Acasă printre străini

“Noi suntem morți, ei sunt vii!” mai spuse călugărul cu ochi albaștri, iar apoi se duse către o doamnă care privea mormântul starețului Oanele. Prietenul meu avea fruntea lipită de pământul Părintelul Cleopa, iar apoi îl sărută. După o vreme s-a ridicat și am mers la Neamț.

 

E greu să alegi unde să mergi la Sfânta Liturghie în zona Sihăstria, dar pentru că erau puține mașini în parcare ne oprisem dimineață la Secu. După ce am coborât din mașină un om a venit să ceară o țigară. Cu părere de rău i-am spus că ne-am lăsat. Și eu aș vrea, dar nu pot, zise omul. Eu mai merg uneori pe munte, a zis prietenul și, știți, cum urci, se simte. Înțeleg, se curăță instalația, a zis omul,  și zâmbind îl privii de sus până jos.

 

În paraclis nu era aproape nimeni la început. Un fel de nebun al lui Hristos făcea ordine cu niște cuvinte pe care nu le puteai înțelege, dar îl urmai intuind ce vrea. La început s-a umplut biserica, apoi nu mai avea unde să arunci un ac nici în pridvor. Când a ieșit să tămâieze preotul a tresărit de bucurie că erau atâția închinători și ne-a binecuvântat, ieșind din rânduiala psalmului. Afară oamenii erau pe scări și trepte, iar în parcare nu l-am mai văzut pe fumător.

 

La intrarea în Sihla era un om care vindea gemuri și mere, stătea înfrigurat pe o bancă în apropierea lor. Nu cumpăra nimeni. Toată lumea intra la peșteră, se închina, se ruga și pleca. Pe potecă mai vorbeau, la peșteră tăceau. Un tată i-a spus șoptit băiețelului: ridică-te, să se mai roage și alții. Hai să luăm niște mere de la acest om, i-am zis prietenului. A luat vreo două kilograme. Săteanul aproape că a smuls cei zece lei din mâna lui, cumva glumind. Să aveți drum bun!

 

Apoi am trecut prin rai spre schitul Daniil Pustnicul. Duhul cuvioasei Teodora bătea ușor printre copaci, nici cuvioasa Parascheva nu era departe. Hai să ne rugăm la amândouă, i-am zis prietenului. Ca să respectăm ce am făgăduit. Hai. Timpul nu mai trecea, ici colo punctat de troițe și stânci înverzite. Chiar la intrarea în schit coborau câteva familii mai în vârstă. “Voi cei care sunteți tineri ar trebui să urcați mai repede, nu ca mine la șaptezei de ani!” Eh, ce să facem, a zis prietenul... Bisericuța era caldă, părinții și icoanele la fel. Oamenii veneau de departe cu probleme și rugăciuni. Străini fiind, nu ne-am băgat în vorbă, dar binecuvântare am primit. Ochii starețului întrebau parcă: cine sunteți? Tăcând i-am răspuns: ca și voi. Niște străini. Mulțumesc, a zis, și ne-a mai binecuvântat o dată.

 

Dacă tot am ajuns pe aici să mergem și la Sihăstria, i-am spus prietenului. Deși ne era frig și mâncasem numai câteva mere toată ziua, am făcut stânga de la intersecția drumului forestier cu cel asfaltat. După închinarea în biserică am urcat la Cleopa și Oanele, de Paisie Olaru uitasem că e tot acolo. Era ceva lume. Prietenul a așteptat, a sărutat crucea părintelui Cleopa și a mers la Starețul Oanele. Eu stăteam mai departe, îi priveam. Atunci a venit călugărul cu ochi albaștri. “Toată lumea vine aici, face o poză și pleacă! Nimeni nu se așează cu fruntea pe pământul mormântului Părintelui Cleopa, să plângă!” Prietenul a lăsat capul în jos. “Acesta (arâtând spre Oanele) era un bun gospodar, Marta! Știi de Marta?” Marta și Maria..., încuviință prietenul. “Maria e rugăciunea, Doamne Iissuse... Când am venit, acesta mi-a zis să fiu un bun gospodar. Dar și Maria să fie mereu...”

 

Călugărul plecă la alți oameni, iar prietenul se duse la crucea lui Paisie Olaru, căruia îi sărută fotografia. Văzând, călugărul a venit din nou lângă el. “Uită-te la el (spre Paisie), uită-te cum arată! Nu-ți vine să plângi când îl privești”. Amândoi îl priveau pe Paisie Olaru. În scurt timp lacrimile le curgeau pe obraji, n-am văzut cui mai întâi. Cu o privire bucuroasă, lăcrimau. După vreo două minute, cumva jenat, prietenul a pornit spre mine, care așteptam spre intrare. Călugărul cu ochi albaștri la fel, intimitatea rugăciunii și a lacrimilor fusese dezvăluită. Ne retrăgeam când am auzit din spate: stai, vino aici, și îi arătă mormântul Părintelul Cleopa. “Aici a așezat o femeie fruntea pe pământ și l-a auzit pe Păintele”. Ascultător, prietenul și-a dat jos căciula și a așezat fruntea pe pământ. Lacrimile curgeau din nou pe obrajii lor. “Noi suntem morți, ei sunt vii!” mai spuse călugărul cu ochi albaștri, iar apoi îi întoarse spatele și se duse către o doamnă. Ascultarea lui trebuia să meargă și ea mai departe.

 

Ne propusesem să citim câte un paraclis la mai multe icoane ale Maicii Domnului, dar ziua era pe terminate. Hai totuși și la Neamț. A fost bun gândul, pentru că era slujba Paraclisului. Ne-am închinat, am trecut pe sub icoană și ascultam slujba. Cu un ochi mai priveam la fereastră văzând cum se întunecă. Ceață și întuneric, condiții grele de mers cu mașina. Prietenul mi-a spus să mergem, pentru că se face târziu. Atunci a venit o mamă cu un băiețel. Acesta nu voia să treacă pe sub icoană, striga cu glas tare: nu vreau ! Încet mama l-a convins să se apropie. Părinții țineau slujba ca și cum nu s-ar întâmpla nimic. N-am mai privit, însă la un moment dat am sesizat acea mamă rugându-se Maicii Domnului, iar copilașul stătea cuminte dedesubt. Minute în șir. După ce a încheiat, a trecut și ea și au plecat. Hai să mergem și noi, mi-a zis prietenul, se face întuneric. Văzând îngrijorarea lui am încuviințat. La ieșirea din naos am auzit amândoi din spate: mă părăsiți? N-am mai putut pleca, ne era rușine. Ne-am așezat într-o strană mai aproape de ieșire. Am stat până s-a terminat paraclisul și continua cu vecernia.

 

Pe drum până la cazare a fost destulă lumină, tot mai puțină. Ceața filtra copacii aplecați spre șosea, ocrotind călătorii.

 

Despre distincția ortodoxie - ortodoxism

 

Dumnezeu nu are nevoie de gândire analitică și de structuri arhitectonice discursive. Persoana Logos transcende modul de gândire uman, de unde și limitele oricărei reprezentări filosofice în teologie.

 

Când în situația noastră de oameni gândim analitic și structural efortul e de folos numai dacă urmează un efort similar de sinteză, personal sau în echipă, de reprezentare a întregului și validare a reprezentării sintetice în raport cu observațiile la scara respectivă de complexitate. Iată câteva exemple:

·       dacă vorbim despre teologie validarea e la scara cosmică și a nevizibilelor, cazul Sf. Isaac Sirul.

·       dacă vorbim despre mediu natural validarea e la scara tuturor proceselor de toate scările din mediu în interacțiune, așa cum sunt abordate în toate disciplinele relevante.

·       dacă vorbim despre mediu social validarea e la scara tuturor proceselor sociale de toate scările, de la psiho-sociale la mocroeconomice și politice.

 

Se poate observa cât de mult vorbim fără nici o acoperire, adică imitând parțial ce spun cei care au făcut o validare. Uneori cât de mult vorbim fără a înțelege ce vorbim, din varii motive și nevoi.

 

Un caz particular e distincția ortodoxie-ortodoxism. Valoarea ei analitică e numai prin sinteză a proceselor specifice fiecărui termen, duhovnicești vs. ideologice. Validarea ei e la scara socială macro și transcendentă/nevizibilă a societăților cu oameni care se angajează în diferite grade în viață creștină. Scoasă din acest proces de analiză-sinteză-validare distincția poate fi deturnată spre a face rău și a judeca. Așezată în acest proces poate fi de folos la înțelegerea cu mintea umană până la un punct a lucrării binelui și răului în lume. Validarea completă ca proces, cu posibilitatea de invalidare, se face la judecata de apoi.

 

Am mai putea observa că în disciplinele științifice validarea imaginii asupra realității descrise ca întreg livrate publicului nu e inclusă, numai cea la nivel mic ipotetic și teoretic, a părților întregului. Altfel spus, știința e comunicată și popularizată fără validare. Nu are de ce să se mire nimeni că adesea e invalidată existențial, prin experimentarea consecințelor viziunii respective asupra lumii de către oamenii care o adoptă necritic. Responsabilitatea suferinței respective aparține comunităților de oameni de știință și celor care adoptă un mod de gândire necritic.

 

Validarea descrierilor științifice ca întreg se poate face la scară de gândire filosofică, iar validarea modurilor de gândire filosofice se poate face la scară duhovniceacă. Instrumentarul metodologic al acestui test este de tip științific și filosofic, dar conținutul semantic nu este științific sau filosofic.

Trepte ale admirației

 

Pe prima treaptă îl admiri pe om ca să te înalți pe tine pentru că ești în această relație cu el. Vine în două feluri, fie e același fel de om ca tine, și speri că vei ajunge ca el, fie e în altfel de om, și nu mai e necesar să faci vreun efort ca să fii ca el, știi că nu vei putea și știi de ce, pentru că e altfel (geniu, sfânt). Admirația e un prilej de lene, ne împlineștea aparent, fără să mai facem efort. Omul îl gândești pe această treaptă firesc, e un tot unitar, persoana împreună cu faptele ei.

 

Pe a doua treaptă lași omul în pace și admiri faptele. Lauzi faptele, nu omul, nu îl mai ispitești cu admirația ta. El îți va primi admirația, pentru că de aceea e de admirat, dar bine nu îi va face. Admirând faptele poți să îți vezi de faptele tale în liniște, care ar putea deveni și ele admirabile, chiar dacă nu în același domeniu. Admirația devine un prilej de autocunoaștere, de analiză a potențialităților și punere pe treabă. Pe această treaptă omul e despicat analitic ca să îți fie mai ușor.

 

Pe a treia treaptă admiri procesul prin care apar rezultatele admirabile. Cum pleacă apa țâșnind în sus până ajunge în vârful fântânii arteziene. Începi să știi că e nevoie de un lanț cauzal de fapte, unele aparent mai puțin admirabile, dar cu rost. Pe această treaptă înțelegi că nu există genii datorită vreunei genialități, ci pentru că au disciplină, putere de muncă, pe lângă sclipiri. Tentația e să uiți de persoana din spatele acestui proces, e atât de simplu să spui că omul e numai un proces, și uneori de plauzibil. Lucrurile se leagă. Te înscrii în proces cu așteptarea unei anumite autonomii, a unei libertăți prost înțelese. Dacă faci ce e de făcut crezi că se ajunge la un rezultat. Pe această treaptă omul e încă despărțit, neunitar, deși lumescul lui începe să fie coerent și productiv, chiar admirabil.

 

Pe a patra treaptă vezi că procesul admirabil nu e autonom, că e susținut prin intervenții care nu sunt ale tale, nici ale noastre. Că nimic din ce e admirabil nu se reduce la psihologic și social, că totul e o lucrare interpersonală din care Dumnezeu nu lipsește niciodată. Persoana se reunește cu faptele sale și întregul său, și nu numai al său, proces de împlinire admirabilă. Dar există încă o separare între persoane, unele îți apar ca admirabile, altele nu. Lumesc vorbind preferi unele rețele sociale, chiar dacă ele devin și istorice și, prin analogie, se duc chiar în veșnicie.

 

Pe a cincea treaptă începi să dibuiești rosturile destinelor, faptelor, în economia lumii create, iar când nu le afli știi că ele sunt, că totul în rânduit dincolo de hotarele libertății indiferent de cum ai ajuns să o înțelegi, fără ca ea prin asta să nu mai fie, libertate. Totul e admirabil, toți oamenii cu faptele lor, cărora altă dată le-ai fi spus bune sau rele, admirabile mai mult sau mai puțin, sau deloc. Omul îl gândești pe această treaptă firesc, e un tot unitar, persoana împreună cu faptele ei și, la drept vorbind, nu îl mai gândești deloc. Pentru că noi nu putem ști ce este o astfel de gândire.

 

Notă

Mulțumesc unui prieten întru Hristos pentru mica împreună-lucrare.

Unitate, diversitate și unicitate creștină

 

Unitatea Bisericii din mārturisirea de credințā e inspiratā și realā, diversitatea instituțiilor bisericești e lumeascā, realā și neinspiratā. Nu avem de așteptat de la instituțiile bisericești mai mult decât de la oricare altele apārute și evoluate în timpul istoric ca sā gestioneze niște resurse și servicii. Planurile tainice și lumești sunt distincte ontologic și de neseparat analitic, iar delimitarea sau unificarea în acțiunea practicā e unicā pentru fiecare situație și depinde de discernāmânt.

 

Filetismul e consecința directā a generalizārii unificārii fārā discernāmânt a Bisericii cu o instituție sau cu alta. Nu existā nici o formā lumeascā optimā de organizare a vieții creștine, de a fi strāin în lume. Trādarea formelor instituționale în care te-ai nāscut e cel mai adesea o smintire, închiderea în ele și beligeranța fațā de altele tot o smintire, dar circulația poate fi și lucrātoare.

 

Tensiunile aparente se depāșesc numai pe māsura sfințirii obiective. Sfințirea se face în contextul resurselor avute la dispoziție, iar ortodoxia oferā din plin. Indicatorul obiectivitāții fenomenului sfințirii e acceptarea universal umanā a lui. Validarea instituționalā e un epifenomen, iar competiția pe numār de sfinți o cādere instituțională, o smintire. Dacă vrem cât mai mulți oamenii să meargă pe calea sfințirii avem de subțiat pe cât e omenește posibil smintirile instituționale.

 

Unul este Cel Sfânt.

Ce fel de diversitate? Note de lectură la cartea “Exerciții pentru o altfel de diversitate”

 

Când am văzut cartea despre o altfel de diversitate mi-am adus aminte de antologiile de poezii din perioada comunistă și de cenaclul Săgetătorul de la liceul Gheorghe Lazăr din București. Una din practicile uzuale în ultimii ani din comunism era să fie în volum și ceva cu partidul, iar dacă tinerii poeți nu puteau să scrie, sau dacă străduindu-se ieșea prost, rezolva rapid domnul Tudor Opriș, sufletul cenaclului, pentru ca talentele să poată răzbate mai departe și să ajungă la cititori.

 

Nu vreau să spun că prefața domnului Sever Voinescu e de acest fel, dar structural în volum este un altceva, resemnifică textele din carte într-o anumită lumină și transferă simbolic o agendă deja existentă, cultural-politică, unei alte generații. Citind contribuțiile din antologie constați că această agendă nu există în preocupările tinerilor. Ce m-a fascinat inițial la această cartea e tocmai tensiunea inter-generațională de mize și stil, desigur împreună cu câteva nume de autori care frapează rând pe rând și pe care îi vor urmări.

 

Cartea reunește texte apărute pe platformele experimentale Marginaliaetc și Syntopic ale unor oameni care se percep pe sine ca fiind de elită în generația lor și cărora li se propune de către unii consacrați proiectul de a deveni o elită intelectuală și deschisă spre înteaga lume, și iubindu-și, simultan, țara și identitatea dată de ea. Textele din carte sunt reunite în cinci părți: cultură în sensul de literatură, dezbateri de idei de felul celor din agora, filosofie profesionalizată cu temele ei specifice, societatea cu instituțiile sale politice, educaționale, iar la final religie.

 

Ideea generală a cărții e de a pune în contrast limbajul de lemn al diversității normative a corectitudinii politice cu diversitatea efectivă izvorâtă din interacțiunea nișelor și așteptărilor deja existente pe piața ideilor, așa cum sunt surprinse de secțiunile cărții, cu unicitatea persoanelor, a stilurilor, a acumulărilor culturale, a dorințelor și putințelor de exprimare. În prima formulă, cineva gândește ce e bine și impune societății cum să fie diversă cultural, în a doua diversitatea se naște direct, de la sine, și astfel fiind e acceptată și fertilă. Deci diversitat reificată, instituționalizată, în raport cu diversitate manifestă, emergentă. Că prin carte ni se oferă o diversitate vie se vede și din faptul că unele persoane contribuie la mai multe secțiuni.

 

Din punct de vedere stilistic și al conținutului contribuțiile variază mult. La unele ai impresia că asiști la startul unei curse de natație de mare viteză, căreia în mod inevitabil prin limitele oricărui text de publicistică știi că nu ai cum să îi vezi finalul, deși poate că ți-ai dori. Altele sunt mai elaborate, de cursă lungă, părând să aibă natura unor eseuri filosofice academice. Când se întâmplă asta gândul te-ar putea duce către rigorile eseisticii filosofice profesionale (de exemplu Solcan 2004 aici), ceea ce desigur că nu e potrivit, deoarece contextul e cu totul diferit. Cum cartea se citește repede, ritmul alert al succesiunii de profile intelectuale și produse ale lor nu  mai lasă după câteva zeci de pagini spațiu mental reflecțiilor despre film, ci te scufunzi în film, în viața culturii care ți se înfățișează. Iar ce vezi te prinde. E un film bun, deși nu are nici un regizor, sau dacă îl are nu e unul vizibil, ci contopit cu actorii.

 

Ceea ce contează până la urmă într-o antologie tinerească e alonja, deschiderea spre viitor folosind ideile de folos din trecut, punctată de tușe personale pe cât posibil, nu ducerea gândului până la ultimele consecințe, sau către ultima potențialitate estetică, ele însele deschizătoare de creație mai departe. Adică nu așteptăm de la tineri să fie maturi, deși de la maturi am putea aștepta să aibă ingenuitatea tinerilor fiind maturi. Iar această vitalitate a vârstei există din plin, nu e nimeni care să nu fi spus pasiune și bucurie a gândirii în ce a scris. Volumul își atinge scopul, care pare acela de a cataliza dezvoltarea culturii naționale și de a oferi un reper cititoarelor și cititorilor (parcă nu e rea un pic de corectitudine politică aici) pentru bună speranță în viitorul țării. Nu ne vom dizolva în identitatea occidentală, nici nu ne vom închide, ci grădina noastră a talentului va înflori  fiind stropită cu apa ideilor bune și frumoase. Aceast ni se transmite, pe scurt.

 

Ar putea fi observat că atât diversitatea corectitudinii politice, combătută de carte, cât și cea a rezilienței culturale firești, ilustrată în carte, au nevoie de propriile instituții, de vehicule, platforme, cărți. La limită, cele două pot fi împreună pe piața ideilor, în limitele jocului democratic. Pe undeva e vorba de diferența dintre spirit geometric și spirit de finețe și, cum se știe, e bine să le avem pe amândouă. Dar cine le deține în afară de Pascal și cei ca el?

 

Admirația față de creațiile predecesorilor, așezarea în gândul celorlalți și ducerea lui creativă mai departe întăresc performanța societății unde se întâmplă în competiția acestei societăți cu altele, în care aceste valori sunt desconsiderate. E un reducționism această perspectivă, dar poate fi util pentru cultivarea valorilor bune și de către cei care nu cred în elite, nu se consideră așa ceva și preferă obiectivitatea, palpabilul, degetul în rana lui Hristos, opțiunilor care ni se dezvăluie pe căi tainice. Nu pentru că nu ar avea acces la ele, când au, ci pentru că știu că cele tainice nu se aruncă în fața oricui. Alegerile tainice sunt personale, faptele obiective sunt democratice, accesibile oricui reflectează. Este un fapt obiectiv că volumul “Exerciții pentru o altfel de diversitate” joacă și acest rol, de serviciu public pentru cetățenii țării prin potențialul de modelare a minților într-un fel compatibil cu dragostea, respectul reciproc și ierarhiile de merit. O modelare care ne va face mai puternici ca întreg.

 

Ar mai putea fi poate spus că fluviul unei culturi naționale în sens larg unește toate râurile din secțiunile cărții și încă multe altele, cum sunt știința, sau filosofia teoretică. Spiritul analitic și rigoarea metodologică nu rezonează social cu stilistica publisticii culturale, dar nutrienții reprezentați de ele sunt la fel de importanți pentru grădina de care vrem să ne îngrijim și pentru forța întregului, a țării.

 

Găsim în carte generației Syntopic și pe Marta, și pe Maria. Dintre preocupările Martei avem vocația organizării practice a exprimării ideii generaționale, la Robert Gabriel Ciobanu, iar prin Dragoș Mihai Nuță vedem vocația asigurării condițiilor de locuire pentru o creație urbană. Pe partea mai diafană a Mariei admirăm vocația creației narative a Oanei Maria Voiculescu, iar la Dragoș Manea pe cea a creației structurale reverberând din matematică spre gândire în genere. Cele spuse mi se par cu atât mai sigure cu cât rezultatul scriiturii nu mai e la fel de convingător când dinspre povestire captivantă se trece la filosofie mai tehnică, sau dinspre structuri formale se încearcă intrarea efectivă în câmpul teologiei, a rugăciunii.

 

Împreună cu aceste tonuri care mi se par deja aflate, avem, așa cum ne informează și titlul cărții, exerciții, adică vocația inter-personală a împreunei lucrări generaționale. În economia unei culturi contează și marile direcții ale unei generații, și personalitățile proeminente. În fața lui Hristos, în casă, au fost mulți oaspeți alături de Marta și Maria, oameni ca noi toți. E timp destul pentru focalizări, îmbunătățiri de stiluri și metodologii, fiecare dintre autoare și autori va crește, important este că are pe ce să crească, solul există, comunitatea de prieteni și valori funcționează, iar susținerea nu e nici ea de lepădat, pentru că nimeni nu s-a inventat de unul singur.

 

Dar susținerea poate fi și ea de două feluri, una dinspre instituții prefigurate, cu chip omenesc, și una a libertății, cu chip dumnezeiesc. Prima are ceva din rigiditatea corectitudinii politice, deși uneori i se poate opune explicit în conținut, cealaltă... Din câte se pare, despre cealaltă nu prea sunt multe de spus, ci mai ales de ascultat Cuvântul și de făcut. Cum prefațatorul, susținătorul, e și sus-ținător, întâlnirea dintre generații are început bun.

 

Închei prin a recomanda această antologie de texte pentru că e cu mult mai mult decât fiecare contribuție din carte. E o casă în care suntem invitați să intrăm și să ne bucurăm de prânzul culturii, al vieții gândului, ideilor, emoțiilor, sufletelor, cu deschiderea lor curată, specifică tinerilor, spre cele înalte. O casă cu de toate, așadar, bine pregătită, cu masa așezată. Citind-o, parcă întinerim și noi puțin. Să ne bucurăm.

 

Notă

Scridon A. I., Ciobanu R. G. (coord.) 2022, Exerciții pentru o altfel de diversitate, Cluj‐Napoca : Presa Universitară Clujeană