Într-o țară predominant
ortodoxă în care sistemul public de educație se bazează pe științe, poate că
este util ca în preajma Săptămânii Patimilor să vorbim despre relația dintre
știință și ortodoxie. Există opinia că este de
dorit un dialog dintre știință și ortodoxie. Există și unele demersuri
instituționale în acest sens. În acest text voi argumenta că un astfel de
dialog este principial imposibil și că este bine pentru foarte mulți români că
nu poate exista un dialog real.
Un dialog este un schimb de
idei între persoane, o convorbire, o vorbire împreună, nu separat, fiecare pe
limba lui. O condiție necesară pentru un dialog este capacitatea de a te
transpune în modul celuilalt de a vedea lumea, pentru a-l înțelege. Dacă
dialogul are scopul unei detensionări, a depășirii unei dispute între
persoanele implicate, o altă condiție necesară este capacitatea de a-ți
modifica opiniile în fața unor argumente.
Omul de știință produce niște
propoziții și texte mai mari numite cunoaștere științifică cu scopul final de a
rezolva niște probleme ce țin de viața oamenilor aici, în lumea asta. Oamenii
care au produs (s-au prin care s-au produs, după caz) propozițiile și textele
care se numesc cunoaștere în ortodoxie au făcut asta pentru scopul final de a
rezolva o problemă ce ține de viața oamenilor dincolo de lumea asta. În timp ce
cunoașterea științifică este folositoare doar dacă are eficiență în raport cu
fapte identificabile aici, cunoașterea în ortodoxie are eficiență doar în
raport cu o stare de lucruri pe care o vei constata dincolo. De aceea și ceea
ce pare eficient într-un mod științific de a gândi aici (să mergi la body
building) poate fi ineficient din punct de vedere ortodox. Și invers: să
postești 40 de zile e foarte bine ca ortodox, dar nu e bine dacă te gândești
doar că ai o meserie care te consumă intens și vei fi concediat pentru că ți-a
scăzut puterea de muncă.
Conținutul propozițiilor și
textelor științifice și ortodoxe poate să fie total opus. Să luăm un exemple
din canoane ale Sinodului local din Constantinopol 842 întărind hotărârile dogmatice ale
Sinodului al VII- lea Ecumenic:
- “Celor
care tăgăduiesc fiinţarea lui Dumnezeu şi spun că această lume de la sine
s-a făcut şi toate cele dintr-însa fără Pronia lui Dumnezeu se ţin şi din
întâmplare se fac, anatema, anatema, anatema.”
Această frază se referă la
faptul că trebuie excluși din Biserică (anatematizați) cei care consideră că în
lume există întâmplare. Existența întâmplării ca fenomen natural și social și
modelarea ei prin teorii statistice este acceptată de toate științele naturii
și sociale. Nu e doar ceva ce ține de slbăciunile noastre în a înțelege lumea,
ci chiar de felul de a fi, de natura lumii. Consecința este că oamenii de
știință și cei care consideră valide teoriile respective, pentru că le-au
învățat la școală sau la facultate, ar trebui să nu fie considerați ortodocși.
Din punct de vedere
instituțional soluția în România este, ca practică generală, necitirea
anatematizărilor respective, în duminica Ortodoxiei, și neaplicarea canonului
respectiv. Pe de altă parte, se acceptă citirea lor în comunități mai izolate,
tradiționaliste. Pe fond canoanele respective sunt considerate în vigoare, ca
parte a Tradiției, iar propozițiile despre lume asociate lor reprezintă
cunoaștere religioasă. În țări precum Rusia și Grecia se citesc.
Pentru o persoană cu un mod
ortodox de a vedea lumea a te transpune în felul omului de știință de a vedea
lumea este echivalent cu o cădere din starea sufletească bună, de dorit. Nu are
nici un motiv real să facă asta, iar dacă o face este pentru că a cedat unei
ispite. Dacă este să fie consecvent cu credința sa nu există posibilitatea de
a-și modifica opiniile în urma unor argumente.
Cred că este clar că în absența
unor schimbări ale modului de gândire comun cu privire la sensul cuvintelor și
al propozițiilor nu poate exista dialog între oamenii cu vederi ortodoxe și cei
cu vederi științifice. Schimbările de acest gen au loc în sute de ani, nu se
pune problema să fie controlate de cineva. Nu știm cum va arăt o astfel de
schimbare.
Dar, dacă dialogul dintre
știință și ortodoxie este principial imposibil, a încerca acest dialog nu este
lipsit de rost. Ține de o cultură a toleranței și o cultivă. Stimulează
compasiunea reciprocă, dar și respectul reciproc, al celor cu două moduri de
viață total diferite. Crează punți de comunicare interpersonală cu privire la
alte probleme, mai banale, de exemplu cu privire la modul de distribuire a resurselor
publice între instituții religioase și alte tipuri de instituții. Obligă la
lărgirea orizontului cultural al fundamentaliștilor din toate taberele, scoate
oamenii din lenea gândirii. În ultimă instanță obligă la mai multă modestie și
rezervă în exprimarea unor opinii dure contra celor cu un mod de viață total
diferit. Dialogul instituționalizat dintre știință și ortodoxie are rolul de a
ține sub control conflicte inevitabile, oferind un context formal. Este o
supapă de siguranță, poate și catharsis pentru cei implicați. Este relevant
faptul că în unele țări există un astfel de dialog, iar în altele nu.
Un caz mai neobișnuit este al
celor care practică știința ca pe o meserie sau își asumă cunoașterea
științifică, dar sunt și spirite religioase. Ei își vor rezolva problemele de
coerentizare a viziunilor asupra lumii pe cont propriu. Ei sunt o specie cu
prea puține exemplare ca să știm multe despre ei. S-ar putea spune, de exemplu,
că doar dacă nu ținem seamă de faptul că textele care conțin cunoaștere
științifică și cunoaștere religioasă sunt folositoare pentru scopuri total
diferite ni se va părea că există un conflict. Dar cine ar fi interesat să
dezvolte o astfel de ideei. Acest conflict chiar există pentru cea mai mare a
oamenilor, deoarece gândirea obișnuită consideră sensul propozițiilor și
textelor separat de scopul pentru care ele au fost create. Ne așteptăm ca un
text să aibă un sens în sine, autonom, fără legătură cu modul de utilizare a
lui.
În măsura în care devin publice
și își rezolvă problema într-un mod onorabil, fără să pună știința la remorca
religiei în stil creaționist, persoanele menționate în paragraful anterior vor
fi utilizate de cei cu vederi religioase pentru a arată că știința nu poate
răspunde la întrebări despre lume aflate la granița științelor (ce era înainte
de Big Bang, de exemplu, dacă acceptăm această teorie, etc). Oamenii de știință
sau teoreticienii fără preocupări spirituale vor spune că a mai încerca să
răspunzi la astfel de întrebări este lipsit de sens, ba chiar că întrebările
respectiv sunt propoziții fără sens, dar altor oameni le va fi evident că
propria lor credință le oferă un răspuns cât se poate de clar. Ambele categorii
au bun simț, dar de un fel diferit.
Din perspectiva evoluției
culturale a unei societăți observăm un mecanism dezvoltat organic, neproiectat
de cineva, de tip cheks and balances între instituțiile ortodoxe și cele bazate
pe raționalitate, pe gândire critică, specifice științei. Dacă modul holist de
funcționare a Bisericii asigură stabilitatea unor valori cu substanță, cu
conținut clar, el subminează în mod programatic, canonic, libertatea politică
și de gândire. Dovada empirică de dată de teocrațiile apuse și actuale. Democrațiile
cele mai avansate sunt caracterizate de valori formale (libertatea,
contractul), fără conținut bine definit. Acestea permit o mare eficiență a
interacțiunilor umane de tip economic. Pe de altă parte, instituțiile bazate pe
gândire critică duc în mod inevitabil la considerarea ca acceptabile a unor
moduri de viață foarte diverse. Unele dintre acestea, dacă ar deveni dominante,
ar duce la schimbare completă a societăților în forma actuală. Îmi pot imagina,
de exemplu, o societate formată doar din cupluri de bărbați și din cupluri de
femei, cu copii creați doar în eprubetă și crescuți doar în incubatoare. Din
care eventual, într-un scenariu SF horror, o parte ar putea fi bază trofică
pentru adulți, așa cum fac bibanii din lacul Baikal cu puii lor. Nimeni nu
poate ști dacă ar fi o societate mai rea sau mai bună decât cea actuală în
absența unei raportări la standardele etice ale societății actuale, dar cu
siguranță ar fi alt tip de societate decât cea actuală.
Evoluția culturală care a
produs aceste mecanisme de control reciproc a avut loc la o scară mult mai mare
decât cea a României și a presupus “testarea” culturală a rezultatelor
diferitelor ponderi ale dialogului, specific raționalității, și controlului,
specific ortodoxiei. Un dialog real între știință și religie a existat și
există în cultura occidentală pe fondul unui cult al raționalității care a
generat colateral și germenii instituțiilor democratice, iar apoi s-au întărit
reciproc. Acest dialog a dus la aducerea la zi a canoanelor și la golirea
bisericilor. Printr-un dialog de fond, nu doar formal, mecanismul de control
reciproc al instituțiilor raționaliste și a celor bazate pe credință și valori
ferme a fost subminat. Pe de altă parte, absența cu desăvârșire a unui respect
față raționalitate, a dialogului, și supralicitarea cerințelor de supunere asociate
funcționării Bisericii a condus la instrumentalizarea Bisericii de către stat,
ca în Rusia, în simplul scop de a controla masele. Acolo doar acțiuni de genul
Pussy Riot mai joacă rol de dialog. Cu consecințele care se știu. O situație de
acest tip subminează ortodoxia autentică, pentru că ortodoxia presupune în mod
esențial libertate de crede sau nu. Manifestarea acestei libertăți doar în
forul interior al omului, fără posibilitatea de facto de a ieși de sub influența Bisericii, înseamnă potențiala condamnare
la ipocrizie a mase de oameni, și poate la spovedanie incompletă. Ortodoxia
autentică este mult favorizată de libertatea politică și de gândire.
Extinderea Europei către est
s-a făcut probabil pe criterii exclusiv militare și economice, dar includerea
unor populații masive de creștini practicanți și a capitalului spiritual
asociat lor s-ar putea să fie decisivă pentru perenitatea civilizației europene
în sensul propriu al termenului, adică nu doar cu libertate, ci și cu valori de
fond.
În concluzie, din perspectiva
multor oameni din societatea românească actuală, care sunt și ortodocși și
adepți ai cunoașterii științice, este foarte bine că nu poate exista un dialog
real între știință și ortodoxie. În acest mod sunt garantate social atât libertate
politică și de gândire, cât și valori de substanță compatibile cu existența
societăților noastre. Treaba asta e posibil să fie de folos și Europei.
Instituțiile care susțin libertatea și cele care susțin valorile de fond se
susțin reciproc pe termen lung, neproiectat și neraționalist, cu condiția să
rămâne distincte. Adică să nu aibă un dialog real.
Luați acest articol ca o
propunere de model, nu ca adevăr.
Hristos a înviat !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu