Ortodoxie și politică

Biserica e de utilitate publică, pentru că ce altceva poate pune sinele altuia în loc, pe teren viran? Unde nu e ea, doar El, miraculos. Din iubire s-a născut biserica de la prima cărămidă şi prin iubire creşte. Dacă sinele pentru sine are lumea, pentru altul în ordine ontică el trebuie, dacă vrea binele, să lase un semn al iubirii, material sau cultural. Aceasta e sursa autentică a evoluţiei instituţiilor creştine. Contaminată de alte numeroase folosuri, ca orice bine public real. Statul, ce perisabil în raport cu biserica ! Dar cât de necesar pentru a balansa abuzul de dogmă ! Statul asigură condițiile manifestării libertății formale, date de Dumnezeu, biserica dă locul privilegiat pentru manifestarea libertății substanțiale. Statul e joc transcendental, dacă e jucat corect, biserica e joc transcendent. Pe axa verticală deschisă de ele se bate cruciform viața personală a celui care-L urmează. Între cele două fiecare poate face ce vrea, ce alege să facă între suferința orizontală și liniștea verticală. Suprapunerea instituțională a statului și bisericii e dezastrul libertății, unul cu atât mai amplu cu cât suprapunerea este mai semnificativă. E anularea axei verticale, este căderea totală, iadul etichetat ca rai. Dar prin bisericile naționale suprapunerea tinde să fie maximală. În numele eficienței organizaționale riscăm în mod necesar libertatea. Fiind dăruiți cu libertate vrem așadar să nu fim liberi ? Da, întrucât căutăm un echilibru între nevoia de apartenență și cea de libertate, și întrucât suntem pragmatici, nu doar teologi și riscăm mântuirea credincioșilor actuali de dragul stabilității strategice, ca mijloc pentru mântuirea celor viitori. Nu avem nici ca persoane o soluție fixă, stabilă. Cu atât mai puțin ca națiune. Critica publică e atunci o activitate necesară, prin societatea civilă ca loc privilegiat de exercitare a ei. Fără ea moartea bisericilor naționale este sigură. Democrația, societatea deschisă, este singura compatibilă politic cu creștinismul autentic, ortodox, deși în sine creștinismul ortodox este elitist, nu democratic, prin adevărul standardelor înalte și prin puținii care la ating și astfel a căror voce poate fi ascultată în interpretarea, înțelegerea practică a textelor sacre, puținii luminați și îndumnezeiți. Ierarhii trebuie că tresaltă  de bucurie la fiecare critică adusă instituției bisericii și îi răspund cu dragoste. Mântuire fără critică promovată sau asumată public există personal. Managementul mântuirii neamului fără critică asumată public n-ar trebui să existe.