Comunismul ca banalitate

Părintele Tănase nu găsește nimic special în tarele induse de comunism copiilor născuți în această perioadă. Ceva aspecte legate de educație, și cam atât.

Din perspectiva istoriei Bisericii nu e, așadar, nimic special cu comunismul. Acesta e o perioadă cu relele ei, alături de alte vremi cu nebuniile lor. La fel de mult rău, dar de alte feluri, ne bântuie și acum. Și poate chiar mai mult, și mai viclean.

Oamenii politici nu pot da un răspuns la nimic. Pot face unele politici publice instrumentale pentru oameni și cam atât. Oamenii politici sunt slujitori de importanță mică, nu suferă comparație cu ierarhii Bisericii.

Noi tarații și mutilații ceaușismului ne-am cramponat prea mult în ultimii ani de comunism. Mai important este drumul personal, străduința spre viața adevărată. Trebuie luptat cu toate relele, nu investită toată energia într-o țintă predilectă.

Psihologic este de înțeles lupta cu porcăriile unui sistem inuman care ne-a mutilat. Însă maturizarea duhovnicească înseamnă depășirea acestui conflict penibil.

Creație divină și creație umană

Ce spun mai jos nu este un adevăr, ci doar opinii, câteva gânduri care mi-au trecut prin cap la cafeaua din dimineața asta (de care nu reușesc deloc să mă las, probabil pentru că nu vreau cu adevărat).

Lumea este formată din lucruri. Lucrurile sunt ceea ce decupăm din continuul exterior (corpul și tot ce îl înconjoară) și interior (din minte, suflet, inimă) la care avem acces fiecare în mod personal.

Lumea este creația lui Dumnezeu. Intrăm în lume fără voia noastră, ne trăim viața în ea după voia noastră și plecăm din ea fără voia noastră.

Universul este format din obiecte. Un obiect este un sistem de forma (P_i, S), unde P_i sunt proprietăți observate în exterior și/sau în interior, iar S este un tip particular de proprietate relațională caracterizabilă prin una sau mai multe legi formulabile matematic prin care proprietățile sunt corelate între ele (structura sistemului de proprietăți observate)[1].

Științele se ocupă de obiecte, nu de lucruri. O presupoziție a științelor este că obiectele sunt reale, adică legile formulabile matematic sunt parte din univers. Nu am un argument rațional că legile formulabile matematic sunt parte din univers, dar așa funcționează știința, descoperind prin aproximare structura matematică a obiectelor. Adevărul presupoziției respective este cea mai bună explicație pentru succesul științei, dar nu este asigurat cu desăvârșire.

Obiectele științei sunt reconstrucții ale lucrurile făcute de oameni, sunt creație umană. Lumea nu trebuie confundată cu universul, așa cum un lucru nu trebuie confundat cu un obiect.

Se spune : apa este H₂O.Această afirmație este stricto sensu falsă. Lucrul apa este apă, iar obiectul H₂O este H₂O. Propoziția descriptivă “apa este H₂O” e o prescurtare, ea înseamnă de fapt următoarea frază: dacă vreau să folosesc lucrul apa pentru scopul cutare, atunci trebuie să cred că lucrul apa poate fi reconstruit prin obiectul H₂O.

Obiectele au doar o valoare instrumentală și sunt dependente ontologic de lucruri și de scopurile umane. Universul este un instrument discursiv pe care oamenii l-au creat pentru a-și urmări scopurile în lume.

Științele (și obiectele reconstruite prin ele) în sine nu sunt nici bune, nici rele, ci valoarea lor depinde de scopurile pentru atingerea cărora sunt utilizate.

Aplicație

Să luăm descriptiva: “trupul omului este un organism format din celule care a evoluat din maimuță”. Confuzia dintre lucrul trup și obiectul reconstruit pornind de la el în cadrul biologiei este la originea disputei dintre creaționism și evoluționism. Teoriile din programul evoluționist au un rol de conturare a unui univers în care prin mintea noastră punem o oarecare ordine, cu unele foloase practice dacă nu le supralicităm, explică, dacă vrem asta, dar explicația nu întemeiază lumea, ci depinde de existența lumii. Gândurile despre trup, fie și științifice, reconstruiesc trupul în mintea noastră, dar nu îl întemeiază. Hristos s-a întrupat în lucrul "trup al omului", nu în obiectul multicelular organizat ierarhic reconstruit prin preocupările noastre biologice, prin care azi explicăm trupul într-un fel, iar apoi, uitând că e vorba doar de o explicație, spunem că trupul este acel obiect prin care noi explicăm.

Concluzie, direcții de cercetare

Știința este un demers intelectual instrumental, fără consecințe ontologice. Dar are o seamă de presupoziții ce țin de statutul epistemic al teoriilor, de modul cum funcționează știința ca demers de cunoaștere regională, ca demers de reconstrucție instrumentală a unor părți ale lumii și de reconstrucție a unei imagini a lumii ca întreg.

Cu privire la statutul entităților matematice nu am o opinie. Că ele sunt parte a universului în mod independent de gândirea umană, cum credea Newton, și exprimă gândirea lui Dumnezeu, mi se pare discutabil pentru că le putem descoperi, cel puțin parțial, le putem aproxima într-o anumită măsură. Ori gândirea lui Dumnezeu este principial inaccesibilă omului, însuși termenul "gândirea" fiind inadecvat, doar o reprezentare antropomorfă cu privire la ce ne este inaccesibil în mod discursiv în fapt. Înclin să cred că universul este doar o creație umană pornind de la proprietăți observate, iar realitatea obiectelor matematice în univers ca independente de om este doar o presupoziție necesară pentru demersul cognitiv de reconstrucție a lumii. Altfel spus cred că obiectele matematice nu sunt nici pură ficțiune, nici realitate tare, ci condiții de posibilitate a reconstrucției realității. În acest sens sunt obiective. Dar nu sunt condiții de posibilitate a lumii. Condiția de posibilitate a lumii este creația divină, pentru credincios. Eu cred asta. Pentru cine nu crede lumea este absurdă sau va încerca să o reducă nu doar explicativ ci și ontologic la univers, mutând granițele absurdului până acolo unde omul obișnuit, fără pregătire tare în științe, va crede că ele nu mai există, că trebuie să știe oamenii ăia de știință ceva și atunci merg pe mâna lor. Dar omul de știință autentic ajunge mereu la aceste granițe și are datoria să le semnaleze existența. Evident, pentru un scientist că cineva va face asta va însemna doar că iese cumva din disconfortul absurdului, cu vreun opium al popoarelor. Să fie sănătos, fiecare trăiește cum vrea. Cu blocații în proiect (sensu Gabriel Liiceanu) nu trebuie vorbit prea mult, iar cu răul trebuie doar luptat.

Clarificarea din punct de vedere teologic a statutului obiectelor matematice este crucială pentru a înțelege semnificația doxologică a științei, dincolo de simpla enunțare a unei astfel de semnificații. Dar aceasta poate fi făcută doar de către un sfânt cu background în cercetarea matematică și în filosofia ei. Biserica ar trebui să atragă oameni cu un astfel de potențial. Pentru lămurirea irelevanței teoriilor evoluției pentru adevărul creației lumii însă nu e nevoie neapărat de o astfel de clarificare, cele de mai sus sunt suficiente, pentru că teoriile evoluției au ele însele nevoie de matematică, nu pretind să o explice, iar când se mai găsesc câte unii să încerce asta - cad în penibil.


Mai este și problema artefactelor, a lucrurilor create de om după modelul mental al unor obiecte potențiale (figura 1).

Figura 1 Lucruri sau obiecte ?

---

[1] Pentru o taxonomie incompletă a obiectelor a se vedea http://nuloculcimodul.blogspot.com/2011/09/presupozitii-ale-teoriilor-selectiei.html

Părintele Nicolae Tănase la Universitatea din București

Pe 28 noiembrie de la ora 18:00 în Aula Magna a Facultății de Drept din București părintele Nicolae Tănase va vorbi despre „Tarele copilăriei – copii care cresc într-o lume fără suflet”. Conferința este ultima din seria "Serile filocalice" (http://ascorbucuresti.files.wordpress.com/2011/11/simpozion2.jpg).

Părintele Nicolae Tănase este păstor de suflete în Valea Plopului. Dânsul este prin vocație un luptător pentru viață și pentru ortodoxie, o îmbinare între sensibilitate, dragoste, fermitate și capacitate de coordonare și organizare. Știe că lucrarea unui preot are consecințe întinse în viitor pe 200 de ani și acționează ca atare. În satul pe care îl păstorește se simte un aer de Biserică primară. Mulți oameni vin din alte localități la Valea Plopului să ajute cu ce pot așezământul creat pentru copii abandonați și să îl asculte pe Părintele Tănase.

Veniți să îl ascultăm.

Despre rău și rele

Răul este alegerea liberă de a face rele.

Fapta rea este de mult folos celui care o suferă.

Primește relele cu brațele deschise, ca pe un  mare bine.

Luptă cu răul doar prin iubire.
Nu lupta cu relele.

Hristos a învins răul, ești deja potențial salvat.

Multe rele de vei primi, al lui Dumnezeu vei fi.

Relele îți sunt date pentru a te ajuta în nevoință.

Arată relele acolo unde sunt, dar nu fugi de ele.

Mărturisește binele oricât de multe rele ai primi.

Doamne, iartă-i pe făcătorii de rele, dă-le pace și sănătate, umple-i de bucurie și dragoste.

Tehnici de păstrare a puterii în universități

Ca observator al procesului de reformă din spațiul academic aduc la cunoștința celor interesați de păstrarea status quo-ului cu orice preț metode noi, moderne, adaptate legislației în vigoare, de obținere a reprezentării dorite în organismele de conducere ale facultăților (figura 1). După principiul câinii (Funeriu) latră, ursul trece.

Ele pot fi aplicate cu succes doar dacă există susținerea conducerilor de nivel superior, susținere care în condițiile trend-ului descrescător al partidului (ceva mai) reformist aflat la putere sperăm să existe.

Mult succes !

Figura 1 Exemplu de reacție naivă cu privire la vicierea alegerilor care trebuie promovată în rândul angajaților.  La o manipulare bazată pe buna credință a votanților (tehnica 1), trebuie urmărit ca aceștia să nu aibă disconfort în manipulare prea devreme (tehnica 2), iar dacă, totuși, accidental acest lucru se întâmplă, trebuie încurajat răspunsul instituțional intern din partea respectivilor, cel puțin până la validarea alegerilor (tehnica 3).

Solicit public d-lui Ministru Funeriu să se asigure că reforma învățământului universitar nu se transformă când e pusă în practică într-un text kafkian. Dacă tot e ca PDL-ul să piardă alegerile în urma îndrăznelii de a schimba ceva, măcar să le piardă frumos.

Ce înseamnă a tăcea?

Mi-a spus un om că a tăcea înseamnă a iubi, iar a vorbi înseamnă a tăcea. Când vorbești nu mai poți iubi, iei o pauză - de vorbire.

Tăcerea este viața lucrând în inimă.

Dar nu putem crede asta cu privire la altul decât dacă îl iubim. Ne este bine atunci când tace lângă noi, tăcând și noi. Putem și doar să-l știm în preajmă, fără să îl vedem. Suntem cum am fost și cât am fost singuri, fără acea persoană. Dar altfel. Și astfel cel puțin iubitor de Dumnezeu se salvează, pornește pe acest drum, iubind un om.

Dacă nu îl iubim, nici nu simțim că tace, pentru că nu l-am auzi nici dacă ar vorbi.

Iar dacă ne mințim că îl iubim, tăcerea lui ne ofensează, ne gândim că îi suntem indiferenți. Ne perpelim, din vină. Și o punem pe seama celuilalt.

Se mai poate și altfel, și anume să cădem din tăcere: să ne refuzăm să mai iubim, să ne refuzăm faptele care decurg din asta, din rațiuni de viață lumească, să ne trezească diavolul "ca dintr-un vis" al iubirii, în realitatea călduță a morții. Atunci ne bucurăm că celălalt tace, pentru că ne-am dorit-o. Un moment, iar apoi... Ne amintim că îl iubim, și iar vrem să uitam... Sau mereu utăm, dar apoi... Cine a gustat tăcerea, nu o poate uita cu adevărat. Se va simți om doar în visul tăcerii. Cine cade astfel e mereu iertat, pentru că, fie și un timp petrecut împreună, a fost nebun întru iubire. Și se va ridica spre ea din nou, sperând, vreun om tot va iubi. Sau cu adevărat pe toți prin  Dumnezeu.

Orice om e sfâșiat între dorința de a iubi și frica de a iubi. Unii mai mult decât alții. De la cel slab să primești iubire e un dar mai mare ca de la cel puternic. Când te iubește o femeie este un mare, uriaș dar, pentru că e o ființă slabă. Arată-i că te bucură din tot sufletul. Dacă ești femeie și te iubește un bărbat bucură-te, dar nu-i arăta, pentru el este mult mai ușor decât pentru tine. E ceea ce are mai multă putere de la Dumnezeu să facă. Trebuie doar să îl asculți în tot ce faci, tăcută.

Nefericită viață când femeia e mai puternică decât bărbatul, pentru că de fapt nu este. Rosturile se pierd. Rostul ei e suferința copiilor, și prin ea iertarea părinților.

Unii stau cu gura pe noi să nu tăcem, ca să ne poată folosi. Ei știu cum să fim noi fericiți, ne spun. Dar nu o știu, de fapt, nici măcar pentru ei, de vreme ce au atâta nevoie de ne-tăcerea noastră. Ei sunt printre cei mai slabi. Să îi iubim nu îi ajută prea mult, dacă nu îi învățăm iubindu-i și cum să iubească. Măcar un pic.

Fericiți cei care își înfrâng frica, și se aruncă în brațele tăcerii.

Nu este rău nici a vorbi, numai să nu ne vorbim nouă, ci cu dragoste celuilalt. Măcar privindu-l.

Uneori a nu vorbi privind înseamnă a vorbi cu dragoste.

Fericiți tăcuții, dar și mai mult cei care duc crucea vorbirii, a Cuvântului.

Însă odată Cuvântul spus, a urmat tăcerea, în dar. Iar după cuvânt, cât ne e dat nouă în putință, aceeași tăcere, dar din dar.

Din moarte se poate reveni la tăcere, câtă vreme mai ești în această lume. Pentru că cel care poate fi iubit e mereu lângă tine și așteaptă. Tăcut, sau vorbind.

Tac pentru că te iubesc.

Ce înseamnă dor?

« Oamenii sunt cuprinși de dor atunci când simt absența persoanei dragi, când trăiesc golul lăsat în suflet de absența acesteia, aducând-o însa prin iubire în memorie, fâcand-o prezentă într-un anume fel. Dorul exprimă nevoia dupa celălalt, dorința de a petrece timpul împreuna cu cel îndrăgit. Dorul este legat, așadar, de iubirea profundă pentru cineva. Numai în masura în care iubim și simțim lipsa celuilalt, ne este dor de el. Cine nu-l dorește pe celălalt este lipsit de iubirea izvorată din Dumnezeu și se înstrăinează. Așadar, înălțimea iubirii și, deci, a dorului ne-o descoperă Dumnezeu, Care, lăsând cele nouazeci și nouă de oi în munți, a coborât după oaia cea pierdută, adică dupa firea noastră omenească, pe care aflând-o în starea de suferință și durere, a luat-o pe umerii Săi, a facut-o a Lui adică, și a readus-o la frumusețea cea dintâi. Aceasta pentru că "cine iubește nu sfătuiește numai, nu îndreaptă, nu pedepsește, ci ia asupra sa greșelile celui iubit de el. Iubirea e participare la viața celuilalt, ieșire din noi înșine, jertfă". »

Pastorala PF Părinte Patriarh Teoctist la sărbătoarea Învierii Domnului - 2007

Rugăciuni

Doamne, știință fără de păcat dăruiește-mi

Doamne, ajută-mă să Te caut în tot locul

Doamne, inimă smerită fă să urce în mine

Doamne, ajută-mă să dăruiesc tuturor

Doamne, umple-mi nopțile de gânduri curate

Doamne, binecuvântează tot ce iubesc

Doamne, ajută-mi trupul să fie ușor

Doamne, dă-mi tot ce vrei să îmi dai

Doamne, laudă Ție din gura mea păcătoasă

Doamne, sunt ultimul om și mă iartă

Doamne, ești Cuvântul pe care-l rostesc mereu

Doamne, ești locul fără de loc și timpul fără de timp

Doamne, ești auzul auzului și privirea privirii

Doamne, Tu ești înconjurătorul, atotțiitorul

Doamne, dă-mi să fiu punct în mijlocul Tău cerc

Doamne, dă-mi să fiu vas de lacrimi curate

Doamne, miluiește-mă cu durerea și suferința

Doamne, dă-mi răni să mă bucur de ele

Doamne, dă-mi tărie să fiu drum spre lumină

Doamne, te iubesc, Doamne, din inimă

Doamne, ajută-mă să Te iubesc

Doamne, pe toți ajută-i să fie

Doamne, dă-mi frică și îndrăzneală

Doamne, primește-mă !

Proiectul ca doxologie

Proiectul este o reconstrucție a trecutului pentru o construire a viitorului.

Două lumi trec prin clipa aceasta ca printr-un subțire fir de ață, tăcut.

Proiectul de cercetare științifică vorbește despre partea cercetată, dar și despre partea cercetătoare. Le unește cunoaștere existentă în numele celei ce va fi. Prin Cuvânt.

Proiectul este o promisiune  bine întemeiată.

Un proiect superficial este semn de lăcomie sau de disperare, deznădăjduire. Scrierea lui pornește de la bani și merge spre metodologie. Te duce și pe tine și pe alții în jos când îl scri și, mai ales, după ce este finanțat. Mai bine nu îl aplici.

Un proiect serios este gândul unui dar pentru altul. Un proiect frumos este doxologie, este lauda frumuseții creației Domnului.