizată și o etică seculară pentru a se profila în fața credincioșilor în loc să lămurească relația cu știința în sens propriu și gândirea filosofică. Soluția delimitării gândirii teologice numai la textele scripturistice și patristice este una improprie, spațiul cultural patristic fiind plin de noțiuni științifice și filosofice ale vremii care reverberează peste timp. Dacă vrem să avem și acum producții de tip patristic într-o tradiție vie ar trebui văzută relația dintre știința popularizată la care se raportau sfinții părinți și partea din știința de acum trecută în zona culturii de mase. Zona limbajelor tehnice științifice și filosofice poate fi evacuată din interesul teologic cu diplomă sau fără, dar cea a limbajului comun evoluat cu termeni importați și resemnificați din știință și filosofie nu, teologia vie se face transistoric de la cultura perioadei textelor sacre până în spațiul cultural al epocii celui care teologhisește.

 

Știința are "clienții" ei neinteresați de fapt de știință, religia la fel, iar ambele fenomene de deturnare au cauze psihosociale și duhovnicești. Cele psihosociale ar putea fi conceptualizate ca urmând piramida lui Maslow și consecințele ei la scară socială, iar cele duhovnicești țin de acțiunea diavolului în lume. Creații inspirate sau secundare umane oneste și valoroase sunt deturnate de la funcțiilor lor compatibile cu o viață orientată vertical și demnă de a fi trăită și astfel devalorizate pentru prăbușirea spirituală a vieților oamenilor.

 

Dacă ar ridica standardele mult reamintind permanent mizele proprii ale științei, filosofiei și religiei profesioniștii domeniilor ar suferi o limitare foarte mare a bugetelor instituționale din lipsă de cerere și atunci ne amăgim pe noi înșine că pseudopopularizarea și funcții diferite de mântuire în cazul religiei creștine au o importanță mai mare ca cea pe care o constatăm prin consecințe. Mecanismele inevitabile ale funcționării instituțiilor noastre susțin indirect dezvoltarea accelerată și a pseudoștiințelor. Minimizarea ponderii sociale a pseudoștiințelor poate avea loc prin reamintirea permanentă a valorilor și controlul pe cât posibil al vieții instituțiilor prin prisma acestora.

Bucuria rațiunii

 

Bucuria rațiunii se adună ca apa în spatele unui baraj al dragostei de Dumnezeu și oameni și se duce uneori spre suflet, niciodată când vrem noi. Tăierea voii de a te bucura sufletește, de a deschide tu tezaurul acumulat, primirea suferințelor ca semn al bucuriei existente, dar nevizibile decât cu rațiunea, sunt pregătirea a ce urmează și ne e dăruit.

 

Tăierea voii nu e în primul rând față de vreun om sau altul, ci mai ales față de omul cel vechi din noi. Față de oameni e abia la urmă, când lucrăm îndepărtarea mândriei. Carul nu se așează înaintea boilor, lucrăm cu voia noastră despărțirea de straturile omului vechi și primim bucuria darurilor venite de la semeni și Dumezeu ca să ne ajute pe drumul de coborâre de la Ierusalim. De bucuria noastră nu ne atingem noi, dar putem dărui din ea altora care au nevoie de ea, nefiind a noastră.

 

Fisurile din barajul dragostei sunt slava deșartă și mândria. Ambele sunt forme de suferință cu care obișnuindu-ne ajungem să ni se pară firești, normalitatea. Când nu le cunoaștem ca atare prin firea noastră mai bună ni se dă să le trăim ca să nu-i judecăm pe cei care le au. Nimic nu e mai cumplit decât suferința continuă a mândriei și știm cine o are cu totul. Fiecare le acceptăm într-o anumită măsură și pierdem prin ele ce s-a acumulat.

 

Unirea celorlalți prin daruri bine gândite, tăcerea despre acestea și fuga din locul unde le faci, dacă nu în altă parte atunci în sus, ajută la ținerea apei în lacul de acumulare. Unde e capătul acestuia, de unde vine izvorul, nu puteam vedea niciodată fiind aici, dar știm.

 

Cine vede acestea înțelege că ele sunt și în lumea aceasta și în veșnicie încă de acum, cine le explică odată pierde din vederea lor, cine le tâlcuiește mult ajunge să creadă că nu pot fi înțelese cu adevărat și în lumea de aici, din cauza importanței pe care și-o dă sieși vorbind în loc să se lase umplut de Cuvânt, iar cine e un om credincios simplu și tăcut înțelege la fel ca cine le vede. De toți avem nevoie și toți ne putem ruga unii pentru alții.

 

Bucuria rațiunii este Duhul Sfânt. Când barajul ajunge la preaplin ea inundă inima.

Instituțiile și patrimoniul verticalității

 

Sfințenia, frumosul, binele și adevărul au o valoare infinită și nu pot fi prinse în structura vreunei organizații, nici nu pot fi produse de vreo organizație, care sunt finite. Sfânta împărtășanie nu e pe inventar, nici nu intră în bilanțul contabil al vreunei Biserici, frumusețea nu depinde de existența vreunui muzeu, expoziții sau peisaj natural, binele nu poate fi produs de vreun sistem de educație și evaluat prin indicatori, iar adevărul nu depinde în niciun fel de știință, filosofie sau religie, care numai îi dau roată în diverse abordări.

 

Când vorbim despre patrimoniul verticalității vorbim despre acele exemple umane manifestate prin vieți, opere și practici care trec dincolo de scheme de organizare și instituții spre valori. Cu cât modurile noastre de oganizare sunt mai masive și se iau mai în serios, ca și cum ele ar produce valorile, în loc să știe că depind de ele, cu atât vor funcționa mai mult ca un labirint kafkian pe drumul spre valori în loc să fie o simplă poartă care se deschide când e cazul și se închide în alte momente, după voința și pregătirea celor care vor să treacă prin ele. O poartă de altar, de expoziție, de binefacere, de universitate.

 

O întrebare practică este cum mai putem susține azi așa ceva? Nu e nevoie de vreo postulare platonică a realității ideale a valorilor, ceea ce ar putea părea de nesusținut azi ca strategie de universalizare, e suficientă o simplă așezare a lor deasupra instituțiilor într-un fel sau altul. Argumentul practic e că întotdeauna există o diferență științific vorbind între scopul real și cel declarat, în orice organizație și la orice persoane conducătoare. Atunci n-are rost din perspectiva interesului beneficiarilor să susținem narativ că instituția în realitate susține scopul declarat al ei, întotdeauna asociat unor valori. În realitate instituția se susține pe ea și persoanele care o conduc împreună cu cei din cercul de influență. Când acceptăm narativul puterii de orice fel subminăm valorile prin lipsă de realism organizațional. Asta nu e o acuză de lipsă de onestitate, ține de natura umană imperfectă, lipsa de onestitate apărând ca tot mai probabilă numai dincolo de un prag rezonabil asociat imposibilității ca cineva să fie perfect.

 

Așezarea valorilor a instituțiilor ee poate rezolva din perspectiva fiecărui mod de a privi lumea:

·       la teologi toate pot fi plasate în transcendent și făcute accesibile prin minte și suflet, acțiunea lui Dumnezeu în persoane, omenire, lume.

·       la seculari pot fi privite poate ca metareguli, regularități emergente pe niște procese biologice, sociale și culturale spontane, eventual cu o interpetare evolutivă, anume că au precedat apariției instituțiilor și că acestea depind de mediul în care valorile trebuie preexiste difuz, întreținute de procese spontane. Sunt posibile foarte multe scheme de gândire. Accesibilitatea valorilor va fi prin minte, al cărei statut ontologic trebuie apărat în fața unui reducționism fizicalist total, ceea ce e destul de simplu de făcut.

 

Cu astfel de abordări se garantează statutul de servitori publici al celor care conduc orice instituții, failibilitatea și nevoie de verificare și control de jos în sus în cazul secular, și dinspre credincioși și Dumnezeu în cazul religios. Instituțiile au atunci un rol strict instrumental, depozitează bunuri valoroase, în niciun caz valori. Instituțiile nu sunt depozitarele valorilor

 

Toate acestea au aplicații imediate în funcționare statului, Bisericii, societății. La întrebarea de ce moralitatea și onoarea nu mai sunt la baza educației universitare răspunsul e limpede, pentru că nu mai există în societate, acolo unde se produce prin practici spontane. Dacă vrem să apară din nou o vom practica în comunități mici, neformalizate. Nu va putea fi niciodată recreată în instituții academice, indiferent de măsurile luate intern sau legislativ, de cursuri de etică, proiecte, etc. Școlile de la Păltiniș nu au nevoie de aprobarea ARACIS. La întrebarea cum e posibil să existe războaie cu fundament religios răspunsul e că s-a pus monopol instituțional pe sfințenie, a fost transformată într-o resursă organizațională care aduce profit și trebuie blocat accesul altora la ea pe căi diferite de cele instituționalizate. La întrebarea de ce ne livrăm statului și căutăm dependența răspunsul e că am fost mințiți și ne-am lăsat mințiți că în instituțiile statului există ceva legat de valori și decisiv pentru viața noastră. La întrebarea de ce piața de artă ajunge la prețuri absurd de mari răspunsul e că țintim spre valoarea infinită a frumuseții crezând naiv că ea poate fi aproximată de vreun obiect frumos. La întrebarea de ce caută instituțiile religioase atât de mult lumescul în loc să se ocupe cu cerescul răspunsul e că relația cu cerescul e până la urmă simplă și clară, nu justifică nenumărate posturi full-time, și atunci profităm de faptul că sutem prietenii lui Dumnezeu și proiectăm viclean, fără să-I fi cerut vreo aprobare, influența Lui în societate ca să obținem beneficii personale și să fim o mare putere socială.

 

Decisive sunt deciziile noastre personale legate de valori, iar instituțiile sunt instrumente. Patrimoniul verticalității este despre a lua decizii de folos în comunități spontane de oameni liberi. Când tratăm instituțiile și organizațiile în general ca depozitare ale valorilor ne asumăm statutul de sclavi ai altor oameni și îl trădăm pe Dumnezeu, dacă suntem credincioși, sau ce a produs omenirea mai important, dacă suntem seculari.

Pentru dezvoltarea patrimoniului verticalității

Există câțiva factori care conturează mediul evoluției societății românești, unii țin de realitatea discursivă, construită de comunicatorii politici de sus în jos, iar alții de realitatea mai tare a fenomenelor așa cum sunt ele, nu cum ne-am putea imagina că ar fi, care se organizează singure de jos în sus. Dacă între cele două clase de factori există o nepotrivire foarte mare nu putem vorbi de unitate de acțiune socială și proiecte naționale.

Factorii din realitatea povestită public ar putea fi clasificați într-un colectivism filorus ortodoxist (să zicem linia Teodosie), un elitism proocidental colectivist (să zicem linia Patriarhală), un elitism proocidental instituționalist creștin (să zicem linia creștină a științelor politice), un elitism prooccidental individualist secular (linia tehnocrată) și un incipient individualism democratic secular (linia salvaționistă).

Conflictul public principal în condițiile geopolitice actuale este între forme de elitism, care pretind că asigură stabilitatea necesară, și individualismul democratic, nedispus să sacrifice total persoanele pentru interese macro, cum fac elitismele. Pretențiile de stabilitate sunt subminate de numeroasele clivaje în zona colectivist-elitistă, atât geopolitice, cât și religioase. Există un război permament pentru putere între aceste facțiuni care duc la accesul la resurse al oportuniștilor neatașați niciunor valori.  Nu există nicio perspectivă de instaurare a vreunui autoritarism înțelept, a unor politici publice de sus în jos în interesul cetățenilor și al țării. Elitismele și colectivismele sunt proiecte politice ratate în România.

Dar dacă lăsăm deoparte reprezentanții acestor grupuri și apropiații lor, care probabil că se identifică narativelor respective, cum este realitatea socială? Din perspectiva narativelor ar trebui în mare ca ceilalți să fie mase creștine sau seculare și indivizi seculari. Aici apare tensiunea, nimeni în România nu se identifică a fi mase creștine sau seculare, ci numai o parte se consideră a fi indivizi seculari. Ceilalți sunt persoane mai mult sau mai puțin creștine, fiecare cu gradul ei de libertate și demnitate reală conform modului cum trăiește fiecare.

În timp ce indivizii seculari au un representant onest în vehiculul lor politic, cel puțin în privința ontologiei sociale subiacente, persoanele creștine nu sunt reprezentate de nimeni onest intelectual în chestiunea ontologiei sociale, nici din partide, nici din stat. Ori pe o minciună ontologică nu se poate construi nimic corect și stabili nici la alt nivel, mai specific, mai concret. Toți cei care se pretind creștini sau tehnocrați în zona decizională sau a autorității de diferite feluri îi tratează pe semenii lor ca cetățeni secunzi, de mâna a doua, fără libertate și demnitate, dacă nu explicit, din politețe, implicit prin decizii.

Pentru persoanele creștine, cea mai frapantă e poate situația elitelor creștine, o contradicție în termeni de altfel, această sintagmă fiind potrivită cel mult sfinților. În primul rând frapează războiul fratricid dintre ei, filoruși și proocidentali, dar și între proocidentali. Există cauze obiective ale acestei situații, ele având originea în tactici ale serviciilor de informații de control al maselor creștine. Toate narativele respective provin din laboratoare mai vechi sau mai noi, mai tradiționale sau mai moderne, dar cu o continuitate clară de la începuturile statului nostru până acum, Nu e nimeni să nu fi fost legendat într-un fel sau altul, cu sau fără harisme speciale, cu sau fără apartenențe la organizații speciale transnaționale, dar în general cu plecări și reintegrări mai dese sau mai rare. Niște narative utile în activitatea informațională au devenit disfuncționale prin generalizare unde nu le e locul, în societatea în general. Dacă într-o lume neinstruită putea să pară în regulă, într-o lume care are acces la informații numai cine e naiv mai poate crede că se poate continua așa. În realitate nu e nimeni naiv, ci doar interesat, iar interesul e prelungirea cât mai mult posibil a situației de fapt și a privilegiilor respective.

Pe acest fond, instituția Bisericii noastre face o demonstrație în perioada asta pe viu că modelul descriptiv furnizat de domnul Oliver Jens Schmitt este corect pentru oricine privește din afară. În esență se sacrifică interesele cetățenilor țării pentru relația cu instituțiiile de putere pentru control colectivist al țării și susținerea unor proprietăți emergente naționale la a căror producție toți oamenii trebuie se alinieze ca executanți ai unor decizii luate anterior și necomunicate direct, dar pentru care se face nudging, după modelul unei țări ca unică organizație, diferit de modul de conceptualizare din perioada comunistă numai prin faptul că atunci se comunica direct ca plan cincinal. Posibilitatea de a refuza aceste înghiontiri, cu costuri mărișoare, ne face încadrabili la flawed democracies în clasamentele de profil. Contextul geopolitic în care chiar SUA sunt o democrație cu probleme, iar democrațiile reale sunt practic impotente militar și depindem existanțial de cea mai mare putere din lume nu va încuraja o creștere a calității democrației prea repede a țara noastră.

Care e situația persoanelor creștine neimplicate în acest joc transparent în condițiile evoluției tehnologiei comunicării din seculul XXI? Ce se vede interesant din interior este și funcția proprie a instituției Bisericii, invizibilă din exterior. Alternând temporal și la vârf, probabil printr-un proces de spovedire a celor care vând oamenii din țară pentru diverse interese, și tot mai intens de la nivel de episcop în jos, clericii intră statistic în disonanță cognitivă, nu toți, dar destui ca să existe o viață spirituală reală. Până la urmă e suficient să prinzi un moment de stare bună și să ții Liturghia ca treaba să meargă. După ce ai făcut asta, Dumnezeu iartă și ne spovedim. E un proces fără îndoială dureros pentru respectivele persoane în care sunt captivi ca sclavi de facto ai statului, de care depind aproape total material. Nu de acum, ci de milenii. Această stare nu e neapărat ceva rău, pentru că încurajează creșterea în libertatea interioară, cea mai importantă. E rea numai civic și politic, pentru semeni. Acceptarea ei din respect pentru instituții e una, încurajarea ei e o lipsă de dragoste.

Să profităm de fondul spiritual propriu al instituției Bisericii și să lucrăm la democratizarea țării către standarde europene și britanice, nu americane. Calea spre mai multă putere pentru cetățenii creștini nu are nimic de-a face nici cu individualismul democratic, nici cu elitismele și colectivismele din laboratoare care ni se propun. Ar putea avea legătură cu dezvoltarea patrimoniului verticalității noastre.

Dezvoltarea patrimoniului verticalității e soluția depășirii clivajelor între tabere, grupuri care se numesc pe ele bune fiecare cu argumentele ei, că sunt ale statului, societății sau Bisericii. Le depășești pe sus, pe verticală, către valorile care le pot face inteligibile pe toate și le arată sensul, le demonstrează limitele încremenirii în proiectul de nișă din varii neputințe și interese și de unde poți susține pe cei mai importanți oameni dintre toți, care nu împing și forțează nici spre o tabără, nici spre alta, ci care vizează valorile, sunt interesați de ele prioritar, nu de bani, statut, putere asociate infrastructurilor instituționale.

Patrimoniul verticalității este despre oameni care au viața orientată spre valori. Acum nu sunt mulți, dar nici puțini. Acum sunt și din elite, și din mase. Mâine pot fi mult mai mulți dacă narativul mase-elite e depășit, nu către individualism secular, ci către altceva care se va contura cu timpul. Evident, depășirea blocajului national nu se face de unii singuri, dar punem și noi umărul, măcar printr-o rugăciune democratică.

Milă, creație omenească și democrație

 

Când Hristos ne-a învāțat Tatāl nostru ne-a învāțat cā și El ca om se ruga Tatālui pentru iertare, deși era fārā de pācat. Prin dragoste persoana lui Hristos acceptă mila făra fi mai puțin atotputernic. Mila e lucrare din perihorezā, din viața Sfintei Treimi, nu ține de pācat. Mila e grijă și co-responsabilitate, mila trece dincolo de autoritate și supunere fără să le întrerupă pe niciuna. Mila nu e a celor slabi și pentru cei slabi, ci e a celor puternici pentru cei puternici.

Noi am înmulțit rugāciunea simplā Tatăl nostru prin creația noastră știind cā Dumnezeu are milā fațā de creația sa și implicit față de noi. Noi am creat instituții ca să avem case pe Tabor și să aducem raiul mai aproape de pământ. Dacă avem și milă adevărată, ne vom putea atinge scopurile, dacă o reducem la psihologic, la compasiune și empatie față de cel mai puțin puternic, chiar deznădăjduit, le vom rata. Oamenii au nevoie de mila care îi ridică și face puternici. Dar această milă trece prin cruce și îți cere să faci și tu la fel. Instituțiile nu se lasă crucificate niciodată, ele nu știu ce este sacrificiul, numai persoanele știu.

Nimeni care urmează cu adevărat misiunea unor instituții, în care se reglementează să urmăm valorile perene ale omenirii, nu va putea să le urmeze rămânând în cadrul instituțional. Cauza vine din faptul că e imposibil de formalizat traseul de parcurs către asemenea valori, ceea ce face ca nivelurile inferioare celui strategic și chiar orice decizie strategică efectivă să limiteze posibilitățile infinite de punere în practică a misiunii detectabile numai de persoane ca atare. Instituțiile pot prescrie sacrificiul, dar nu îi pot cunoaște detaliile posibilității niciodată. Instituțiile pot judeca, dar nu pot avea dreapta judecată vreodată. Acestea țin de cunoașterea tainelor sufletului pe care le știu numai persoana și Dumnezeu.

Dacă ești creștin sfințenia se caută ieșind din tiparele reale ale instituției, dacă ești filosof n-ai cum să cauți înțelepciunea și să oferi perspective noi limitându-te la fișa postului și practicile comunității din care faci parte, nici știința nu funcționează altfel, iar de arte nu mai vorbim. Ca să fii om de stat n-ai cum decât în răspăr cu situația instituțiilor statului.

Mecanismul prin care instituțiile continuă să existe la scară istorică de timp este generozitatea celor care le iau în serios misiunea, care le oferă mereu mai mult decât primesc și înțelegerea omenească față de cei care au intrat în joc, dar s-au oprit în diferite atitudini de compromis din varii considerente, de la accidente de parcurs personale la neputința personală la oportunism. În spatele acestui fel de generoriztate stă mila omenească după chipul celei dumnezeiești.

Să fim milostivi cu instituțiile noastre. Utilitatea continuității instituțiilor este că oferă niște repere inevitabil sumare unor viitoare persoane care se vor duce mereu spre ce este important fără că traseul să fie asigurat sau confortabil, ci mereu de natură mai mult sau mai puțin sacrificială.

Asemenea milā ca cea a Tatălui față de Fiu sā avem și noi fațā de creațiile noastre, spirituale, instituționale și general culturale, făcute cu har perceput direct, sau susținute haric fārā sā o simțim și pārut autonome, iertându-ne în mica noastrā perihorezā a iubirii aproapelui lāsatā dupā chipul celei mari. Mila face posibilă unitatea păstrând diferența, mila poate fi și față de mila psihologică și toate consecințele ei mult lăudate, susținându-le cu puterea primită, înțelegându-le în felul lor de a fi și oferindu-le roadele de care au nevoie: fapte și blândețe.

Când societatea e despre persoane și mila e a celor puternici față de cei puternici și fără nicun fel de laudă, atunci ea poate fi democratică. “Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (Corinteni 2, 12:9).

Democrația e pentru putere, milă și creație atât cât sunt ele cu putință în lumea aceasta.