Despre lumi

Într-o lume wittgensteiniană (2) singurele generalizări autentice pot fi structural-formale. Iar generalizarea ontică maximă este prin monade, ea însăşi fiind întemeiată ontologic pe structura lumii personale. Lumea personală e monadică doar din perspectivă ontică, a unui eu care o modelează în acest fel. Lumea personală (nu cea subiectivă, pentru că subiectivitatea ţine de un nivel şi mai depărtat de cel ontologic decât cel al monadelor) este fundamentul ontologic (din care derivă şi cel teologic ca descriere intramundană a posibilităţii unei multiplicităţi de persoane) al tuturor discursurilor şi implicit entităţilor. Aici, la nivelul ei (al structurii ei proiective) se găsesc formele cu gradul cel mai ridicat de generalitate în lumea ontică, pe oricare dintre palierele ei de discursivizare (monadică, subiectiv-obiectivă, sau strict materială – cu reducerea biologică a subiectivităţii). Important în lectura diferitelor discursuri este să nu ne prăbuşim în ele, să nu le confundăm cu un film bun decât cel mult la prima lectură, să nu ne identificăm persoana şi lumea ei cu schema lor, ci cel mult unul din învelişuri identitare pe care ni le construim cultural.

Capcana politică

A fi în vârf şi a vedea cum nu poţi ajuta cu nimic. Undeva departe arde o casă, e prea târziu să te îndrepţi într-acolo. Vei ajunge oricum prea târziu. Dar te duci, pentru că altfel nu vei mai fi în vârf, iar ambiţiile tale vor ajunge la closet.

Cum poţi gestiona răul? Nu răul relativ, ci pe cel absolut. Diavolul adică? Fie şi pe el. Dacă binele nu izvorăşte singur din miezul ţării, dacă doar răul erupe, ce poţi face?

Este acesta un scenariu realist? Nu spun asta. Este doar o realitate.

Capcana politicului e un caz particular al capcanei conducerii. Prin aceasta înţeleg extinderea dincolo de puterile umane fireşti a ambiţiilor organizaţionale. Dacă nu este sacrificiu de sine managementul este o abjecţie, asta o ştie orişicine a făcut vreodată asta.

Că prea mulţi aleg abjecţia? Acesta este Răul. Fără iluzii împotriva lui trebuie să luptăm cei care vrem altceva. Nu la vârf este soluţia, ci la bază. La vârf este capcana. Transformă zâmbetul în grimasă, iar strângerea de mână în rezervă prudentă, rece. Totul pentru mai bine depinde exclusiv de ce facem noi. Aici, acum, fiecare. Laşii să nu se amestece, măcar atât.

Românul se moare născându-se

Pornind de la presupoziţia că limba este sălaşul adevărului fiinţei să observăm că în limba română activitatea asociată naşterii este surprinsă printr-un verb cu două forme, una activă şi una reflexivă, a naşte şi a te naşte. Situaţia este diferită în alte limbi, francezul nu spune „je me suis ne”, nici englezul „I was born myself”, nici neamţul nu zice „Ich wurde mich geboren” (deşi poate spune, în aceeşi familie de expresii „ich habe mich geboren”). Întrucât a naşte şi a se naşte nu sunt sinonime rezultă că au sensuri diferite şi implicit că “ am fost născut” nu este tot una cu “m-am născut”.

Ce consecinţe are această situaţie? Intepretez că pentru român faptul de a lua fiinţă este sub controlul său: el SE naşte, pe el însuşi. Românul nu este pierdut complet în reţeaua cauzală a lumii, prin prisma căreia nu poţi fi decât născut (de către o altă persoană, nu de tine însuţi). Aparenta absurditatea a faptului de a te naşte în această interpretare o depăşim făcând diferenţa dintre ontic şi ontologic. Ontic, în reprezentarea obiectivistă despre lume, suntem născuţi. Ontologic, în lumea noastră ca atare, ne naştem. Utilizarea ambelor forme ale verbului este posibilă pentru că reprezentarea despre lume este parte a lumii, ceea ce revine (din punctul de vedere al interesului nostru aici) la reprezentarea (de nivel mai originar) că ne naştem cu faptul că am fost născuţi (noi, românii).

Acum aş vrea să spun câteva lucruri despre naştere în raport cu sinuciderea. Dacă sinuciderea este un act personal care duce la moartea proprie, atunci naşterea înţeleasă ca a te naşte (nu ca a fi născut) înseamnă sinucidere, pentru că a te naşte duce la a muri (să observăm en passent forma activă şi intranzitivă a verbului a muri, deşi avem eufemisticul “a se omorî cu…” aplicabil persoanei întâi (“mă omor cu poezia”), sau cinicul  “a se muri” aplicabil doar impersonal (“în ‘46 s-a murit de foame”); ce genial ar fi fost să îl avem şi pe „a se muri (pe sine)”; despre moarte nu putem spune nimic important în ce ne priveşte, ci doar chestiuni circumstanţiale – când, unde, de ce, etc). Românul, aşadar, se sinucide cumva încă de când se naşte, sau, forţând limba, se moare născându-se. Românului, în măsura în care este român nu doar ca naţionalitate, ci şi ca persoană care îşi asumă spiritul poporului său, în mod firesc (adică prin firea sa), nu îi poate fi frică de moartea sa.

O consecinţă testabilă naturalist a celor spuse mai sus este că rata sinuciderilor efective la poporul roman este mai mică decât cea specifică popoarelor unde nu există în limbă forma reflexivă a verbului care referă la naştere. O consecinţă testabilă cultural este existenţa unor mituri care atestă indiferenţa faţă de moarte. În fine, altă consecinţă este cultivarea unei aparente laşităţi istorice, care de fapt nu este decât o atitudine contemplativă în faţa zbaterilor ontice hilare ontologic ale puternicilor şi puterilor zilei, un fel de zâmbet ironic perplexând superficiala înţelepciune ontică (“ce faci bade, şezi şi cugeţi? Nu, numai şed.”). Când face istorie, românul o face doar din amuzament, nu-i plac liderii care n-au simţul umorului (“hă, hă”).

Conștiința națională și cultura plagiatului

Care este utilitatea manualelor universitare? Doar transmiterea cunoaşterii ? Sau mai este și altceva? Pentru a fi și altceva trebuie să servească fie interesului individual de autoafirmare, fie unor interese mai ample, internalizate de autor, de susținere a unei culturi naționale.

Dacă s-a pierdut ceva din interbelic până acum în mod iremediabil este conștiința națională a intelectualilor. Transformați de marele dresor de partid în mici executanți de ramură, oamenii de știință tind să nu mai fie personalități, nici măcar cu anvergură disciplinară și cu atât mai puțin care să își asume ca proiect personal ridicarea culturii naționale prin creșterea contribuției românești la propria disciplină științifică sau umanistă.

Când acești oameni mai sunt încă, sunt singuratici. Nu se vorbește prea mult despre ei, deși sunt știuți, pentru că însăși existența lor doare. Nu putem fi mândri de ei, nu mai putem accepta o inferioritate fertilă, pentru că nu mai avem perspectiva necesară. Nu înțelegem că atunci când altul reușește nu o face doar pentru el, ci pentru el-în-cultura-națională-în-lume. Nu mai credem în cultură și în țară totodată, iar când mai cultivăm una sau alta din aceste valori o facem decuplat, și atunci cultura devine elitistă sau sub-cultură, iar patriotismul doar scandal. Un plagiator își poate iubi cu adevărat țara doar dacă e schizofrenic.

Și atunci pentru ce să scri ? Pentru ce să produci texte ale tale și ale țării ? Normalitatea a devenit eroism, sacrificiu în lupta cu mediocritatea dominantă.

A plagia înseamnă să scuipi în ochi poporul român. Prea mulți profesori fac asta. Evident, pentru ei poporul nu există, totul se reduce la o masă de indivizi care din calcul rațional efectuat prin prisma scopurilor lor meschine acceptă orice compromis. Profesorul nu mai realizează ce este școala publică, nu știe de rostul ei național, servește cel mult o societate pe care o disprețuiește, iar cel mai adesea lucrează în şcoală cum ar lucra la un supermarket. Proiectul autentic lipsește fiind confundat cu realitatea degradată.

Și atunci de ce să nu furi, dacă poți ?

Sitre arayot

Nu.

L’arrache-coeur,
Dar ce să mai smulgi,
E frig, sunt zero grade Kelvin,
Vibraţia moleculară a neuronilor tăi
Mă asurzeşte,
Unghiile scurte lucioase m-ar orbi dar
Sună mobilul, mai poate suna ?
Halucinez.

Nu, nu, nu. Ştiu că nu.
Hesheq pe tâmpla ta. Nu, nu, nu.
Sunt unic, sunt singur, nu exişti.
Nu există nici un om,
Nu există nimic.
Doar priviri fără corp.
Îţi fur o strângere de mână.


În oceanul responsabilităţii
Înoată un singur peşte
Pe nume ahava. Sau disperare.
Nu poate fi prins,
Nu poate fi văzut,
Dar cu înotătoarele gigantice
Stârneşte valuri de vină până
La picioarele tale.

Nu.

_______________________

Explicaţii:

"Sitre arayot" inseamna "dragoste fizică (sexuală) interzisă" în ebraică. "Hesheq" înseamnă "iubire umană (în sensul spiritual, sentimentul de iubire între oameni, trăirea, ceea ce simtim in suflet)" și este un nivel inferior în comparatie cu iubirea de Dumnezeu, catre care omul trebuie sa tinda conform textelor sacre (precizez ca am avut acces doar la interpretarea dată textelor sacre de hermeneuti ai acestora). Hesheq este absolut irationala, si nu are legatura cu trasaturile persoanei iubite (termenul se foloseste pentru a ilustra prin analogie dragostea lui Dumnezeu pentru Israel). Din punct de vedere uman Hesheq este ceea ce numim iubire adevarata, si de care nu toata lumea are parte, in ciuda declaratiilor, ceva ce te urmareste mult timp, poate o viata, dragostea autentica, pe care cei care nu au experientiat-o vreodata o asimileaza unei forme de nebunie. Intr-o traducere neinterpretata Hesheq inseamna sarut. "Ahava" inseamna iubire in sens comun, asa cum toti oamenii spun ca iubesc (Ma iubesti draga ? Da, draga, te iubesc. Aha, zice un observator, deci exista iubire intre ei; nu inseamna ca n-ar exista acea iubire, dar nivelul ei de manifestare n-a ajuns la nivelul Hesheq; se poate vorbi de exemplu de "Ahava beuty products", ca brand pentru cosmetice, dar niciodata pentru asa ceva nu se va folosi termenul Hesheq). 

Câţi români mai sunt – anul 2024

26 ianuarie anul 4 (2024 pe stil vechi)

Tocmai m-am întors de la slujba de canonizare a Ceauşeştilor (se pare că hramul lor vor să-l dea clădirii guvernului). Pancarte în roşu, portocaliu, galben şi negru cu secera, ciocanul şi crucea, lume multă la catedrala neamului, veselie. În cei patru ani de când au revenit comuniştii în formă bipartită (prin alianţă cu biserica) oamenii şi-au regăsit speranţa. Şi pe plan internaţional e un pic de agitaţie zilele astea. Franţa şi Italia au venit cu ideea de mutare a parlamentului european la Moscova (ai noştri spun că ar fi de acord).

După ce l-am citit pe R. port în mine moartea poporului meu. Lumea lui ca text s-a schimbat. Ce a devenit ? Barbarie? Nici măcar, dejecţii obiectiviste. Barbarul e un sfânt pe lângă cel fără de zeu şi structurat de ideologia divină. De gândit. Simplă animalitate, fără limbă şi text? Nu, animale nebune! Asta am devenit. Şi ne minţim ipocrit că ne-ar fi înnebunit alţii. A murit aruncarea în viaţă, excesul sacral, colindul până la epuizare. A rămas doar excesul disperării laşe, a neghiobului sau pustiitului care nu vrea să facă ce face, masturbarea walkmaniformă şi virtuală, îndoparea, plăcerea singuratică. Iadul regretelor în oglindă. Pe fundul ceaunului încins al cartierelor muncitoreşti câţiva români mai bâjbâie orbi ştiind că sunt ultimii, că după ei poporul acesta e mort. Scroafa lor e moartă-n coteţ şi stă cu curu-n poartă.

Văd cei mai buni prieteni cum fură şi nu îi pot opri. Toţi facem la fel. Metamorfozat în cadavru românul doar gândeşte, nu se mai gândeşte. Lumea nu mai este a lui, este o lume a morţilor. N-are pentru cine să mai facă parastase, toţi răposaţii sunt aici. De Crăciun şi Paşti în localuri de lux văduve trecute şi duhovnicii informatori beau şi joacă periniţa. Morţii se adună la pomenile pentru nimeni şi râgâie sătui. Corpuri fără priviri mişună pe străzi prin băltoaca electromagnetică. Nu mai iese lumină din ochii lor, ci doar intră. Hoiturile astea vii se urăsc, se îmbuibă, se ordonează, votează: partidul sau biserica. Şi mai ales fură şi mint, cetăţeneşte. Visează să facă bani, visează să fie puternici, nemaiştiind că sunt. Repede, până vine moartea, gândită ca stingere a luminii. Lipsiţi de modele, junii cinstiţi sunt bântuiţi de gândul sinuciderii.

Care e semnificaţia acestor lumi noi, animalier demente, bizare, ce spun ele? Ratarea e tot ce mai vor aceşti oameni, o caută pentru a pedepsi pe cineva cu suferinţa şi umilinţa lor nemărturisite. Ei îl urăsc pe zeu şi vor să îl pedepsească. Urăsc că au fost născuţi şi refuză să se nască. Groparul spune atât: „lăsaţi morţii să vină la mine”. Ei nu mai spun nici atât, doar aşteaptă. Ei nu mai ştiu să citească viaţa altora şi să scrie cu viaţa lor. Warcraft, Startrek, păpuşi roz. Este crucial cum citeşti lumea, de aici vine în mare măsură valoarea lucrurilor, specificul monadei personale reconstruită în lumea altora (sau cel puţin în măsura în care o putem spune). Nediscursivul e citit prin filtrul discursivului, iar extinderea acestuia din urmă permite o re-lecturare, o re-interpretare, re-poziţionare valorică a nediscursivului şi însăşi a discursivului luat ca lucru printr-o dezvoltare a eului, a lumii, a monadei proprii. Dar noi nu muncim, nici nu ne gândim. Noi refuzăm să mai citim. Noi rânjim. Doar vindem şi ne vindem.

Templul supermarket şi ritualul cozii mă transformă într-o marfă care cumpără. În ochii casieriţei nu văd nimic, şi ea e doar o marfă. Uneori îmi livrează bunăvoinţă de o manieră maşinală, conform fişei postului. Stupid, spun mulţumesc. Evident, marxistul n-ar putea schimba nimic. El nu este decât un frustrat cu înclinaţii criminale pe care îl iubim. Salvarea este doar personală, fie şi acceptând să fim sacrificaţi.

Nu mai sunt prea mulţi români. În ultimii zeci de ani am mâncat doar cârnaţi de român: se terorizează românca, se spintecă la maternitate, se toacă produsul în sistemul educaţional, se îndeasă în maţul organizaţional şi se lasă la zvântat în cutii supraetajate. După ce n-am mai avut ce ucide am început să murim şi noi. Uroboroşi cum suntem, încercăm un fel nou, cârnaţi de prostiţi durabil, dar se pare că ne vor sta în gât: nu mai putem înceta să fim stupizi şi imorali şi ne doare că ştim cum suntem. Dacă vrem să ne suportăm faptele orice sentimente identitare şi vinovăţii asociate lor trebuie anulate. Pentru asta, cartea lui Radu Anton Roman trebuie arsă (am aruncat-o în foc).