Seara asta l-am cunoscut pe violoncelistul Ștefan Cazacu, în concertul pentru violoncel și orchestră al lui Shostakovich (nr. 1 Op. 107) la filarmonica din Iași.
E prea tânăr? Ce importanță are. Este extraordinar. Este o forță. A fost puțin jenant, pentru că a urmat și un al doilea concert, dar este mai profund decât tatăl său, Marin Cazacu, solistul celui de al doilea. Nu pentru că ar vrea asta, ci pentru că este dăruit. Cu ochii închiși privind spre cer, o ființă cu instrumentul și cu sunetele lăsate de Dumnezeu. Acesta este Marin Cazacu.
Într-o sală aproape dărâmată, într-un oraș șantier, într-o țară tristă, Ștefan și colegii lui de la Iași au schimbat lumea. Puțin acum, mult în timp. Cu un efort natural, cu seriozitatea gândului bun.
O încordare vecină cu rugăciunea. Dumnezeu să îi ajute.
am inteles ca v-a placut Stefan Cazacu dar ce a fost jenant nu am inteles si as dori sa inteleg.
RăspundețiȘtergereAm avut impresia că dirijorul a căutat un echilibru între aplauzele primite de cei doi soliști, în timp ce sala a avut o reacție oarecum asimetrică. Poate că a fost percepția mea subiectivă. Iar dacă n-a fost, poate că de "vină" a fost Shostakovich, nu neapărat interpretul. Precizez că la momentul audiției nu cunoșteam relația filială dintre cei doi, am găsit-o ulterior pe web. Tot la capitolul confesiuni, m-a întristat oarecum reacția minimală a sălii la Pastorala care a urmat, interpretarea orchestrei a fost admirabilă.
RăspundețiȘtergere