Spiritualitate și explicație

Spiritualitatea este starea naturală a omului, starea adamică, dinainte de cădere. După cădere ea este mereu reînnointă prin ochii inocenți ai copilului privitor. Sau prin ochii oricui a devenit curat. Nimeni nu este spiritual prin el însuși, fără a fi privit de cineva curat.

Ceea ce distruge spiritualitatea unui om este trăirea cu bună știință în vicii (împătimirea) sau egoismul. Dar nu absența acestora este cauza recuperării spiritualității lui, și cu atât mai puțin habotnicia pe care au tendința să o adopte pătimașii și egoiștii din fire care vor să se mântuiscă. Așa cum nu obloanele trase sunt cauza luminii care intră în cameră. Nu pun semnul egalității între spiritualitate și un anumit fel de lumină, deși unii îl pun. Ar însemna să accept doar spiritualitatea nediscursivă, ceea ce nu cred că este cazul. Nu putem explica lumina prin apel la obloane, cel mult accesul la lumină în anumite circumstanțe. Despre lumina în sens fizic avem un model teoretic, despre cum percepem lumina biologic avem un model fiziologic și biochimic, dar despre ce trăiește fiecare dintre noi ca lumină nu avem nimic, iar despre ce trăiește altul ca lumină abia putem gândi. Nu cred că putem explica nici tot ce ține de spiritualitate.

Explicația este o categorie epistemică, de cunoaștere. Cunoașterea este de multe feluri. Poți să ști ceva și fără să poți să explici. De exemplu cineva știe să meargă pe bicicletă fără să știe să explice neapărat cum. Dacă îți voi spune că apăs cu un picior pe pedală și apoi cu alt picior nu vei ști să mergi pe bicicletă după aceasta. În sens tare explicația este cea din științele naturii sau din științele formale. În sens "moale" orice om știe ce este o explicațe, deși nu poate să explice ce este (poaet doar specialistul în teoria cunoașterii). Orice om are nevoie psihologică de o explicațe ca să se simtă bine, de aici miturile explicative, dar și cunoașterea științifică produsă din curiozitate. Fie și pentru că nu s-a terminat cu producția de mituri și nici cu cea de știință, nu totul are o explicațe.

Trebuie este un verb în raport cu un scop, formulat explicit sau nu. Când spunem că trebuie să facem ceva pentru că pur și simplu trebuie de fapt spunem că trebuie pentru ca o instanță superioară să fie mulțumită (părintele, profesorul, oamenii în general, sau Dumnezeu). Când spunem că ceva trebuie să aibă o explicație, spunem că trebuie să aibă ca să ne putem satisface nevoile psihologice, sau vreun alt scop. Dacă însă nu are, degeaba trebuie să aibă, asta nu rezolvă nimic în planul existenței explicației. Pur și simplu ceva nu va avea explicație. Dacă n-o are eventual vom inventa una, ca să fim mulțumiți temporar, oricât de nemulțumitoare ar fi ea din punct de vedere al rigorii. Alteori poate că e mai înțelept este să acceptăm corola de minuni a lumii, vorba lui Blaga.

Spiritualul este o categorie ontologică, de existență. Nu cred că orice este discursiv este și spiritual. Atunci orice banc răsuflat ar fi. Sau un ziar tabloid. Nu cred nici că spiritualul trebuie să fie numai ce este discursiv. Atunci cunoașterea cuiva a lui Dumnezeu prin revelație nu ar mai fi ceva spiritual. N-am mai avea prooroci, nici mistici. De fapt spiritualitatea se manifestă variabil la persoane, uneori discursiv, alteori nediscursiv, alteori în ambele moduri. Unii au teorii despre asta, de exemplu Hegel, în Fenomenologia spiritului. Nu există o teoria general acceptată despre spirit. Și eu am una, dar deja nu mai cred în ea, era prea discursivă. Și nu mai cred pentru că între timp am dat de spiritualitatea nediscursivă, care e atot-țiitoare a discursivului pentru mine acum,  însă e limpede că nu și pentru cine nu are și o spiritualitate nediscursivă. Unii o derivează pe cea nediscursivă din cea discursivă, alții invers. Această derivare poate fi catafatică (adică rațională, de tip explicativ, cam ce face teologia catolică scolastică), sau apofatică (adică discursivul este doar o treaptă către nediscursiv pe care apoi o arunci, de ex ce face Ioan Scărarul în Scara).

Între spiritual și explicarea lui nu este o legătură necesară. Pot poate să îl practic și să nu știu să îl explic. O babă analfabetă în rugăciune poate fi mai spirituală decât un intelectual rafinat curvar. Un mare poet bețiv poate fi spiritual, cred, cel puțin prin ce scoate în scris, însă nu cred că poate să explice și de ce este așa. Eventual poate vorbi despre asta, cum a făcut Nichita, însă fără să aibă succesul cu explicațiile pe care l-a avut cu poeziile. Criticii literari s-ar putea să explice mai bine ca el. Însă cei mai mulți își pierd timpul cu povestirea detaliilor vieții scriitorilor. Ori între coloana fără sfârșit și casa din Hobița este o legătură de geneză, nu una explicativă. E greu să explici spiritualul: de ce ne putem uita curați la o operă de artă murdari fiind în restul vremii.

Insist în a spune că nu cred că orice este important în viață este în mod necesar explicabil. Ca o figură de stil cred că se poate spune că tot ce este important este inexplicabil: nașterea, iubirea, moartea personale. De ce m-am născut tocmai eu în felul în care în mod reflexiv mă înțeleg pe mine însumi? Pentru că părinții mei au făcut dragoste unul cu altul la un moment dat? Simpluț. Pentru un bebeluș este foarte important să sugă la mama lui, dar nu cred că își poate explica asta. O persoană care s-a îndrăgostit nu cred că poate explica satisfăcător de ce a făcut-o. Și în orice caz nu s-a îndrăgostit pentru că poate explica de ce a făcut-o. O persoană care moare nu poate explica oricând de ce moare. Când chiar moare nu mai poate face nimic, deci nici explica. Mă întreb dacă este preocupată atunci de problema asta. Din experiența proprie cel puțin în preajmă nu prea. Faptul că din exterior putem explica ceea ce i s-a întâmplat altei persoane nu rezolvă problema relevanței explicației pentru noi înșine. Uneori explicațiile sunt ridicole în raport cu gravitatea evenimentului. A murit pentru că i-a căzut în cap un țurțure. Sau a distrus o iubire pentru că a reacționat automat la un stimul dintr-o gelozie exagerată, iar apoi din orgoliu n-a mai dat înapoi, sau pur și simplu pentru că n-avea chef. Dacă vom căuta explicații mai profunde, mai satisfăcătoare (de ce tocmai acelei persoane, de ce tocmai acum, de ce tocmai mie) vom ajunge fie la a pune evenimentul fie pe seama întâmplării, fie pe seama lui Dumnezeu, fie vom apela la o teorie conspiraționistă. A nu se înțelege că unele fapte nu pot fi explicate în mod adecvat. Poate chiar unele importante. Nu toate însă. Demersul rațional este de a explica ce poate fi explicat și a fi rezervați în a forța explicarea cu ce nu poate fi explicat.

Interesant că orice teorie despre spirit are și un caracter spiritual, și unul epistemic. Dar de aici nu rezultă că orice este spiritual are o natură explicativă, și cu atât mai puțin că trebuie să aibă. Între a fi și a trebui nu există o legătură deductibilă spune mai toată lumea, deși unii speră să pot scoate o teorie că există o astfel de legătură deductibilă (de exemplu eu cred că unitățile elementare de existență și funcționare a lumii sunt proiectele personale, care au un scop și implicit implică și pe trebuie, numai că scopul suprem în ierarhia de proiecte nu este unul discursiv, ci sinele transcendent, care are o anumită legătură în practica ortodoxă cu Dumnezeu. Dar asta e prin teoria mea - sau mai bine spus prin schița de teorie, pentru că e în lucru - alții au altele; nu știu dacă o voi finaliza vreodată, pentru că între timp mă interesează mai mult spiritualul decât explicarea lui; s-ar putea să mă fi interesat mai mult explicarea mai înainte deoarece nu pricepeam foarte clar despre ce este vorba, încercam să ajung la el vorbind despre el. Sau de fapt eram spiritual în alt mod? Mi-ar plăcea să cred asta, dar poate că e un mod de a mă auto-măguli. În dragoste când începi să vorbești prea mult despre dragoste e semn că oamenii nu prea se mai iubesc. Nu știu dacă în cazul spiritualului lucrurile stau la fel, înclin să cred că nu, sunt etape de parcurs mai degrabă, Fenomenologia spiritului prinde ceva important din acest proces, de-asta și e best seller printre filosofi. Dar s-ar putea să fie etape pe un proces cu multiple căi posibile de intrare, nu doar de ieșire. Oricum, n-aș supralicita discursivul într-un model al spiritului, chiar dacă modelul este inerent discursiv. Hegel merită citit în original, deci germana e un instrument de achiziționat).

Spiritualitatea este drum prin celălalt către tine însuți. Când rămânem singuri suntem spirituali pentru că Dumnezeu ne privește.