Întrucât exprimările de tipul “Judecată de Apoi” sau “alegere între bine și rău” ar putea sugera în prezent existența unui proces de selecție a unor entități, vieți trăite sau fapte posibile, am cercetat în ce măsura nucleul teoretic al teoriei selecției reconstruit după “Originea speciilor“ (http://virgilalexandruiordache.blogspot.com/2011/09/reconstructia-obiectelor-productive-din.html) este aplicabil creștinismului (în fapt m-am limita la teologia ortodoxă – mai corect spus la o teologhisire dat fiind nivelul duhovnicesc personal, și la viața creștină asociată ei). Concluziile trebuie privite ca preliminare, o documentare și, mai ales, o trăire mai profundă fiind necesare.
Nu există unități ale selecției în Biserică (organizația personală nu este unitate a selecției în Biserică) pentru că nu există limitare a resurselor relevante pentru scopurile creștine, ci libertate totală în folosirea lor. Libertatea este totală pentru că nu există dependență a producției proprii duhovnicești (a atingerii scopurilor duhovnicești) de ceilalți oameni prin cele lumești, pentru că nu există posibilitate de penurie în atingerea scopului de renunțare totală la cele lumești (orice îți este dat poți să faci ceva bun pentru tine cu ce îți este dat). Libertatea este totală și pentru că nu există penurie nici prin cele nelumești, prin Dumnezeu (dragostea lui este nesfârșită).
Judecarea divină nu este o selecție de proiecte divine în care oamenii sunt resurse pentru atingerea unui scop divin, pentru că dragostea divină nu este scop, nu este variabilă de producție divină dependentă legic în vederea atingerii ei de niște resurse. Doar omul are scopuri, lumești sau de a avea o dragoste asimptotic comparabilă cu cea divină, dar niciodată comparabilă cu aceasta (dragostea divină este accesibilă doar experiențial, prin pogorârea harului asupra ta și nu se poate spune nimic neteologic despre ea, deci nu poate fi comparată cu dragostea posibilă omului descriptibilă doar neteologic, eventual modelabilă ca un scop dependent de resurse, fie și de persoane care să accepte să le faci binele; discursurile teologice despre ambele feluri de dragoste nu au rol analitic, ci doar practic, de a fi utilizate pentru îndumnezeire).
Judecarea divină nu este selecție și pentru că viețile se judecă individual, nu prin comparație, comparație care ar presupune cuplarea ontologică a vieților la momentul judecării. Porunca, relație manifestată temporal anterior judecării, primită în cursul vieții personale, este cu presupoziție ontologică populațională explicită, cu referire la semeni. Dar cheia în ce privește rezultatul judecării este relația unică, personală, a omului cu Dumnezeu manifestată temporal ulterior primirii poruncii. Relația manifestată ulterior primirii poruncii este independentă de ceilalți oameni în sensul că nu există o interacție directă între oameni care ar putea-o influența. Respectarea deplină a poruncii divine este principial imposibilă, omul fiind esențialmente păcătos. Relația cu Dumnezeu face posibilă iertarea, luminarea și îndumnezeirea în baza unor fapte cu privire la sine și la ceilalți oameni, dar iertarea, luminarea, îndumnezeirea, nu depind direct de ceilalți. Singura implicare a celorlalți poate fi doar indirectă, prin rugăciunea și medierea de către Dumnezeu a relației relevante pentru judecată cu ceilalți. Cum nu putem vorbi de Dumnezeu ca model obiectiv de cuplare ontologică între viețile oamenilor nu poate exista selecție și datorită decuplării ontologice dintre eventualele proiecte divine care ar include viețile oamenilor (cuplarea lor la nivelul entității teleologice, Dumnezeu, ea însăși de nesusținut prin faptul că Dumnezeu nu are scopuri ca dependente de resurse, nu ar fi oricum suficientă, fiind vorba de proiecte independente centrate pe aceeași entitate teleologică, dar nesubsumate și relaționate unui scop mai înalt decât cel asociat fiecărui proiect în parte; aceasta corespunde evidenței că posibilitatea mântuirii fiecărui om în parte, nu a unei populații de oameni ca sistem format din oameni și relații intrapopulaționale, este scopul jertfei lui Dumnezeu, deși mântuirea depinde de ce se întâmplă în timpul vieții în populația de oameni, nu doar în fiecare om în parte).
Singurul loc specific din viața creștină în care este aplicabilă o teorie a selecției este cel al proiectelor personale mentale (gânduri) despre fapte posibile. Selecția este parțial rațională la persoanele puțin înduhovnicite și rațională la persoanele care au atins stadiul deosebirii duhurilor. De aceea o selecție rațională creștină a proiectelor despre fapte posibile la persoanele nedespătimite nu se poate face decât prin ascultare de duhovnicul prin care Dumnezeu se exprimă (duhovnicul ca mădular cu puterea iertării păcatelor al Bisericii având ca Mare Arhiereu pe Hristos) , sau prin manifestarea directă a harului lui Dumnezeu (este posibilă principial și mântuirea celor din afara Bisericii).
În concluzie, nucleul structural al teoriei selecției este inaplicabil din considerente ontologice proceselor organizaționale de urmărire a mântuirii personale în Biserică pentru că nu există penurie a resurselor relevante, nu este aplicabilă Judecății de Apoi pentru că fiecare viață este judecată individual, nu prin comparație cu alte persoane (nu există cuplare ontologică între viețile judecate la vremea judecării, deși a existat în timpul desfășurării vieților în lumea aceasta), iar însăși judecarea nu face apel la un scop divin care să depindă în realizarea lui de niște resurse – viețile oamenilor nu au caracter de resursă pentru Dumnezeu (exprimările discursive de tip “robi”, “supunere voii Domnului”, sunt folosite pentru a putea fi inteligibile oamenilor, însă semnificația lor reală nu este accesibilă discursiv sau prin analogie cu cea omenească, ci doar, parțial, prin experiența iluminării și, complet, prin cea a îndumnezeirii, adică prin anularea oricărei exprimări discursive din mintea omului și trăirea contactului direct cu energiile necreate).
O consecință filosofică este că nu putem întemeia posibilitatea teoriilor selecției pe o structură transcendentală reconstruibilă din textele sacre, ci o astfel de structură trebuie pusă în relație cu ontologia subiacentă textelor sacre (ca reconstrucție necreștină, sau, oricum, neortodoxă) într-un alt mod, dacă este să evaluăm relațiile de coerență dintre discursurile evoluționiste și cele sacrale dincolo de dezbaterile punctuale, mici turbioane istorice nerelevante la scara de funcționare a Bisericii, centrate pe termeni izolați de context cum sunt creație și evoluție.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu