#Șieusunt...

Și eu sunt o fată de la țară care acceptă să facă sex pentru bani, și eu sunt un traficant de persoane care le ucide când refuză să persevereze în decizia pe care au luat-o.

Și eu sunt un polițist, sau un procuror, sau un om al sistemului care își dă cu stângul în dreptul, laș, incompetent, cu gândul doar la bani. Și eu apăr casta mea cu nerușinare și intimidez pe oricine îndrăznește să comenteze.

Și eu sunt un politician pentru care victimele dobitociei mele sunt pagube colaterale la marile averi, și eu sunt opozantul cleptocraților pentru care victimele sunt pagube colaterale la marile rațiuni de stat geopolitice. Și eu le folosesc pe victime pentru a-mi atinge interesele, manipulez evenimentele cu cinism pentru a susține sau a da jos guverne, și lăcrimez ipocrit.

Și eu sunt un jurnalist care apără numai ce este pur, adică pe nimeni, ci numai și numai pe sine în vinile sale ascunse, și eu sunt un altfel de ziarist - vândut diavolului pentru bani, laș și înfricoșat că a fost întinsă coarda prea mult și s-a rupt, mimând omenia în al 13-lea ceas.

Și eu sunt un creștin care dau declarații de compasiune după ce prin alianță informală cu hoții am subminat statul pe ai cărui eroi morți în războaie îi cinstesc la fiecare Sfântă Liturghie. Și eu disprețuiesc criminalii, știind că spiritele nobile nu au de a face cu crima, așa cum nici Regele David nu a avut.

Și e sunt un cetățean justițiar care vrea să afle adevărul din spatele unei crime ca să se înalțe și îndreptățească pe sine, iar în rest nu face nimic, și eu sunt unul dintre cei căruia realitatea îi pune oglinda în față.

Și eu distribui meme mai departe la cald, pentru socializare, ca să afirm că exist, și uit la fel de repede după ce au trecut câteva zile și ies la o bere. Și eu sunt un infantil care se simte părăsit dacă nu mai există tătucul stat, dacă cineva rău, bau bau l-a ucs, statul căruia îi ling picioarele pentru o gratuitate și bursă nemeritate.

Dorința justițiară narcisistă de a afla adevārul din spatele unei crime duce la punerea în față a unei realități care îți arată ce făptură căzută eşti şi te obligă să iubeşti toți oamenii.

#Șieusunt...

Bucuria de a urî

“Înţelepciunea strigă pe uliţă şi în piele îşi ridică glasul său. Ea propovăduieşte la răspântiile zgomotoase; înaintea porţilor cetăţii îşi spune cuvântul: "Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa? Întoarceţi-vă iarăşi la mustrarea mea şi iată eu voi turna peste voi duhul meu şi vă voi vesti cuvintele mele.” (Solomon, 1, 20-23)

“Fericiţi veţi fi când oamenii vă vor urî pe voi şi vă vor izgoni dintre ei, şi vă vor batjocori şi vor lepăda numele voastre ca rău din pricina Fiului Omului.” (Luca 6, 22)

Orice om are nevoie de bucurie, iar când nu o poate obține altfel ura își intră în rol. Dacă este orientată spre sine duce la auto-distrugere și nu o mai observăm social, dacă nu e orientată spre sine va fi spre cei superiori și spre cei inferiori.

Ura maximă se dezvoltă când toți ceilalți sunt fie superiori, fie inferiori. Omul e atunci cu desăvârșire singur aflat într-un interval între cei care îl împiedică să urce, să se împlinească, și cei pe care nu-i poate ajunge, care îl umilesc prin chiar existența lor. E un lanț al disprețului imaginar pe care persoana se cațără rămânând pe loc. Distrugerea simbolică a tot ce îi este superior îi coboară pe aceștia, dar coboară și pe cel care o face în proprii săi ochi. Lanțul cu totul se scufundă alunecând în și mai multă ură. Nu e nici o metaforă aici, e un fapt constatabil empiric. Ce este bucurie în asta ? Momentul faptei rele, preludiul ei și gustarea efectului pe fața suferindă, a dușmanului, a celui care împiedică împlinirea de sine. Dacă nu-i cunoști fața ți-o imaginezi. Te imaginezi pe tine în locul acelui om cum ai suferi dacă ți s-ar face ce ai făcut tu. E o auto-distrugere mascată, sublimată în supraviețuire.

Ura e mai mică atunci când nu e în singurătate, când e în grup. Deși faptele pot fi mai agresive, mai violente, ura care le determină e mai mică. Bucuria crimei ritualice, a violului în grup, a batjocoririi cuiva de către mulțime e estompată de comuniunea cu cei din mulțime. Unde sunt doi sau trei care fac răul împreună ura e mai mică, apare o prietenie posibilă, sau chiar reală, o solidaritate, chiar dacă e în rău. Faptele pot fi mai rele pentru că forța e mai mare împreună, dar în esență situația e un pas spre mai bine. Ce s-ar întâmpla dacă i-am lichida fizic pe toți pe care îi urăm ? Am rămâne noi, în raiul nostru, ar putea exista o bucurie fără ură. Această speranță duce la și mai multă ură.

S-ar putea spune că nu e o bucurie, că e o  satisfacție, o jubilare. Realitatea este că e o bucurie. Toți cei care au urât vreodată știu asta. Diferența fundamentală față de bucuria din dragoste e durata. Răutatea absolută trăiește scurt, nu e în firea omul nu poate fi un diavol în adevăratul înțeles al cuvântului, în timp ce bunătatea trăiește mult spre veșnic. Răutatea o susții personal, prin decizia proprie, în timp ce bunătatea îți vine din altă parte, ești traversat de ea, te susține.

Bucuria de a urî este cea a apărării valorilor în care crezi, al cărora ești (Ps. 138, 20-22):

Aceştia Te grăiesc de rău, Doamne, şi vrăjmaşii Îţi hulesc numele.

Oare, nu pe cei ce Te urăsc pe Tine, Doamne, am urât şi asupra vrăjmaşilor Tăi m-am mâhnit?

Cu ură desăvârşită i-am urât pe ei şi mi s-au făcut duşmani.

Bucuria de a urî este cea a apărării valorilor în care crezi, al cărora ești, chiar și când tu însuți le-ai încălcat (II Regi, 13, 11-17):

Dar când le-a pus înaintea lui ca să mănânce, el a apucat-o şi i-a zis: "Vino şi te culcă cu mine, sora mea!"

"Nu, frate, a zis ea, nu mă necinsti, căci aceasta nu se face în Israel; nu face ticăloşia aceasta!

Căci unde mă voi duce eu cu necinstea mea? Şi tu vei fi în Israel cu unul din cei fără de minte. Vorbeşte cu regele şi el nu se va împotrivi să mă dea după tine".

El însă n-a vrut să asculte cuvintele ei, ci a silit-o şi s-a culcat cu ea şi a necinstit-o.

După aceea a urât-o Amnon cu ura cea mai mare, aşa încât ura cu care a urât-o el era mai mare decât iubirea pe care o avusese către ea. Şi i-a zis ei Amnon: "Scoală şi pleacă!"

"Ba nu, frate, i-a zis Tamara, a mă alunga este un rău şi încă şi mai mare decât cel dintâi, pe care mi l-ai făcut tu mie".

Dar el n-a vrut să o asculte, ci a chemat pe omul său care-l slujea şi i-a zis: "Alungă pe aceasta de la mine afară şi încuie uşa după ea".

Bucuria de a urî este a căutării dreptății așa cum o înțelegi după mintea ta (Facerea 27, 38-41):

Şi a zis Isav către tatăl său: "Tată, oare numai o binecuvântare ai tu? Binecuvântează-mă şi pe mine, tată:" Şi cum Isaac tăcea, Isav şi-a ridicat glasul şi a început a plânge.

Atunci, răspunzând Isaac, tatăl lui, a zis către el: "Iată, locuinţa ta va fi un pământ mănos şi cerul îţi va trimite roua sa;

Cu sabia ta vei trăi şi vei fi supus fratelui tău; va veni însă vremea când te vei ridica şi vei sfărâma jugul lui de pe grumazul tău".

De aceea ura Isav pe Iacov pentru binecuvântarea cu care-l binecuvântase tatăl său. Şi a zis Isav în cugetul său: "Se apropie zilele de jelire pentru tatăl meu; atunci am să ucid pe Iacov, fratele meu!"

Bucuria de a urî trece numai când vine bucuria din dragoste

 “Cu cei ce urau pacea, făcător de pace eram; când grăiam lor, se luptau cu mine în zadar.” (Ps.119, 7).

“Că de m-ar fi ocărât vrăjmaşul, aş fi răbdat; Şi dacă cel ce mă urăşte s-ar fi fălit împotriva mea, m-aş fi ascuns de el. […] Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni; nu va da în veac clătinare dreptului. “ (Ps. 54, 12-13, 25).

Ființa bucuriei prin ură e închisă în sine și vrea să aducă totul la sine, cea a bucuriei prin dragoste e deschisă. Ura e o tentativă de deschidere, disperată când e în singurătate, mai așezată când e în grup. Ura are ceva bun în ea și totul depinde de cum îi răspunde persoana urâtă. Respingerea o întârește în rău, acceptarea îi dă o șansă de alegere. În general se alege tot ura, din comoditate. Doar n-o să ne schimbăm modul de viață. Se instalează atunci un joc social de-a ura. Suntem prieteni, concetățeni, dar ne și urâm puțin, că ne-am obișnuit.

Din când în când, la vreo ocazie, mai dăm drumul la ură, să n-o uităm. Am crescut de mici cu ea, face parte din viața noastră. A trăi altfel e simultan o decizie liberă și un dar pe care l-am putea cere.

“"Până când, proştilor, veţi iubi prostia? Până când, nebunilor, veţi iubi nebunia? Şi voi, neştiutorilor, până când veţi urî ştiinţa?”” (Solomon 1, 22).

____

Notă: Text trimis platformelor Marginalia și Doxologia

Trandafirii cățărători

Idealul vieții politice în libertate preia modelul bunului mers al vieții din Biserică. Nimic în viața duhovnicească nu vine fără să ceri, fără să chemi a treia persoană a Treimii, Duhul, fără un efort personal de pregătire. Dar niciun urcuș nu este asigurat de un astfel de demers, ci depinde de voința liberă a persoanelor cărora te adresezi într-o anume rânduială. Așa cum este un protocol ceresc, există și unul lumesc.

Nu poți spune Tatăl nostru direct, ci mai întâi te adresezi Duhului – şi îl ceri nu pentru tine, ci pentru toți oamenii („Vino şi te sălăşluieşte întru noi şi ne curățeşte pe noi”). În fapt, Persoana Duhului e cea care se roagă în om Persoanei Tatălui, căci atunci când te rogi ca individ îți zboară gândul rapid, nu eşti de-al casei, nu eşti fiu adoptat. Asta nu înseamnă că Duhul vrea altceva decât Fiul şi Tatăl sau că are alte trăsături. Se vede din rugăciunea către Sfânta Treime: „Îți mulțumesc Ție, Preasfântă Treime...”. Treimea e o singură ființă cu persoane în relații, aşa cum omul se cere să fie o ființă cu persoane în relații, dintre care dragostea e cea prioritară (de unde şi invocarea Duhului pentru noi, nu pentru mine, cel care mă rog).

Se înțelege că Cincizecimea e decisivă, prima începătoare a Bisericii, transformatoare a indivizilor căzuți într-un noi efectivi, înfiați. Actualizarea ei privată e un efort în fiecare pravilă matinală sau înainte de orice rugăciune mai elaborată (paraclis, acatist, slujbe publice).

Nimic în viața socială liberă și responsabilă nu vine fără un efort care urmărește un serviciu adus celorlalți, dar atingerea scopului generos ales depinde de voința multor alte persoane. Producem împreună, coproducem, facem tot ceea ce se poate omenește face, dar alinierea voințelor personale și organizaționale ține de decizia liberă a persoanelor. Acesta e farmecul și demnitatea libertății pe care le-au dobândit cei care s-au rugat pentru noi.

Așa cum preoții intermediază relația bună a creștinului cu Dumnezeu în aspecte esențiale ale ei, dar nu o epuizează, la fel guvernanții intermediază relația membrilor societății civile cu concetățenii lor, fără să o epuizeze. Autoritatea spirituală e necesară în ecuația mântuirii, asemenea autorității lumești în ecuația bunei guvernări – dar singură autoritatea nu asigură atingerea scopurilor.

Respingerea protestantă a autorității tradiției și preoților corespunde unei poziții libertariene, eventual anarhice, în politică, iar exacerbarea autorității în numele tradiției corespunde unei poziții etatiste de nuanță conservatoare, al prevalenței birocrației în fața societății civile. Primele din fiecare pereche sunt disfuncționale pe plan personal în raport cu mântuirea, prin mândrire și tratarea persoanelor sub demnitatea lor de ființe după chipul lui Dumnezeu, următoarele din cele două perechi scad calitatea guvernării până la anulare, din aceleași cauze exprimate în alt registru. Dar în economia vieții comunitare ele sunt de folos.

Adversarii libertății civice responsabile, teoretizatori, simpli ideologi sau oameni ai practicii, țin mereu trează și vie viața civică a cetățenilor prin suferința provocată așa cum, pe plan duhovnicesc, cei care fac rău și nedreptățesc ne dau ocazia îndreptării spre lucrurile cu adevărat important: chemarea Duhului în vasul aflat în efort de curățare și toate cele ce urmează sosirii Lui. Răutatea lumii direcționează și pregătește de înflorire trandafirul cățărător duhovnicesc, răul social și politic taie tulpinile și ramurile de prisos ale trandafirului civic, îndreptându-l spre servirea onestă a semenilor.

Dacă trandafirii vor înflori sau nu, va mai depinde de sol, de ploaie, de lumina pe care nu plantele care suntem le rânduiesc. Dacă în societate putem totuși spera la instituții care să asigure o predictibilitate rezonabilă a condițiilor de creștere, și chiar aceasta e miza coproducției bunei guvernări, în viața duhovnicească putem doar nădăjdui, pentru că Persoanele Treimii de care depindem sunt dincolo. Între nădejdea creștinească și optimismul moderat pentru o lume mai civilizată există aici o descendență directă, ca de la Cuvânt la cunoașterea noastră imperfectă, un fir roșu al realismului a ceea ce se poate și ce nu se poate, un respect față de limita propriilor puteri și o responsabilitate față de puterea efectivă avută la dispoziție, dincolo de ceea ce am putea primi în dar, pur și simplu.

Un om împlinit, un trandafir lumesc și duhovnicesc, are acces la învățătură, educație și instruire. Fiecare dintre acestea îi dă o șansă: să aleagă un model demn de urmat, Cuvântul, să aleagă un fel decent de a se purta în lume, acea formă de cunoaștere socială adesea tacită, și să aleagă cunoașterea omenească descriptivă despre lume, produsă de acea parte a rațiunii omenești care se vrea exprimată tehnologic, pentru un mai bine efemer aici.

Importanța acestor trei forme de cunoaștere scade de la prima către ultima. Instruirea goală nu folosește la nimic fără învățătură și educație, ne duce la lăcomie și mândrie, iar educarea singură ne oferă doar o viață fariseică, ipocrită, fără fondul învățăturii. Florile bunei educații și ale adecvatei instruiri cresc armonios numai pe ramuri altoite pe tulpina credinței, bucuriei și recunoștinței. Căutarea profitului e de folos în logica economiei, dar nu în logica vieții ca întreg. Politețea și rafinamentul sunt bune în logica societăților urbane, dar nu în cea a mântuirii sufletului prin ele. Mugurii florali și roada bună au nevoie ca hrană de seva dragostei. Când nu ne este clar că așa stau lucrurile, e pentru că primim bucuria și recunoștința de la alte persoane, regăsindu-ne în situația florilor stropite în serile de vară de grădinari. Suntem atunci ca floarea din povestea lui Saint-Exupéry, despre micul prinț, și ne asumăm riscul să fie în preajmă oi și nici un prinț rătăcit.

Când spunem democrație liberală și capitalism, spunem o grădină funcțională, cu flori libere, responsabile, având pe cât e posibil grijă unele de altele. Grijă înțelegătoare față de cei care înțeleg pentru un timp sau pentru totdeauna mai puțin. Grijă recunoscătoare adversarilor de idei, pentru că ne urnesc din lene, și mai ales dușmanilor – pentru că ne dau suferința trezirii. Când spunem democrație liberală și capitalism vorbim despre o mică arcă lumească vulnerabilă pe marea istoriei, în căutare de liman cât de cât aici, știind că cel cu adevărat real va fi cândva dincolo.

Ce altceva este povestea trandafirilor cățărători, a oamenilor, decât un fel de a repovesti despre vița de vie? „Precum mlădiţa nu poate să aducă roadă de la sine, dacă nu rămâne în viţă, tot aşa nici voi, dacă nu rămâneţi în Mine. Eu sunt viţa, voi sunteţi mlădiţele. Cel ce rămâne întru Mine şi Eu în el, acela aduce roadă multă, căci fără Mine nu puteţi face nimic” (Ioan 15, 4-5).

Câteva întrebări științifice

Ce implicații au procesele semiotice existente în metodologia științei (formularea teoriilor și ipotezelor, interpretarea datelor, comunicarea rezultatelor) asupra cunoașterii științifice rezultate ? Care este scara de timp a stabilității relațiilor dintre purtătorii de înțeles și referenții lor, cum diferă aceasta în funcție de tipul de cunoaștere ? Scara de timp a stabilității are vreo corelația cu scara spațială a proceselor sociale de producere și difuzare a cunoașterii ștințifice ?

Care este relația dintre limbajul matematic și limbajul comun la nivelul purtătorilor de înțeles, al sensurilor din minte și al referenților, al entităților la care se referă ? Această relație diferă în funcție de tipul de limbaj comun în aceeași limbă sau între limbi diferite ?

În ce sens realitatea obiectivă cercetată este independentă de omul de știință care o descrie în condițiile în care tot ce putem ști despre ea este produsul oamenilor de știință ? Obiectivitatea este un concept unitar, plural, stabil pe termen nedefinit sau aflat în evoluție culturală ? Procesele de producție de orice fel (biologică, mentală, culturală, economică) au un caracter obiectiv ?

Care este relația dintre conceptele de timp din diferitele domenii ale științei ? Pe ce ne bazăm când credem că timpul la care se referă fizica este același fel de realitate cu cel din științele sociale și din cele ale omului ?

Relația dintre parte și întreg ține de realitatea obiectivă sau este un model prin care interpretăm observațiile asupra realității făcute la diferite scări ? De ce relația dintre parte și întreg este aplicabilă în toate domeniile cunoașterii ?

Care este relația dintre obiectele caracterizabile ca subiect cu predicate și procesele caracterizabile prin funcții matematice ? Ce înseamnă că procesele au loc în obiecte sau că implică mai multe obiecte, sau că implică părți ale unui obiect și obiecte din exteriorul aceluiași obiect ?

Cum e posibil ca obiectele matematice să lege variabile observabile în domenii diferite ale realității (natural, mental, cultural) atunci când descriem interacțiunile dintre obiecte de feluri diferite sau încercăm să explicăm apariția unora din altele ?

De ce credem că poate exista un model teoretic unitar în cunoașterea științifică ? Care este funcția căutării unității cunoașterii după ce diferitele ei părți și-au dovedit valoarea fundamentală, de descriere locală și regională a realității, și valoarea aplicativă ? Care este relația dintre funcția unificatoare a cunoașterii științifice și funcția unificatoare a cunoașterii spirituale, sunt înlocuibile una cu alta, independente, sau parțial corelate ?

Cum arată o listă a tuturor variabilelor măsurabile prin care poate fi caracterizat omul ? Cum se distribuie ele între domeniile științifice, prin ce fel de obiecte matematice sunt relaționate, cum migrează abordările metodologice de măsurare  a lor și procesare a datelor dintr-un domeniu în altul ? E posibil principial să creăm un model general acceptat despre om pornind de la modelele existente ?

Când creăm un termen teoretic, de exemplu “atom” ca să ne referim la o realitate obiectivă măsurabilă atom,  ține de natura cunoașterii ca termenul „atom” să fie preluat în procese culturale independente de cele caracteristice științei ? Este ceva necesar, independent de intenția unui om sau a altuia, să existe o folosire ideologică a termenului teoretic sau pentru a obține capital simbolic prin transfer de autoritate de la știință ?

Cât de adânc este iadul

Cât de adânc este iadul ? Este adânc pe cât de mare este trădarea: “ Căci mai bine era pentru ei să nu fi cunoscut calea dreptăţii, decât, după ce au cunoscut-o, să se întoarcă de la porunca sfântă, dată lor” (2 Petru 2, 21). Iar trădarea vine din frică și din lăcomie.

Este adânc pe cât de mare este dezbinarea: “Nimiceşte-i, Doamne şi împarte limbile lor, că am văzut fărădelege şi dezbinare în cetate.” (Ps. 54, 9). Răul și de bine se folosește ca să facă dezbinare.

Este adânc pe cât de mare este mândria: „Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se încovoaie toţi slujitorii mândriei” (Iov 9, 13), „În gura celui nebun este varga mândriei lui; buzele pe cei înţelepţi îi păzesc” (Pildele lui Solomon 14, 3). Mândria vorbește prin gurile celor orbi.

Este adânc pe cât de mare este orbirea: “Şi tu, Capernaume: N-ai fost înălţat până la cer? Până la iad te vei coborî. Căci de s-ar fi făcut în Sodoma minunile ce s-au făcut în tine, ar fi rămas până astăzi” (Matei 11, 23), “ Să te bată Domnul cu nebunie, cu orbire şi cu amorţirea inimii” (Deuteronomul 28, 28). Orbirea inimii este mai grea decât orbirea ochilor.

Este adânc pe cât de mare sunt frica și viclenia: “Noi am făcut legămînt cu moartea și cu iadul învoială; urgia va trece fără să ne atingă, căci ne-am făcut din minciună un adăpost și din viclenie un liman !” (Isaia 28, 15), “Tu trăieşti în mijlocul viclenilor şi ei din pricina vicleniei nu Mă cunosc pe Mine" (Ieremia 9, 6). Nebun e cel ce crede că nu se vede în inima și mintea lui.

Este adânc pe cât de mare este desfrânarea: „Având ochii plini de pofta desfrânării şi fiind nesăţioşi de păcat, ei amăgesc sufletele cele nestatornice; inima lor e deprinsă la lăcomie şi sunt fiii blestemului.” (2 Petru 2, 14). Crezându-se ascuns își dă drumul la toate poftele.

Este adânc pe cât de mare este lăcomia: „Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici! Că voi curăţiţi partea din afară a paharului şi a blidului, iar înăuntru sunt pline de răpire şi de lăcomie” (Matei 23, 25). Și pofta vine mâncând.

Oricât de adânc ar fi iadul în care suntem dragostea ne poate ridica de acolo dacă o cerem: “Că mare este mila Ta spre mine şi ai izbăvit sufletul meu din iadul cel mai de jos” (Ps. 85, 12), iar apoi o și făptuim. Iar cel mai mult dintre fapte ne ține să nu cădem dragostea față de cine ne-a făcut răul, ne urăște, ne disprețuiește. Dragostea față de cine ne înșală, ne minte în față.

Dar dacă nu primim mâna îtinsă, dacă Îi întoarcem spatele Celui care ne-a făcut bine ? Atunci iadul este adânc pe cât de mare sunt hula, dușmănia și încrâncenarea: „Domnul poate să scape din ispite pe cei credincioşi, iar pe cei nedrepţi să-i păstreze, ca să fie pedepsiţi în ziua judecăţii. Şi mai vârtos pe cei ce umblă după îmboldirile cărnii, în pofte spurcate şi dispreţuiesc domnia cerească. Îndrăzneţi, îngâmfaţi, ei nu se cutremură să hulească măririle” (2 Petru 2, 9-10). Nădejdea a plecat de la noi și ne-am dus.

Totul depinde atunci numai de alții, ce mai fac pentru noi. Iar dacă nici alții n-au cerut milă pentru noi având fapte de dreptate alături iadul este adânc pe cât de înalte sunt cerurile: “Şi moartea şi iadul au fost aruncate în râul de foc. Aceasta e moartea cea de a doua: iezerul cel de foc.” (Apocalipsa 20, 14).

Nu e loc de trădare, nici dezbinare, nu e loc de mândrie, nici de orbire, nu deschidem ușa fricii și vicleniei, o închidem desfrânării, fugim de lăcomie, lăsăm hula să treacă pentru că nu e de la noi și nu suntem noi cei care să o învingem. Ținem aproape cu hotărâre, căci pe dânsa a spus că va zidi Biserica Sa şi “porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Unitate, curaj și libertate, sau dezbinare frică și robie, avem de ales. Nici un om nu e înțelept de unul singur.