Nu locul, ci modul: aprilie 2013

luni, 29 aprilie 2013

La mănăstirea Stânișoara de Florii

Părinții erau străvezii, translucizi, ca spre sfârșitul Postului Mare în mănăstiri. Vocea ieromonahului care slujea aproape că nici nu se auzea. Aceasta genera o liniște deplină în biserică.

O Liturghie șoptită.

Liturghie

sâmbătă, 27 aprilie 2013

Loialitate

Precum expirația îi este inspirației într-o fluentă
Și tandră respirare să nu tulburăm
Firul subțire de fum izvorât
Dintr-o tămâie perfect vertical.

Precum palmele stângă și dreaptă
Se suprapun într-un gest care dă seamă
De tot ce se întâmplă, fie că ne rugăm
Sau doar mergem alături.

Precum ochiul drept îl urmărește
Pe cel stâng căutând amândoi
O privire pe care poate că
Nu o vor mai întâlni niciodată.

Precum ploaia cade spre pământ
Apăsată și grea ricoșând
Cu stropi mari de solul prăfos
Într-o clisă vindecătoare.

Precum umbra față de piatra ei,
Piatra față de umbra ei,
Apa față de vasul ei,
Raza față de cercul ei.

Precum eu față de tine.

Este bine pentru români că nu poate exista un dialog între știință și ortodoxie

Într-o țară predominant ortodoxă în care sistemul public de educație se bazează pe științe, poate că este util ca în preajma Săptămânii Patimilor să vorbim despre relația dintre știință și ortodoxie. Există opinia că este de dorit un dialog dintre știință și ortodoxie. Există și unele demersuri instituționale în acest sens. În acest text voi argumenta că un astfel de dialog este principial imposibil și că este bine pentru foarte mulți români că nu poate exista un dialog real.

Un dialog este un schimb de idei între persoane, o convorbire, o vorbire împreună, nu separat, fiecare pe limba lui. O condiție necesară pentru un dialog este capacitatea de a te transpune în modul celuilalt de a vedea lumea, pentru a-l înțelege. Dacă dialogul are scopul unei detensionări, a depășirii unei dispute între persoanele implicate, o altă condiție necesară este capacitatea de a-ți modifica opiniile în fața unor argumente.

Omul de știință produce niște propoziții și texte mai mari numite cunoaștere științifică cu scopul final de a rezolva niște probleme ce țin de viața oamenilor aici, în lumea asta. Oamenii care au produs (s-au prin care s-au produs, după caz) propozițiile și textele care se numesc cunoaștere în ortodoxie au făcut asta pentru scopul final de a rezolva o problemă ce ține de viața oamenilor dincolo de lumea asta. În timp ce cunoașterea științifică este folositoare doar dacă are eficiență în raport cu fapte identificabile aici, cunoașterea în ortodoxie are eficiență doar în raport cu o stare de lucruri pe care o vei constata dincolo. De aceea și ceea ce pare eficient într-un mod științific de a gândi aici (să mergi la body building) poate fi ineficient din punct de vedere ortodox. Și invers: să postești 40 de zile e foarte bine ca ortodox, dar nu e bine dacă te gândești doar că ai o meserie care te consumă intens și vei fi concediat pentru că ți-a scăzut puterea de muncă.

Conținutul propozițiilor și textelor științifice și ortodoxe poate să fie total opus. Să luăm un exemple din canoane ale Sinodului local din Constantinopol 842 întărind hotărârile dogmatice ale Sinodului al VII- lea Ecumenic:

“Celor care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeu se ţin şi din întâmplare se fac, anatema, anatema, anatema.”

Această frază se referă la faptul că trebuie excluși din Biserică (anatematizați) cei care consideră că în lume există întâmplare. Existența întâmplării ca fenomen natural și social și modelarea ei prin teorii statistice este acceptată de toate științele naturii și sociale. Nu e doar ceva ce ține de slbăciunile noastre în a înțelege lumea, ci chiar de felul de a fi, de natura lumii. Consecința este că oamenii de știință și cei care consideră valide teoriile respective, pentru că le-au învățat la școală sau la facultate, ar trebui să nu fie considerați ortodocși.

Din punct de vedere instituțional soluția în România este, ca practică generală, necitirea anatematizărilor respective, în duminica Ortodoxiei, și neaplicarea canonului respectiv. Pe de altă parte, se acceptă citirea lor în comunități mai izolate, tradiționaliste. Pe fond canoanele respective sunt considerate în vigoare, ca parte a Tradiției, iar propozițiile despre lume asociate lor reprezintă cunoaștere religioasă. În țări precum Rusia și Grecia se citesc.

Pentru o persoană cu un mod ortodox de a vedea lumea a te transpune în felul omului de știință de a vedea lumea este echivalent cu o cădere din starea sufletească bună, de dorit. Nu are nici un motiv real să facă asta, iar dacă o face este pentru că a cedat unei ispite. Dacă este să fie consecvent cu credința sa nu există posibilitatea de a-și modifica opiniile în urma unor argumente.

Cred că este clar că în absența unor schimbări ale modului de gândire comun cu privire la sensul cuvintelor și al propozițiilor nu poate exista dialog între oamenii cu vederi ortodoxe și cei cu vederi științifice. Schimbările de acest gen au loc în sute de ani, nu se pune problema să fie controlate de cineva. Nu știm cum va arăt o astfel de schimbare.

Dar, dacă dialogul dintre știință și ortodoxie este principial imposibil, a încerca acest dialog nu este lipsit de rost. Ține de o cultură a toleranței și o cultivă. Stimulează compasiunea reciprocă, dar și respectul reciproc, al celor cu două moduri de viață total diferite. Crează punți de comunicare interpersonală cu privire la alte probleme, mai banale, de exemplu cu privire la modul de distribuire a resurselor publice între instituții religioase și alte tipuri de instituții. Obligă la lărgirea orizontului cultural al fundamentaliștilor din toate taberele, scoate oamenii din lenea gândirii. În ultimă instanță obligă la mai multă modestie și rezervă în exprimarea unor opinii dure contra celor cu un mod de viață total diferit. Dialogul instituționalizat dintre știință și ortodoxie are rolul de a ține sub control conflicte inevitabile, oferind un context formal. Este o supapă de siguranță, poate și catharsis pentru cei implicați. Este relevant faptul că în unele țări există un astfel de dialog, iar în altele nu.

Un caz mai neobișnuit este al celor care practică știința ca pe o meserie sau își asumă cunoașterea științifică, dar sunt și spirite religioase. Ei își vor rezolva problemele de coerentizare a viziunilor asupra lumii pe cont propriu. Ei sunt o specie cu prea puține exemplare ca să știm multe despre ei. S-ar putea spune, de exemplu, că doar dacă nu ținem seamă de faptul că textele care conțin cunoaștere științifică și cunoaștere religioasă sunt folositoare pentru scopuri total diferite ni se va părea că există un conflict. Dar cine ar fi interesat să dezvolte o astfel de ideei. Acest conflict chiar există pentru cea mai mare a oamenilor, deoarece gândirea obișnuită consideră sensul propozițiilor și textelor separat de scopul pentru care ele au fost create. Ne așteptăm ca un text să aibă un sens în sine, autonom, fără legătură cu modul de utilizare a lui.

În măsura în care devin publice și își rezolvă problema într-un mod onorabil, fără să pună știința la remorca religiei în stil creaționist, persoanele menționate în paragraful anterior vor fi utilizate de cei cu vederi religioase pentru a arată că știința nu poate răspunde la întrebări despre lume aflate la granița științelor (ce era înainte de Big Bang, de exemplu, dacă acceptăm această teorie, etc). Oamenii de știință sau teoreticienii fără preocupări spirituale vor spune că a mai încerca să răspunzi la astfel de întrebări este lipsit de sens, ba chiar că întrebările respectiv sunt propoziții fără sens, dar altor oameni le va fi evident că propria lor credință le oferă un răspuns cât se poate de clar. Ambele categorii au bun simț, dar de un fel diferit.

Din perspectiva evoluției culturale a unei societăți observăm un mecanism dezvoltat organic, neproiectat de cineva, de tip cheks and balances între instituțiile ortodoxe și cele bazate pe raționalitate, pe gândire critică, specifice științei. Dacă modul holist de funcționare a Bisericii asigură stabilitatea unor valori cu substanță, cu conținut clar, el subminează în mod programatic, canonic, libertatea politică și de gândire. Dovada empirică de dată de teocrațiile apuse și actuale. Democrațiile cele mai avansate sunt caracterizate de valori formale (libertatea, contractul), fără conținut bine definit. Acestea permit o mare eficiență a interacțiunilor umane de tip economic. Pe de altă parte, instituțiile bazate pe gândire critică duc în mod inevitabil la considerarea ca acceptabile a unor moduri de viață foarte diverse. Unele dintre acestea, dacă ar deveni dominante, ar duce la schimbare completă a societăților în forma actuală. Îmi pot imagina, de exemplu, o societate formată doar din cupluri de bărbați și din cupluri de femei, cu copii creați doar în eprubetă și crescuți doar în incubatoare. Din care eventual, într-un scenariu SF horror, o parte ar putea fi bază trofică pentru adulți, așa cum fac bibanii din lacul Baikal cu puii lor. Nimeni nu poate ști dacă ar fi o societate mai rea sau mai bună decât cea actuală în absența unei raportări la standardele etice ale societății actuale, dar cu siguranță ar fi alt tip de societate decât cea actuală.

Evoluția culturală care a produs aceste mecanisme de control reciproc a avut loc la o scară mult mai mare decât cea a României și a presupus “testarea” culturală a rezultatelor diferitelor ponderi ale dialogului, specific raționalității, și controlului, specific ortodoxiei. Un dialog real între știință și religie a existat și există în cultura occidentală pe fondul unui cult al raționalității care a generat colateral și germenii instituțiilor democratice, iar apoi s-au întărit reciproc. Acest dialog a dus la aducerea la zi a canoanelor și la golirea bisericilor. Printr-un dialog de fond, nu doar formal, mecanismul de control reciproc al instituțiilor raționaliste și a celor bazate pe credință și valori ferme a fost subminat. Pe de altă parte, absența cu desăvârșire a unui respect față raționalitate, a dialogului, și supralicitarea cerințelor de supunere asociate funcționării Bisericii a condus la instrumentalizarea Bisericii de către stat, ca în Rusia, în simplul scop de a controla masele. Acolo doar acțiuni de genul Pussy Riot mai joacă rol de dialog. Cu consecințele care se știu. O situație de acest tip subminează ortodoxia autentică, pentru că ortodoxia presupune în mod esențial libertate de crede sau nu. Manifestarea acestei libertăți doar în forul interior al omului, fără posibilitatea de facto de a ieși de sub influența Bisericii, înseamnă potențiala condamnare la ipocrizie a mase de oameni, și poate la spovedanie incompletă. Ortodoxia autentică este mult favorizată de libertatea politică și de gândire.

Extinderea Europei către est s-a făcut probabil pe criterii exclusiv militare și economice, dar includerea unor populații masive de creștini practicanți și a capitalului spiritual asociat lor s-ar putea să fie decisivă pentru perenitatea civilizației europene în sensul propriu al termenului, adică nu doar cu libertate, ci și cu valori de fond.

În concluzie, din perspectiva multor oameni din societatea românească actuală, care sunt și ortodocși și adepți ai cunoașterii științice, este foarte bine că nu poate exista un dialog real între știință și ortodoxie. În acest mod sunt garantate social atât libertate politică și de gândire, cât și valori de substanță compatibile cu existența societăților noastre. Treaba asta e posibil să fie de folos și Europei. Instituțiile care susțin libertatea și cele care susțin valorile de fond se susțin reciproc pe termen lung, neproiectat și neraționalist, cu condiția să rămâne distincte. Adică să nu aibă un dialog real.

Luați acest articol ca o propunere de model, nu ca adevăr.

Hristos a înviat !

marți, 23 aprilie 2013

Despre ecologism și ecologie

În acest articol îmi propun să caracterizez relația dintre ecologism și ecologie și să caracterizez principial câteva forme publice ale ecologismului.

Ecologismul este o modalitate seculară de raportare la frumos şi bine. Valorile prioritare pe agenda ecologistului autentic sunt frumuseţea naturii şi binele acesteia. Prin raportarea la frumos ecologismul lasă deschisă posibilitatea revelării sacrului, prin mijlocirea naturii, trăirii lui într-o modalitate neinstituţionalizată. Prin promovarera binelui naturii ecologismul susţine cunoaşterea ei, inclusiv ştiinţifică, pentru că nu poţi face bine fără să cunoşti. Nu este nimic rău cu ecologismul prin prisma valorilor fundamentale pe care le promovează. Ecologiştii sunt din specia celor pentru care nu este lipsit de sens să spună că „iubesc natura”, doar o parte a ei („iubesc munţii”), sau o iubesc cu tot cu oamenii şi cultura asociate unei părţi a ei („iubesc ţara”).

Dar, deşi criteriul de identitate al ecologismului este unul valoric şi ecologismul este esenţialmente privat, presupoziţiile şi asumările etice care îl însoţesc pot antrena sau nu o angajare publică, un ecologism public. În aceste împrejurări opţiunea existenţială poate deveni tolerabilă, sau nu, în funcţie de consecinţele sale pentru ceilalţi. Dacă ecologistul privat are presupoziţii care îl împing către dorinţa de a impune tuturor propriile sale opţiuni de viaţă, atunci va fi şi un ecologist public fundamentalist ale cărui luări de poziţie vor genera contrareacţii justificate. Dacă presupoziţiile sale vor duce la consecinţe mai puţin excesive, va fi un ecologist public rezonabil, care îşi apără interesele de grup în limitele jocului politic acceptabil şi care nu pote genera decât contrareacţii nejustificate, politicianiste. Relaţia dintre ecologismul public rezonabil şi cel fundamentalist este asemănătoare relaţiei dintre ideologia socialistă şi cea comunistă. În timp ce comunismul nu are un loc legitim pe piaţa politică, pentru că o anulează ca piaţă, socialismul îl are.

O analiză completă a formelor publice ale ecologismului ar presupune o analiză a presupoziţiilor adoptate, a tipului de etică practicat şi a cuplajelor inter-ideologice. Între cele trei elemente menţionate există numeroase şi subtile relaţii. Nu îmi pot propune aşa ceva aici, dar voi ilustra situaţia cu o incursiune în disputa dintre ecocentrism şi antropocentrism în etica mediului, una dintre dimensiunile cele mai importante ale ecologismului.

Etica mediului este construită în mod explicit pentru depăşirea crizei de mediu actuale; nu este o etică apărută organic, ca o formă de viaţă, cel puţin în civilizaţia occidentală. Conceptul cheie este cel de valoare intrinsecă ; el este aplicat fie unor entităţi individuale (animale, oameni) fie unor întregi (ecosisteme, societăţi) în diferite variante, după care se deduc consecinţe morale cu privire la atitudinea faţă de animale/ecosisteme, fie care resurse (instrumental, în care caz avem de a face cu un antropocentrism), fie ca având valoare intrinsecă (în care caz avem de a face cu un ecocentrism). Majoritatea argumentelor contra ecocentrismului sunt prin consecinţele teoretice ale presupoziţiilor eticii mediului. De exemplu, dacă omul face parte din natură şi natura ca întreg e un bun, atunci sunt bune atât durerea cât şi moartea. Alte argumente pot veni pornind de la consecinţele instituţionale ale eticii mediului în unele variante ale ei. De exemplu, unii autori cu presupoziţii holiste (acceptând valoarea intrinsecă a naturii şi prioritatea ei ontologică în faţa omului) afirmă că doar puţini (o elită) sunt cei care ar fi conştienţi de soluţia rezolvării problemelor de mediu şi oferă şi soluţii practice pentru implementarea sistemelor sociale ecocentrate: “the army might give additional support to the project {de instalare a eco-socialismului}, but would not be decisive”, “it must begin with a change in values”, “the alternatives are: either eco-socialism or barbarism” (1). Alţi autori, de data aceasta cu presupoziţii individuliste, găsesc soluţia protejăriii mediului la polul opus celui etatist, şi anume prin desfiiinţarea statelor. Un argument suplimentar împotriva eticii mediului ecocentrată este creştinismul, care este antropocentric. Promovarea ecocentrismului pare să afecteze identitatea popoarelor pentru care creştinismul are un rol important în menţinerea identităţii naţionale. Dacă identitatea naţională este o valoare, atunci ecocentrismul pare a fi inacceptabil. Se pare că atât etica mediului antropocentrică (pentru promovarea intereselor generaţiilor viitoare) cât şi cea ecocentrică sunt produse economice (în acest sens naturale) în vederea satisfacerii preferinţei de a face bine oamenilor a celor care au produs etica mediului şi a celor care sunt consumatorii acestui produs economic (pe care îl utilizează pentru a induce asumarea unor opinii în vederea inflenţării comportamentului). Formele acestor etici sunt foarte diverse în funcţie de materia primă culturală folosită în construcţie la nivel de presupoziţii.

Valoarea naturii din punct de vedere politic acceptat, inclusiv la nivelul ONU, este una relaţională, nu intrinsecă, pentru că valoarea relaţională, antropocentrică, este de interes inclusiv pentru cei care, deşi nu iubesc natura, o folosesc. Dacă obţinerea bazei de cunoştinţe ştiinţifice necesare pentru această gestionare este job-ul ecologiei, promovarea ei politică poate fi făcută în mod legitim şi de ecologişti, pentru care natura are o valoare intrinsecă, atâta vreme cât ţin seama de faptul că agenda publică nu se reduce la conservarea naturii. Cel mai rezonabil ecologism, dacă o astfel de formulare are vreun sens, va fi un ecologism care să aibă o infrastructură conceptuală ontologico-etică aflată în armonie cu valorile societăţii deschise. Probabil un ecologism privat multinivelar, recunoscând structurarea naturii şi societăţii, dar conservând autonomia ontologică a fiecărui nivel, un ecologism pentru care statul furnizează servicii publice, unele dintre ele fiind de mediu, atunci când rezolvărea problemelor de interes ecologist nu se poate face la nivel privat.

Chestiunea prioritizării diferitelor obiective publice, de conservare a naturii, sociale sau economice, se rezolvă la nivel local şi regional printr-o zonare managerială inter- sau intra-organizaţională. Vor exista zone în care obiectivele de conservare sunt pe primul loc în agendă, cu diferite grade de stricteţe, şi zone în care obiectivele economice sau sociale sunt pe primul loc, obiectivul de conservare acţionând în aceste cazuri doar ca o constrângere asupra primelor. Managementul capitalului natural se referă la toate aceste situaţii şi are ca subtip managementul diversităţii biologice, care se referă doar la situaţiile în care obiectivul prioritar este conservarea . Ce interesează la nivelul ONU este managementul capitalului natural. O situaţie particulară o reprezintă managementul capitalui natural de nivel global: aici nu se mai poate face o zonare, pentru că entitatea care ne interesează este unică, iar serviciile, climatice de exemplu, depind de funcţionalitatea ei integrală. Nu cunoaştem care este soluţia instituţională pentru rezolvarea problemelor dependente de funcţionarea sistemului global , uneori nici măcar a celor de nivel regional, şi atunci rămâne loc suficient pentru lupta politică acerbă între grupurile cu preferinţe diferite.

Este adevărat că maximizarea ofertei de resurse şi servicii naturale, inclusiv a serviciilor climatice, este un scop public oarecum altruist, pentru că nu lucrează conform principiului “după mine potopul”. Totuşi el este un scop legitim. Atingerea acestui scop presupune politici aflate în conflict cu unele interese private şi care sunt într-o bună măsură deturnate către agendele personale ale celor care îl promovează, după cum demonstrează în mod convingător argumentele antiecologiste. Totuşi problem nu este una a scopului, ci a calităţii persoanelor publice şi a contextelor culturale în care ele acţionează.

În concluzie, ca orice opţiune valorică existenţială, ecologismul nu poate fi decât fundamental, pentru propria persoană, dar nu neapărat fundamentalist, cu pretenţii de a fi asumat de către toate persoanele. În particular 1) ecologismul poate fi şi de dreapta, dacă este asumat în context creştin şi 2) poate exista şi există ecologism rezonabil, supus însă continuu unei presiuni deturnare fundamentalistă sau politicianistă.

Ceea ce trebuie criticat sunt formele fundamentaliste ale ecologismului, al căror reprezentanţi de top sunt ecologismul holist de stânga şi ecologismul anarhist. Ponderarea raţională a exceselor ecologiste o pot face mai degrabă ecologiştii, şi anume cei rezonabili, nu antiecologiştii, al căror discurs nu poate fi decât neconvingător. Antiecologiştilor le va rămâne un rol important în lupta ideologică împotriva ecologiştilor, dar aceasta e o problema privată a lor, nu una de interes general. Cât despre lupta contra deturnărilor politicianiste, aceasta trebuie pusă cu atenţie în context pentru a nu periclita rezolvare problemelor publice reale de mediu. Altfel riscăm să aruncăm copilul o dată cu apa murdară.

_____

Notă : articolul este o formă scurtă a variantei complete publicate în revista Sfera Politicii în 2007 disponibilă aici : http://www.sferapoliticii.ro/sfera/pdf/Sfera_126-127.pdf . Sursa (1) citată în text poate fi găsită la adresa indicată. Am eliminat din textul original notele tehnice și partea care era perisabilă temporal. La vremea respectivă articolul era o reacție la critici exagerate, după părerea mea, aduse ecologismului. Am reluat textul deoarece cred că ideile de fond merită aduse în atenția publicului larg instruit.

luni, 15 aprilie 2013

Pelerinaj în Baiului

14 aprilie 2013,

cu voia Domnului

sâmbătă, 13 aprilie 2013

Despre oamenii din sistemul românesc de cercetare

În acest articol îmi propun o abordare echilibrată a conflictului dintre oamenii cu performanțe mari și cei cu performanțe slabe din sistemul românesc de cercetare. Cred că la originea scandalului actual al subfinanțării cercetării de performanță se află acutizarea acestui conflict în condițiile proastei lui gestionări atât de către fosta guvernare, câ și de către cea actuală.

Cum să vorbim despre cercetare fără a polariza și mai mult conflictele existente? Cum să vorbim fără a mai acuza impostura și lenea ? Acum, când atât de mulți oameni de valoare suferă pe nedrept datorită modului de alocare a fondurilor în competiții de proiecte care au fost organizate nu de ei, ci de către stat ? Simplu: să nu mai vorbim despre cercetare, ci despre oamenii care sunt implicați în acest sistem. Să vorbim cu omenie.

O analiză simplistă ar putea identifica trei categorii de oameni în cercetarea din România. Unii oameni adoptă această meserie, de cercetător, pentru că le place asta, este vocația lor. Doresc să cunoască, doresc să înțeleagă, și să împărtășească altora ce au înțeles. Alții au nimerit în ea din întâmplare. Uneori nu știu bine nici o limbă străină. Noțiunea de metodă ștințifică li se pare un moft epistemic. S-au împăcat cu ratarea pentru că nu au ceva mai bun. Aceștia sunt în general blazați. Ei se apără de sentimentul de ratare spunând tuturor că așa e sistemul, că de vină nu sunt ei. Alții, în fine, s-au obișnuit să folosească meseria de cercetător pentru a drena bani publici. Aceștia sunt agresivi când sursa lor de bunăstare este amenințată, sau când sunt puși la muncă efectivă prin ridicarea standardelor.

Toate cele trei categorii de cercetători pot avea sentimente patriotice, dar se raportează la ele într-un mod diferit. Prima categoria pentru a lupta pentru imaginea României în lume, celelalte două pentru a argumenta izolarea României de lume.

Reforma din învățământul superior a pus oglinda în față oamenilor din toate cele trei categorii de mai sus, iar acest lucru nu le-a fost plăcut. Ei au suferit teribil. La început au crezut că este o glumă, o utopie a câtorva idealiști, apoi au văzut că lucrurile sunt cât se poate de serioase. Pierdeau bani, pierdeau prestigiu. Unii și-au asumat cu cinism impostura sau mediocritatea relevate de oglindă. Alții au negat cu înverșunare că ceea ce au făcut ei este o fraudă, o pseudo-cercetare când nu o fraudă academică în sens strict. Au refuzat evidența, punând în discuție criteriile acceptate oriunde pe această planetă referitoare la publicații și standarde academice. Dar cei mai mulți, cercetătorii din vocație, au încercat să se apere, să spună că ei pot mai mult, și să încerce mai mult.

Acum este vremea în care cei care și-au asumat impostura cu cinism, deveniți neeligibili în competițiile din ultimii ani, îi epuizează material pe cei care au avut rezultate performante pentru a-i elimina din sistem, pentru a-și apropria resursele existente, dar mai ales pentru a-și manifesta emoțiile negative pe care le au cu privire la cei care le-au rănit orgoliul. Un domn P. dovedit plagiator, o doamnă fostă ministru și rector A. neeligibilă la programul de Idei, un domn ministru M. victimă a studenților care au scris pentru el nenumărate articole plagiate, un lider de sindicat oarecare, fost ministru interimar al educației, complexat de superioritatea tuturor oamenilor serioși din educație și cercetare, iată genul de oameni care sunt la originea modului de finanțare a cercetării din acest an.

Însă domniile lor fac asta în mod natural, firesc, justificat, pentru că nu li s-a oferit nici o șansă în sistemul reformat. Au fost puși cu spatele la zid. Pentru ei nu mai era nici un loc. Iar asta nu este vina lor. Trebuia să li se ofere și lor un loc, pe măsura posibilităților mai modeste. Pentru că suntem cu toții în aceeași barcă, ne place sau nu ne place.

Aceste persoane particulare au în spate emoțiile similare a enorm de mulți oameni de bună credință. Între ei se află cercetători din vocație care nu s-au putut dezvolta pentru că lipsea infrastructura, sau pentru că lipseau banii. Apoi sunt milioane de absolvenți care au diplome de licență și masterat în urma unor lucrări fraudate pentru că așa fraudează toți și pentru că profesorii lor le-au permis sau chiar i-au încurajat. Toți acești oameni au părinți, familie, care îi apără și nu vor să îi vadă suferind. Părinți, familie, care le spun că a scrie ceva cu cuvintele tale este doar pentru genii, că omul normal doar compilează. O mamă sau o soție nu își vor condamna niciodată fiul sau soțul pentru o fraudă academică, vor pune dragostea înaintea dreptății. Eu sunt convins că domnul Ponta este o victimă a profesorilor lui, și a felului în care se fac doctoratele în drept în România. Sunt convins că plagiatorii de manuale au fost încurajați să facă asta de foarte numeroșii lor colegi care făcuseră asta înainte.

Acești oameni nu pot avea un sentiment de vină cum nu are studentul prins doar el atunci când, de fapt, tot anul a copiat la acel examen. El simte că e victima unei nedreptăți. Îl va urî pe profesor pentru că l-a umilit și îl va disprețui pentru că nu i-a prins pe toți ceilalți. Un profesor bun nu-l va penaliza, ci doar admonesta. Un profesor bun va face în așa fel încât să nu fie nevoie să se copieze, sau să fie imposibil să se copieze. Pedeapsa are eficiență doar atunci când încălcarea legii este excepția, nu regula. Dar asta nu e așa simplu precum a penaliza pe cineva luat la întâmplare sau pentru că a ieșit la înaintare din ambiții politice ca domnul Ponta.

Asta e ce vreau să spun: că a nu fi lăsat să plagiezi este o nedreptate când toți fac asta. E ca și cum ai fi amendat doar tu pentru viteză peste cea legală în localitate când circuli în coloană și toți merg cu aceeași viteză. Poliția te trage pe dreapta doar pe tine și te amendează. E legal, e formal acoperit, dar e profund nedrept, pentru că e arbitrar. Dreptatea nu este arbitrară niciodată. Un guvernant bun nu va penaliza arbitrar.

Poate că a fost aici o eroare tactică a celor care au făcut reforma din educație și cercetare. Celor cu performanțe mediocre (nu spun mediocri, pentru că eu cred că ei pot mult mai mult) nu li s-a dat nici o șansă. Din milă creștinească sau din înțelepciune militară (Sun Tzu) ar fi trebuit să fie umiliți mai puțin. Fie și investind pentru asta o parte din banii publici pentru cercetare.

Poate că ar fi trebuit ca o parte din banii publici să se aloce prin competiții de proiecte evaluate de evaluatori români, perpetuând sistemul vechi, iar altă parte după standardele europene, clar cerute de procesul Bologna în care România este parte. Un fel de divizia A și diviza B a cercetării. Cu o puzderie de proiecte mici la divizia B, și elitistele proiecte mari la divizia A. Divizia A să fie gata de integrare în Europa, divizia B să fie un răspuns la o problemă socială, de sistem.

Știu că sunt foarte mulți oameni care aparent nu sunt nici măcar de divizia B în cercetare. Ei sunt de județeană. Sau pur și simplu au ieșit la o miuță în spatele blocului. Sunt cei din unele institute ale academiei, institute naționale de cercetare dezvoltare sau facultăți din universități în care li se permite de facto să chiulească cu zilele ca să își rezolve treburile personale, în care nu le cere nimeni să publice ceva serios, care își spun că asta este, că așa e firesc. Așa e lumea lor. Și ei ar fi trebui să fie lăsați să existe. Nefăcând asta au fost transformați în susținători ai contra-reformei. Poate că lor trebuia să li se dea niște salarii compensatorii, să aibă oportunitatea unei reconversii profesionale, și să fie direcționați spre educația preuniversitară.

Mesajul general al acestui articol este următorul: a discuta despre principii este ceva inuman, dacă o faci fără a privi în jurul tău la cei care se ocupă cu meseria în care aplici principiile.

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Biserica de la Drăgănescu

Exilat și atunci ca și acum Arsenie Boca este căutat de oameni și acum ca și atunci. Nu pentru ceea ce se spune despre el, ci pentru ceea ce este.

Nimic nu te îndrumă spre Drăgănescu. Nici un indicator rutier, nici o săgeată spre vreun monument așa cum azi sunt spre toate bisericile. Biserica de la Drăgănescu nu trebuie văzută cu ușurință. Ea trebuie căutată.

Nimic mai simplu. Dincolo de maidanul de gunoaie de lângă șoseaua ce merge pe malulul lacului de acumulare de pe Argeș se vede o lumină. Acolo trebuie să fie.

Ne strecurăm printre ruine de case pe un drum desfundat. Dintre păcate ajungem la curățenie. În mijlocul sărăciei materiale îngălate dăm de o bogăție spirituală. Aceeași sărăcie, dar curată. Cum fiecare om își poate ține casa.

O bogăție spirituală prea mare? E greu să acceptăm că fiecare dintre noi poate avea un loc asemenea acestuia. Plin de simboluri. Curat și românesc. Creat luptând zeci de ani împotriva răului, aflat atunci sub forma comunismului.

O clopotniță athonită cu stâlpi coloane infinite brâncușiene. Simplă, țărănească, așa cum orice om gospodar poate face. Văruită proaspăt. E primăvară și totul e dereticat prin curte. Morții stau liniștiți privind de sus la cimitirul de lângă lac. Ard pentru ei lumânări și înfloresc zambile.

Poți suna la numărul de pe ușă dacă biserica nu e deschisă. Părintele paroh vine și îți spune doar că e o pictură deosebită pentru că și părintele a fost un om deosebit. Atât. Dar e nevoie să îți spună mai mult?

Alții spun că acolo este capela sixtină a ortodoxiei românești. Nu este. Am văzut și Capela Sixtină, am văzut și Drăgănescu. Capela Sixtină e mai puțin. E făcută de un geniu la comandă. Drăgănescu e făcută de un sfânt. Sfinții sunt mai mari decât geniile. Capela Sixtină e un obiect de artă. Drăgănescu e o mărturisire și o luptă cu diavolul. Să pictezi 20 de ani la Drăgănescu urmărit de securitate zi de zi, cu oameni venind mereu cu frică la tine, dar și cu nădejde. Drăgănescu e un pretext. Putea fi făcută în orice loc: la Aiud, la canal, oriunde.

M-am întrebat de ce i s-a permis să o facă. Pentru că este perisabilă. Nu va trăi mult, materialele nu sunt făcute să dureze, poate doar cele de pe catapeteasmă. Iar comuniștii se credeau infinit durabili. Pentru ei Drăgănescu era acceptarea unei mici amânări a dispariției Bisericii, a oamenilor vii. Din portofoliul de soluții care au permis Bisericii să reziste, mergând de la compromisuri triste până la martiriu în pușcării, Drăgănescu este simbolul rezistenței prin gândire și artă mărturisitoare. Un mod de a rezista mai degrabă în stil polonez, dar cât de mult ne-am dori să devină și un stil dominant românesc.

Din orice loc se poate face un Drăgănescu dacă ne sfințim viața și dacă ne iubim țara. Problema lui Arsenie Boca este că și-a iubit țara și pe Dumnezeu și a spus asta având o cultură suficient de solidă și o creativitate suficient de mare ca să o spună într-un mod inconfundabil. Ca un adevărat predicator, nu și-a citit predica, ci a creat-o chiar atunci, pentru oameni. Din fondul evanghelic și al tradiției, dar cu vorbele lui. El nu va fi canonizat decât de oameni care își iubesc țara și pe Dumnezeu cel puțin la fel de mult ca el și, esențial, care au curaj la fel de mult ca el. Poate peste câteva decenii?

Dar asta nu e treaba noastră. Noi să ne vedem de viață și să ne construim casa de trup și pe cea de zid bune să primească în ele Adevărul. Să ducem cultura noastră mai departe, să ținem de identitatea și credința noastră, să ajungem să fim capabili să spunem rugăciuni cu cuvintele noastre. Așa cum a pictat Arsenie.

Biserica de la Drăgănescu: o casă pe măsura Adevărului.

Mulțumim, Boca Zian.

Rememorarea închisorii comuniste