Sfințenia, frumosul, binele și
adevărul au o valoare infinită și nu pot fi prinse în structura vreunei
organizații, nici nu pot fi produse de vreo organizație, care sunt finite. Sfânta
împărtășanie nu e pe inventar, nici nu intră în bilanțul contabil al vreunei
Biserici, frumusețea nu depinde de existența vreunui muzeu, expoziții sau peisaj
natural, binele nu poate fi produs de vreun sistem de educație și evaluat prin
indicatori, iar adevărul nu depinde în niciun fel de știință, filosofie sau
religie, care numai îi dau roată în diverse abordări.
Când vorbim despre patrimoniul
verticalității vorbim despre acele exemple umane manifestate prin vieți, opere
și practici care trec dincolo de scheme de organizare și instituții spre valori.
Cu cât modurile noastre de oganizare sunt mai masive și se iau mai în serios, ca
și cum ele ar produce valorile, în loc să știe că depind de ele, cu atât vor funcționa
mai mult ca un labirint kafkian pe drumul spre valori în loc să fie o simplă
poartă care se deschide când e cazul și se închide în alte momente, după voința
și pregătirea celor care vor să treacă prin ele. O poartă de altar, de
expoziție, de binefacere, de universitate.
O întrebare practică este cum mai
putem susține azi așa ceva? Nu e nevoie de vreo postulare platonică a
realității ideale a valorilor, ceea ce ar putea părea de nesusținut azi ca strategie
de universalizare, e suficientă o simplă așezare a lor deasupra instituțiilor într-un
fel sau altul. Argumentul practic e că întotdeauna există o diferență
științific vorbind între scopul real și cel declarat, în orice organizație și
la orice persoane conducătoare. Atunci n-are rost din perspectiva interesului beneficiarilor
să susținem narativ că instituția în realitate susține scopul declarat al ei,
întotdeauna asociat unor valori. În realitate instituția se susține pe ea și
persoanele care o conduc împreună cu cei din cercul de influență. Când acceptăm
narativul puterii de orice fel subminăm valorile prin lipsă de realism
organizațional. Asta nu e o acuză de lipsă de onestitate, ține de natura umană
imperfectă, lipsa de onestitate apărând ca tot mai probabilă numai dincolo de
un prag rezonabil asociat imposibilității ca cineva să fie perfect.
Așezarea valorilor a
instituțiilor ee poate rezolva din perspectiva fiecărui mod de a privi lumea:
· la teologi toate pot fi plasate în transcendent și făcute accesibile prin
minte și suflet, acțiunea lui Dumnezeu în persoane, omenire, lume.
· la seculari pot fi privite poate ca metareguli, regularități emergente pe
niște procese biologice, sociale și culturale spontane, eventual cu o
interpetare evolutivă, anume că au precedat apariției instituțiilor și că
acestea depind de mediul în care valorile trebuie preexiste difuz, întreținute
de procese spontane. Sunt posibile foarte multe scheme de gândire.
Accesibilitatea valorilor va fi prin minte, al cărei statut ontologic trebuie
apărat în fața unui reducționism fizicalist total, ceea ce e destul de simplu
de făcut.
Cu astfel de abordări se
garantează statutul de servitori publici al celor care conduc orice instituții,
failibilitatea și nevoie de verificare și control de jos în sus în cazul
secular, și dinspre credincioși și Dumnezeu în cazul religios. Instituțiile au
atunci un rol strict instrumental, depozitează bunuri valoroase, în niciun caz
valori. Instituțiile nu sunt depozitarele valorilor
Toate acestea au aplicații imediate
în funcționare statului, Bisericii, societății. La întrebarea de ce moralitatea
și onoarea nu mai sunt la baza educației universitare răspunsul e limpede,
pentru că nu mai există în societate, acolo unde se produce prin practici
spontane. Dacă vrem să apară din nou o vom practica în comunități mici,
neformalizate. Nu va putea fi niciodată recreată în instituții academice,
indiferent de măsurile luate intern sau legislativ, de cursuri de etică,
proiecte, etc. Școlile de la Păltiniș nu au nevoie de aprobarea ARACIS. La
întrebarea cum e posibil să existe războaie cu fundament religios răspunsul e
că s-a pus monopol instituțional pe sfințenie, a fost transformată într-o
resursă organizațională care aduce profit și trebuie blocat accesul altora la ea
pe căi diferite de cele instituționalizate. La întrebarea de ce ne livrăm
statului și căutăm dependența răspunsul e că am fost mințiți și ne-am lăsat
mințiți că în instituțiile statului există ceva legat de valori și decisiv
pentru viața noastră. La întrebarea de ce piața de artă ajunge la prețuri absurd
de mari răspunsul e că țintim spre valoarea infinită a frumuseții crezând naiv că
ea poate fi aproximată de vreun obiect frumos. La întrebarea de ce caută
instituțiile religioase atât de mult lumescul în loc să se ocupe cu cerescul
răspunsul e că relația cu cerescul e până la urmă simplă și clară, nu justifică
nenumărate posturi full-time, și atunci profităm de faptul că sutem
prietenii lui Dumnezeu și proiectăm viclean, fără să-I fi cerut vreo aprobare, influența
Lui în societate ca să obținem beneficii personale și să fim o mare putere
socială.
Decisive sunt deciziile noastre
personale legate de valori, iar instituțiile sunt instrumente. Patrimoniul
verticalității este despre a lua decizii de folos în comunități spontane de
oameni liberi. Când tratăm instituțiile și organizațiile în general ca
depozitare ale valorilor ne asumăm statutul de sclavi ai altor oameni și îl
trădăm pe Dumnezeu, dacă suntem credincioși, sau ce a produs omenirea mai
important, dacă suntem seculari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu