Poziționarea folositoare a creștinilor ortodocși în disputele dintre credincioși

 

De care parte alegem să fim când sunt neînțelegeri în Biserică? De partea obiectivității, a spovedaniei și a împărtășirii cu Trupul și Sângele lui Hristos. Emoțiile, atașamentele emoționale, idiosincraziile nu sunt de folos.

Așa cum un om de știință observă printr-un instrument și poate spune în mod obiectiv ce vede, adică la fel cum ar vedea și alte persoane, repetabil, în măsură să genereze acord și să obțină o cunoaștere sigură, la fel și creștinii au nevoie de instrumente ca să vadă obiectiv ce se întâmplă. Dumnezeu vede de sus, din veșnicie, din afara timpului. Pentru El, totul are obiectivitate deplină, cunoaște și ceea ce a fost, și ceea ce este, și ceea ce va fi. Omului nu îi e lăsat să vadă de sus cât e în lume, ci numai de jos. Pentru a putea îmbrățișa totul cu privirea, așezarea din care să obțină perspectiva necesară va fi cât mai jos posibil: în iad. 

Numai din coborârea de sine, din lacrimi ale pocăinței care nu sunt ale noastre, nu ni le asumăm, ci știm că aparțin lui Hristos, putem fi obiectivi. Numai prin nimicnicia completă în fața Creatorului poate exista un dram de obiectivitate omenească în prinvița persoanelor și a comunităților. Privind cu ochiul minții, deasupra, vom putea observa pe cei mai sus decât noi cum cad și cum se ridică. Vom ști unde e urgența cea mai mare de ajutorare, măcar cu rugăciunea.

Nu există lideri creștini care să poată spune altora ce să facă duhovnicește, să planifice rațional și să dea dispoziții. Acestea, atât cât se fac, nu țin de duhovnicesc, ci de lumesc. Numai oamenii dezlipiți de sine, care știu că nu știu, știu că ce știu nu e al lor, că toate sunt ale Lui dintru ale Lui. Pot spune, dacă e cazul, ce văd, și apoi pot să lase o libertate deplină. A avea informații despre comportamente și atitudini din funcții înalte ajută numai dacă ai mintea în iad cu privire la tine însuți și poți sugera delicat, fără să obligi. Să bați, știind că poate nu ți se va deschide.

A fi în iad, a fi umilit, a fi disprețuit, a nu protesta împotriva nedreptății, a recunoaște că așa este ceea ce factual nu este așa, a spune că ai greșit când nu ai greșit, acestea sunt pământul gras al spovedaniei și al Sfintei Împărtășanii. Abia atunci harul lui Dumnezeu te învelește ca într-un nor, acoperindu-ți inima.

Ce este greșit și ce este corect în comentariul Pr. Nicolae Tănase și reacțiile la el

 

Pentru a vede ce este greșit și ce este corect în relatări și reacții primul lucru e să înțelegem situația intervenției. Ca să o înțelegem în fondul ei punctul de plecare este cel al gândirii din perspectiva judecării păcatelor, conform textelor bisericești. Noțiunile sunt ușor accesibile în îndrumarele de spovedanie.

 

Un exemplu azi contraintuitiv prin prisma dreptului la avort este că un avort este un păcat atât pentru mamă, cât și pentru tată. Ideea din spate este că relația umană primează asupra autonomiei individului față de celălalt, natura însăși a umanității e relațională, de unde și importanța ontologică a familiei și apoi a instituției familiei. Un alt exemplu contraintuitiv în zilele de azi este că a te aranja, îngriji ca să fi atractiv sexual altei persoane, sau pur și simplu ca să te integrezi social și să te simți bine când toată lumea face asta deja ca un reflex, indiferent dacă ești bărbat sau femeie, este un păcat. Ideea din spate este că nu e necesară înfrumusețarea suplimentară pentru că oricum fiecare om este frumos așa cum este și poți găsi în el chipul creatorului sau Maicii Domnului. Toți oamenii din perspectivă ortodoxă sunt frumoși așa cum sunt, iar cine e curat sufletește vede asta.

 

Putem formula acum mai ușor de înțeles ce este corect în ce a spus Pr. Nicolae Tănase: că sunt situații de abuz sexual în care există o co-responsabilitate morală în sensul moralei ortodoxe. Ce este greșit în comentariu? Că situația morală religioasă ar trebui să aibă consecințe legale, ba chiar unele cantitativ exprimate, după modelul din pidalioane al îndepărtării de la împărtășanie un număr de luni.. Aceasta este o atitudine tipică de transfer al moralității din registrul relevanței pentru mântuire în cel al funcționării sociale și este o trăsătură culturală a modului de gândire ortodoxist.

 

Reacția presei este corectă în privința semnalării greșelii Pr. Nicolae Tănase și este greșită în modul de interpretare a ei, inducând cititorului ideea că frumusețea femeii este cea despre care spune Pr. Tănase că ar trebui pedepsită. Din păcate pentru limba română noi nu avem cuvinte diferite pentru frumusețe cum găsim în alte limbi, care să indice registrele lumesc și cel spiritual ale frumuseții. Noi vorbim despre produse de frumusețe, putând să însemne prin conotații orice fel de de frumusețe, nu despre ahava beuty products. Neavând, ar fi de dorit să fim nuanțați în exprimare ca să se înțeleagă mai clar la ce ne referim.

 

Reacția purtătorului de cuvânt al BOR este corectă în a nu pune paie pe foc și este greșită în a nu clarifica sau măcar indica problema relației dintre morală/cvasi-legislația creștină și legislația seculară, adică între responsabilitatea din interiorul Bisericii și cea legală în stat. Dar o astfel de clarificare și delimitare ar fi fost și greu de făcut când simbioza stat-biserică puternică este de fapt cea dorită. Greu de crezut că poți demantela mentalități ortodoxiste din societate când ce vrei tu este rezultatul ortodoxismului, un stat cu rol important și direct al religiei asupra politicilor publice.

 

Acțiunea “sistemului” de subminare a mentalității ortodoxiste prin acest scandal de presă este corectă în contextul tensiunilor politice globale și din interiorul BOR și este grreșită prin oportunismul ei. Dacă era în serviciul cetățeanului s-ar fi manifestat de foarte multă vreme, strategic, și atunci nu ar mai fi fost nevoie de victime colaterale proiecte de binefaceri autentice.

 

Pe plan duhovnicesc însă toate au un rost. Culegem ce am semānat vânzând capitalul simbolic creștin statului capturat și firmelor corupte pentru bani. Exact ca în Evanghelie, toți trec pe lângā cel cāzut între tâlharii erorilor proprii și ale altora și dezbrācat ca sā deconteze public disputele despre dreptul la avort din spațiul european și occidental în general. Ne grābim jos la Ierihon unde sunt banii, proiectele parohiilor proprii, obiectivele și imaginea ASCOR, reziliența socialā, cultura înaltā, ce are și vrea fiecare. Undeva în cer Maria Egipteanca se roagā.

Despre mistică și misticism

 

Mistica nu e vreo știință sau teorie academică, ci viețuirea împreună cu alte persoane pe care le recunoști ca ceea ce sunt, persoane, cu miezul lor de ființă tainic. O privire asupra unei flori sau cerului îți spune ceva și despre Creatorul lor, deslușirea unui profil uman mergând pe un drum departe îți spune ceva despre prezența unui seamăn. Chiar și când nu ești credincios ai un moment de privire deschisă, care lasă loc altcuiva, până când revii în tine.

 

Mistica ține de viața de zi cu zi firească, neinvadată de rețete de înțelegere prin gândirea filosofică și științifică. Acesta e miezul însuși al ființei lumii omenești. Când în jur vedem numai obiecte mecanice, biologice, chimice, sociale, fenomene psihologice ne-am îndepărtat de viață și ne desprindem de mistică. Ceea ce este marginal și numai un mijloc pentru a rezolve unele probleme în viață îl punem central. Suntem atunci ca zidarul care nu mai lasă mistria din mână nici când doarme, nici la masa din familie. Omul nu e făcut să fie cu uneltele la îndemână toată ziua. A avea o zi pentru Dumnezeu și semeni nu înseamnă decât a avea o zi de trăit firesc. Mistic.

 

Mistica nu e un antropocentrism, în ea omul nu se așează în mijlocul lumii, ci este împreună cu toate, creaturi și creator.

 

Mistica odihnește pentru că ea în însăși odihna, liniștea, pacea, raiul pierdut parțial, nu complet. E amintirea către a cărei realitate ne îndreptăm prin viață.

 

Misticismul nu e decât să crezi că poți fii în rai fiind în lume, e o lene de a-ți face munca vieții căzute din lume, care e o și muncă a gândirii, științei, tehnologiei, ca să te întreții și să rezolvi ce e de rezolvat în lumea vremurilor tale. Inventezi tot felul de scurtături superstițioase ca să nu te pui pe treabă. Ispita misticismului e de la diavol, e una a neasumării responsabilității ce-ți vine de a lucra la mântuirea ta și a semenilor, nu de a fenta acest lucru prin metode “spirituale” vrăjitorești.

 

Când respingem gândirea rațională modernă în lucrul practic ne ducem în misticism, e rău, când o respingem în timpul nostru de odihnă ne ducem în mistică, e bine.

 

Pentru sfinți și pentru cei îmbunătățiți munca e și odihnire, devine rucodelie, iar rucodelia științei, ingineriei, agriculturii, pot merge împreună cu mistica, bucuria de a fi în legătură permanentă cu creația și persoanele de aici și din veșnicie. Orice om poate măcar încerca să pornească pe acesta drum și acesta e darul poate cel mai mare al ortodoxiei. Nu e nevoie să fii monah și monahie pentru asta.

 

Avantajul ortodoxiei fațā de alte confesiuni creștine e în primul rând prezentul, nu trecutul. Praznicul și postul ca și permanente, în ritmul vieții și respirārii, cu praznicul bucuriei recunoașterii prietenului mereu înainte de postul cāinței depārtārii de El. Cine vrea sā înțeleagā trecutul și viitorul trebuie sà porneascā de la prezent. Peste acestea vin ritmurile sociale și bisericești ale posturilor și praznicelor rânduite. E ca relația dintre rugăciunea personală și cea comunitară, se completează.

 

Mistic înseamnă realist pe deplin. Însă realitatea fiind în dezvăluire permanentă pe măsura urcușului duhovnicesc sunt și experiențe mai rare, la care ajung puțini, pe care îi numim sfinți, care văd mai de sus, ca din satelitul rugăciunii ce se întâmplă și ne spun despre aceste fenomene ce au înțeles. Putem avea și o disciplină teologică academică despre mistică, o sistematizare a toate acestea pentru a separa realitatea de posibilă înșelare, mai ales în cele înalte. Dar în a-ți privi prietenul în ochi zâmbind ce înșelare poate fi dacă te ții de ce e da da și ce e nu nu?

 

Mistica nu e un concurs de trăiri, o competiție pentru performanță duhovnicească, iar marii mistici trăiesc firesc ceea ce trăim și noi firesc, dar altceva, pe măsura darului primit de ei. Mistica este însăși viețuirea accesibilă tuturor, în care fiecare fiind unic diversitatea felurilor de a fi mistic e mai degrabă nesfârșită, cât neamul omenesc. Mereu va fi ceva nou de adăugat la mistica academică, la tratate, din care putem citi ca dintr-o carte de istorie fără a putea prezice viitorul omenirii și către al câtelea cer se va putea înălța cineva vreodată.

 

Mistica e accesibilă tuturor confesiunilor creștine, poate și altora, de fapt oricărei persoane umane care privește lumea. Unii putem crește mai mult, alții mai puțin. Alții putem să vrem ne-o refuzăm cu totul, dar aceasta e cu neputință. Numai o mașină lucrează în permanență. Omul se și odihnește.

 

De aceea puteam avea și sfinți în închisori: ceea ce pentru unii e numai închisoare și chin, pentru alții poate fi și odihnire prin ele. E ca și cum ai aștepta în pace eliberarea din lume.

Ortodoxia: între idolatria istoriei și scientismul psihologic

 

Când propaganda rusă spune că se poartă un război sfânt împotriva occidentului demonic în spatele acestei afirmații se află un mod de a gândi propria identitate, considerată sfântă, în raport cu o alta, considerată demonică. Înfrângerea identității demonice este o datorie a celei sfinte și în schema de gândire creștină este de neevitat, practic fiind garantată de învierea lui Hristos și de alinierea identității ortodoxe ruse la voința lui Hristos.

 

Problema cu această schemă de argumentare este că nu e o invenție în laboratoarele de comunicare, ci un rezultat al unui mod de funcționare al instituțiilor ortodoxe pe termen lung. Dacă vrem să îi opunem ceva substanțial nu e nevoie de tehnici de comunicare, ci de o analiză de fond.

 

Poate că statul ar merita să investească într-o înțelegere nuanțată a fenomenului, angrenând specialiști din zonele disciplinare relevante. Până atunci, se poate observa că la scară mică, a relațiilor personale, există o abordare similară în relațiile dintre ortodocși și protestanți. Nu este ceva rar afirmația că protestanții manifestă idolatrie de sine și că, Dumnezeu urând idolatria de sine, ca pe orice idolatrie, e bine pentru ei să se întoarcă la dreapta credință. Când vorbim despre sine, vorbim implicit despre identitate. Idolatria de sine este ceva rău, la limită sugerând căderea demonică a mândriei, ortodoxul se poziționează de partea binelui și luptă împotriva căderii demonice. Relația persoană-persoană și instituție-instituție din această abordare, propaganda rusă o folosește global și justifică un război sfânt.

 

Că protestanții au idolatrie de sine este fals. Nimeni care crede în Dumnezeu nu poate avea idolatrie de sine, sinele fiind trăit în directă relație de dăruire din partea unui creator. Argumentul că încep cu ei înșiși bisericile lor este și el factual fals, sunt în evoluție culturală din instituțiile vechi, nu există vreo decuplare ontologică față de Hristos, numai instituțională.

 

Că Dumnezeu urăște idolatria de sine este, de asemenea, fals. Ura nu ține de identitatea lui Dumnezeu. Ceea ce în vechiul testament e văzut ca furie, răzbunare, e o cheie de lectură a atributelor divine din acea perspectivă. Dumnezeu nu s-a transformat în dragoste odată cu întruparea Fiului, era asta din veșnicie, prin întrupare numai s-a arătat oamenilor căzuți a fi clar aceasta, dragoste.

 

Ar putea fi douà ipoteze cu privire la de ce unii ortodocși considerā cā protestanții manifestā idolatrie de sine:

·       ipoteza cāderii personale. Te identifici cu trāsāturile tale lumești care devin sinele tāu, ce ești, constați cā vii direct de la Hristos prin apostoli și sfinți pārinți, iar cine sare etapa patristicā în identitatea lui pornește de la "sine" și direct originea Hristos. Cāderea nu permite sā mai vezi sinele tāu profund care nu e determinat lumesc. E un soi de idolatrie colectivā a istoriei și nu e de mirare cā poate naște filetism în al doilea pas.

·       a doua ar fi ipoteza psihologizārii credinței. Influența standardelor științei moderne scoate sinele din zona de interes teoretizabil și efectul e similar cu al.unei cāderi, dar nu prin greșeli de viațā, ci o ecranare epistemicā datā de însușirea "spiritului" vremurilor

 

Din punct de vedere practic social efectele celor douā mecanisme sunt convergente. Soluțiile imediate pot fi pentru primul mai multā comunicare creștină de calitate pe problema sinelui, iar pentru al doilea un pic de filosofia psihologiei ca sā îi înțelegi limitele învațatā de oricine folosește psihologia în instituția Bisericii.

 

Pe termen mediu cercetarea teologică academică ar putea să așeze înțelegerea situației pe agenda ei. Filiația față de tradiția patristică nu e numai istoric-lumească, e veșnic-istorică, acționând și prin veșnicie în cadrul comunității lumesc-veșnice de pesoane. Acest mod de acțiune susține și caracterul viu al tradiției, care nu e simplă imitare și procesare culturală a unui bagaj vechi, ci o retrăire a lui prin relația cu veșnicia, cu persoanele de acolo mai precis, în prezent. Prin urmare dacă tai o legătură lumească nu înseamnă că ai tăiat și legătura ontologică prin veșnicie față de acele persoane, fie și fără să îți dai seama că există, fără să o vezi. Dacă avem drepți vetero-testamentari nu văd de ce nu am putea avea și persoane echivalente ca statut în comunitățile protestante prin intermediul veșniciei. Chiar dacă ne refuzăm singuri luminarea și îndumnezeirea, nu înseamnă că nu putem dobândi despătămirea și acțiunea morală. Pe o schemă de acest fel s-ar putea poate evita situația nu tocmai plăcută de a da apă la moară unei facilitări ortodoxe a unui clivaj calitativ major, nu doar gradualist, între confesiunile creștine, cu consecințele pe care le vedem geopolitice, a unui război considerat sfânt, și în interiorul lumii libere, a califcării protestanților ca manifestând idolatrie de sine.

 

Cum însă orice efort de analiză și gândire are niște costuri, e puțin probabil ca cineva să vrea să și le asume în loc să folosească resursele respective la altceva. Câtă vreme suntem în pace și liniște sub umbrela forței militare a altor țări, occidentale, ne vom vedea de treburile noastre ca de obicei.

 

Paștele meu, sau Paștele tău?

 

Nașterea lui Hristos în sufletul omului și învierea Lui în inimă fiind permanente, ce este această separare a datei sărbătoririi între oameni? Este transformarea permanenței în eveniment.

 

Evenimentul este mai întâi bucuria omului când sesizează nașterea și învierea în sine. Bucuria personală apare ca ceva deosebit pe fondul neatenției uzuale, a risipirii, a îndeletnicirii cu cele ale lumii în care suntem. Pentru sprijinire reciprocă, de dorul acestei bucurii, sub îndrumarea unor călăuzitori ne organizăm ca să avem o bucurie mai sigură, care depinde mai puțin de slăbiciunile fiecăruia. Bucuria devine asociată unei zile și unui proces, al postului pregătitor.

 

Evenimentul devine public, bucuria devine un obicei social și o necuviință să nu o ai atunci când îi vine timpul lumesc. Comunitățile oamenilor neștiind în lume multă vreme unele de altele această zi ajunge să nu mai fie aceeași în diferite părți ale lumii. Timpul lumesc, momentul prevăzut al bucuriei ajunge diferit. Apoi lumea se schimbă, aflăm cu toții unii de alții și ni se pare ciudat, poate chiar o necuviință să ne bucurăm în alt moment decât ar trebui.

 

Unirea în bucurie tot se face, dar se face în cele fără de folos. Sărbătoarea se pierde în uitarea bucurie cerești și creșterea celei lumești. Sărbătoarea se pierde în lăcomie, comerț cu de toate ale Paștelui lumesc, la orice dată ar fi acest eveniment.

 

Nașterea lui Hristos în sufletul omului și învierea Lui în inimă fiind permanente, nu pot fi o necuviință. Cel ce se bucură nu poate fi un străin. Bucuria altora nu poate genera întristare, iar a noastră cum ar putea? Nașterea lui Hristos în sufletul omului și învierea Lui în inimă fiind permanente, foame de ceresc nu poate fi potolită cu mese lumești.

 

Privește-ți în ochi fratele care te fură, pe care l-ai lăsat la vie și când ai venit ai aflat că te-a trădat și vândut. Și bucură-te cu el.

 

Privește-ți în ochi fratele care te judecă și te umilește, care te scuipă și te biciuiește, îți dă cu tunurile în mănăstiri, îți risipește cu răutate munca, te ține în sărăcie. Și bucură-te cu el.

 

Privește-ți în ochi fratele care vrea să te ucidă fiindu-i frică de pedeapsa cuvenită, care se sperie când Dumnezeu ascultă rugăciunea psalmistului și nu poate înțelege ce este iertarea. Și bucură-te cu el.

 

Privește-ți în ochi persoana pe care ai furat-o, trădat-o, batjocorit-o cu faptele și tale, cerei iertare și bucurați-vă.

 

Dacă ar fi câte un Paște în fiecare zi a anului și tot nu ar fi de ajuns. Paștele este al nostru al tuturor și îl dăm Lui, fiind dintru ale Lui. Când nu îl mai dăruim și noi la rândul nostru cu dragoste, îl pierdem.  Paștele tău dă-l celuilalt, nu-l ține pentru tine.

 

Nu e nevoie de vreo dată comună, e nevoie de foamea și setea de trupul și sângele lui Hristos. Zosima acestui deșert poate veni oricând.