Când propaganda rusă spune că se poartă un război sfânt
împotriva occidentului demonic în spatele acestei afirmații se află un mod de a
gândi propria identitate, considerată sfântă, în raport cu o alta, considerată
demonică. Înfrângerea identității demonice este o datorie a celei sfinte și în
schema de gândire creștină este de neevitat, practic fiind garantată de
învierea lui Hristos și de alinierea identității ortodoxe ruse la voința lui
Hristos.
Problema cu această schemă de argumentare este că nu e o invenție în
laboratoarele de comunicare, ci un rezultat al unui mod de funcționare al
instituțiilor ortodoxe pe termen lung. Dacă vrem să îi opunem ceva substanțial
nu e nevoie de tehnici de comunicare, ci de o analiză de fond.
Poate că statul ar merita să investească într-o
înțelegere nuanțată a fenomenului, angrenând specialiști din zonele
disciplinare relevante. Până atunci, se poate observa că la scară mică, a
relațiilor personale, există o abordare similară în relațiile dintre ortodocși
și protestanți. Nu este ceva rar afirmația că protestanții manifestă idolatrie
de sine și că, Dumnezeu urând idolatria de sine, ca pe orice idolatrie, e bine
pentru ei să se întoarcă la dreapta credință. Când vorbim despre sine, vorbim implicit
despre identitate. Idolatria de sine este ceva rău, la limită sugerând căderea
demonică a mândriei, ortodoxul se poziționează de partea binelui și luptă
împotriva căderii demonice. Relația persoană-persoană și instituție-instituție
din această abordare, propaganda rusă o folosește global și justifică un război
sfânt.
Că protestanții au idolatrie de sine este fals. Nimeni
care crede în Dumnezeu nu poate avea idolatrie de sine, sinele fiind trăit în
directă relație de dăruire din partea unui creator. Argumentul că încep cu ei
înșiși bisericile lor este și el factual fals, sunt în evoluție culturală din
instituțiile vechi, nu există vreo decuplare ontologică față de Hristos, numai
instituțională.
Că Dumnezeu urăște idolatria de sine este, de asemenea,
fals. Ura nu ține de identitatea lui Dumnezeu. Ceea ce în vechiul testament e
văzut ca furie, răzbunare, e o cheie de lectură a atributelor divine din acea
perspectivă. Dumnezeu nu s-a transformat în dragoste odată cu întruparea
Fiului, era asta din veșnicie, prin întrupare numai s-a arătat oamenilor căzuți
a fi clar aceasta, dragoste.
Ar putea fi douà ipoteze cu privire la de ce unii
ortodocși considerā cā protestanții manifestā idolatrie de sine:
·
ipoteza cāderii
personale. Te identifici cu trāsāturile tale lumești care devin sinele tāu, ce
ești, constați cā vii direct de la Hristos prin apostoli și sfinți pārinți, iar
cine sare etapa patristicā în identitatea lui pornește de la "sine" și
direct originea Hristos. Cāderea nu permite sā mai vezi sinele tāu profund care
nu e determinat lumesc. E un soi de idolatrie colectivā a istoriei și nu e de
mirare cā poate naște filetism în al doilea pas.
·
a doua ar fi ipoteza
psihologizārii credinței. Influența standardelor științei moderne scoate sinele
din zona de interes teoretizabil și efectul e similar cu al.unei cāderi, dar nu
prin greșeli de viațā, ci o ecranare epistemicā datā de însușirea "spiritului"
vremurilor
Din punct de vedere practic social efectele celor douā
mecanisme sunt convergente. Soluțiile imediate pot fi pentru primul mai multā
comunicare creștină de calitate pe problema sinelui, iar pentru al doilea un
pic de filosofia psihologiei ca sā îi înțelegi limitele învațatā de oricine
folosește psihologia în instituția Bisericii.
Pe termen mediu cercetarea teologică academică ar putea să
așeze înțelegerea situației pe agenda ei. Filiația față de tradiția patristică
nu e numai istoric-lumească, e veșnic-istorică, acționând și prin veșnicie în
cadrul comunității lumesc-veșnice de pesoane. Acest mod de acțiune susține și
caracterul viu al tradiției, care nu e simplă imitare și procesare culturală a
unui bagaj vechi, ci o retrăire a lui prin relația cu veșnicia, cu persoanele
de acolo mai precis, în prezent. Prin urmare dacă tai o legătură lumească nu
înseamnă că ai tăiat și legătura ontologică prin veșnicie față de acele
persoane, fie și fără să îți dai seama că există, fără să o vezi. Dacă avem
drepți vetero-testamentari nu văd de ce nu am putea avea și persoane
echivalente ca statut în comunitățile protestante prin intermediul veșniciei. Chiar
dacă ne refuzăm singuri luminarea și îndumnezeirea, nu înseamnă că nu putem dobândi
despătămirea și acțiunea morală. Pe o schemă de acest fel s-ar putea poate
evita situația nu tocmai plăcută de a da apă la moară unei facilitări ortodoxe
a unui clivaj calitativ major, nu doar gradualist, între confesiunile creștine,
cu consecințele pe care le vedem geopolitice, a unui război considerat sfânt,
și în interiorul lumii libere, a califcării protestanților ca manifestând
idolatrie de sine.
Cum însă orice efort de analiză și gândire are niște
costuri, e puțin probabil ca cineva să vrea să și le asume în loc să folosească
resursele respective la altceva. Câtă vreme suntem în pace și liniște sub umbrela
forței militare a altor țări, occidentale, ne vom vedea de treburile noastre ca
de obicei.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu