Deși pare rezonabil să ne propunem scopuri care pot fi atinse prin forțele proprii, nimic nu este mai plictisitor decât asta. Ce sens poate avea o viață finită în care am reușit tot ce ne-am propus? În fond succesurile (sic) pe bandă, a căror etică epicureică o evidențiază dominația piaței grătarelor, distracțiilor și soluțiilor macroeconomice de tot felul din România, nu pot duce decât la moarte. E plictisitor să mori, așa, pur și simplu.
În fața acestei avalanșe a plictisului poporul român deține resurse majore de rezistență. El este profund ortodox, după cum demonstrează toate statisticile publice. E limpede, ortodoxia lui se manifestă indubitabil în toate domeniile vieții, ne bazăm pe Dumnezeu în tot ce facem, dintre care poate că cel mai important este cel conjugal.
Iubirea după fire între un român și o româncă este unirea rugăciunilor inimii. Trupul celuilalt devine icoană a lui Dumnezeu pe care sărutând-o și cinstind-o ne umplem sufletul de pace. Bucuria îmbrățișării e dar dat și primit, promisiune tăcută de dragoste perpetuă. Cuplul e o jertfă pe semnul Crucii, întru bunul drum al pruncilor și Slava lui Dumnezeu. Ei nu lasă furtuna lumii să-i pătrundă și se roagă tot timpul.
Nunțile cu maneliști, sau taraf, sau etc, mai poporane sau mai academice, cu diferențe uneori decelabile doar de către cunoscători, adăugarea în insectarul personal a cât mai multe recunoașteri sociale ale bărbăției sau feminității proprii, cu lanț de aur sau de argint, cu rimă sau fără, sunt doar un mijloc de a masca profunzimea opțiunilor existențiale, un exercițiu de smerenie. Niciodată invers.
A fi român, a fi un nume de Traian, a crede doar aparent în oala cu sarmale, în oglindă și în șpriț, înseamnă a nu te plictisi niciodată, și chiar mai mult, a nu vrea să te plictisești, a nu putea să te plictisești vreodată, ba chiar, aș enunța concluziv, a nu vrea să poți să te plictisești.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu