Ce înseamnă a tăcea?

Mi-a spus un om că a tăcea înseamnă a iubi, iar a vorbi înseamnă a tăcea. Când vorbești nu mai poți iubi, iei o pauză - de vorbire.

Tăcerea este viața lucrând în inimă.

Dar nu putem crede asta cu privire la altul decât dacă îl iubim. Ne este bine atunci când tace lângă noi, tăcând și noi. Putem și doar să-l știm în preajmă, fără să îl vedem. Suntem cum am fost și cât am fost singuri, fără acea persoană. Dar altfel. Și astfel cel puțin iubitor de Dumnezeu se salvează, pornește pe acest drum, iubind un om.

Dacă nu îl iubim, nici nu simțim că tace, pentru că nu l-am auzi nici dacă ar vorbi.

Iar dacă ne mințim că îl iubim, tăcerea lui ne ofensează, ne gândim că îi suntem indiferenți. Ne perpelim, din vină. Și o punem pe seama celuilalt.

Se mai poate și altfel, și anume să cădem din tăcere: să ne refuzăm să mai iubim, să ne refuzăm faptele care decurg din asta, din rațiuni de viață lumească, să ne trezească diavolul "ca dintr-un vis" al iubirii, în realitatea călduță a morții. Atunci ne bucurăm că celălalt tace, pentru că ne-am dorit-o. Un moment, iar apoi... Ne amintim că îl iubim, și iar vrem să uitam... Sau mereu utăm, dar apoi... Cine a gustat tăcerea, nu o poate uita cu adevărat. Se va simți om doar în visul tăcerii. Cine cade astfel e mereu iertat, pentru că, fie și un timp petrecut împreună, a fost nebun întru iubire. Și se va ridica spre ea din nou, sperând, vreun om tot va iubi. Sau cu adevărat pe toți prin  Dumnezeu.

Orice om e sfâșiat între dorința de a iubi și frica de a iubi. Unii mai mult decât alții. De la cel slab să primești iubire e un dar mai mare ca de la cel puternic. Când te iubește o femeie este un mare, uriaș dar, pentru că e o ființă slabă. Arată-i că te bucură din tot sufletul. Dacă ești femeie și te iubește un bărbat bucură-te, dar nu-i arăta, pentru el este mult mai ușor decât pentru tine. E ceea ce are mai multă putere de la Dumnezeu să facă. Trebuie doar să îl asculți în tot ce faci, tăcută.

Nefericită viață când femeia e mai puternică decât bărbatul, pentru că de fapt nu este. Rosturile se pierd. Rostul ei e suferința copiilor, și prin ea iertarea părinților.

Unii stau cu gura pe noi să nu tăcem, ca să ne poată folosi. Ei știu cum să fim noi fericiți, ne spun. Dar nu o știu, de fapt, nici măcar pentru ei, de vreme ce au atâta nevoie de ne-tăcerea noastră. Ei sunt printre cei mai slabi. Să îi iubim nu îi ajută prea mult, dacă nu îi învățăm iubindu-i și cum să iubească. Măcar un pic.

Fericiți cei care își înfrâng frica, și se aruncă în brațele tăcerii.

Nu este rău nici a vorbi, numai să nu ne vorbim nouă, ci cu dragoste celuilalt. Măcar privindu-l.

Uneori a nu vorbi privind înseamnă a vorbi cu dragoste.

Fericiți tăcuții, dar și mai mult cei care duc crucea vorbirii, a Cuvântului.

Însă odată Cuvântul spus, a urmat tăcerea, în dar. Iar după cuvânt, cât ne e dat nouă în putință, aceeași tăcere, dar din dar.

Din moarte se poate reveni la tăcere, câtă vreme mai ești în această lume. Pentru că cel care poate fi iubit e mereu lângă tine și așteaptă. Tăcut, sau vorbind.

Tac pentru că te iubesc.