Nu locul, ci modul: Biserica de la Drăgănescu

sâmbătă, 6 aprilie 2013

Biserica de la Drăgănescu

Exilat și atunci ca și acum Arsenie Boca este căutat de oameni și acum ca și atunci. Nu pentru ceea ce se spune despre el, ci pentru ceea ce este.

Nimic nu te îndrumă spre Drăgănescu. Nici un indicator rutier, nici o săgeată spre vreun monument așa cum azi sunt spre toate bisericile. Biserica de la Drăgănescu nu trebuie văzută cu ușurință. Ea trebuie căutată.

Nimic mai simplu. Dincolo de maidanul de gunoaie de lângă șoseaua ce merge pe malulul lacului de acumulare de pe Argeș se vede o lumină. Acolo trebuie să fie.

Ne strecurăm printre ruine de case pe un drum desfundat. Dintre păcate ajungem la curățenie. În mijlocul sărăciei materiale îngălate dăm de o bogăție spirituală. Aceeași sărăcie, dar curată. Cum fiecare om își poate ține casa.

O bogăție spirituală prea mare? E greu să acceptăm că fiecare dintre noi poate avea un loc asemenea acestuia. Plin de simboluri. Curat și românesc. Creat luptând zeci de ani împotriva răului, aflat atunci sub forma comunismului.

O clopotniță athonită cu stâlpi coloane infinite brâncușiene. Simplă, țărănească, așa cum orice om gospodar poate face. Văruită proaspăt. E primăvară și totul e dereticat prin curte. Morții stau liniștiți privind de sus la cimitirul de lângă lac. Ard pentru ei lumânări și înfloresc zambile.

Poți suna la numărul de pe ușă dacă biserica nu e deschisă. Părintele paroh vine și îți spune doar că e o pictură deosebită pentru că și părintele a fost un om deosebit. Atât. Dar e nevoie să îți spună mai mult?

Alții spun că acolo este capela sixtină a ortodoxiei românești. Nu este. Am văzut și Capela Sixtină, am văzut și Drăgănescu. Capela Sixtină e mai puțin. E făcută de un geniu la comandă. Drăgănescu e făcută de un sfânt. Sfinții sunt mai mari decât geniile. Capela Sixtină e un obiect de artă. Drăgănescu e o mărturisire și o luptă cu diavolul. Să pictezi 20 de ani la Drăgănescu urmărit de securitate zi de zi, cu oameni venind mereu cu frică la tine, dar și cu nădejde. Drăgănescu e un pretext. Putea fi făcută în orice loc: la Aiud, la canal, oriunde.

M-am întrebat de ce i s-a permis să o facă. Pentru că este perisabilă. Nu va trăi mult, materialele nu sunt făcute să dureze, poate doar cele de pe catapeteasmă. Iar comuniștii se credeau infinit durabili. Pentru ei Drăgănescu era acceptarea unei mici amânări a dispariției Bisericii, a oamenilor vii. Din portofoliul de soluții care au permis Bisericii să reziste, mergând de la compromisuri triste până la martiriu în pușcării, Drăgănescu este simbolul rezistenței prin gândire și artă mărturisitoare. Un mod de a rezista mai degrabă în stil polonez, dar cât de mult ne-am dori să devină și un stil dominant românesc.

Din orice loc se poate face un Drăgănescu dacă ne sfințim viața și dacă ne iubim țara. Problema lui Arsenie Boca este că și-a iubit țara și pe Dumnezeu și a spus asta având o cultură suficient de solidă și o creativitate suficient de mare ca să o spună într-un mod inconfundabil. Ca un adevărat predicator, nu și-a citit predica, ci a creat-o chiar atunci, pentru oameni. Din fondul evanghelic și al tradiției, dar cu vorbele lui. El nu va fi canonizat decât de oameni care își iubesc țara și pe Dumnezeu cel puțin la fel de mult ca el și, esențial, care au curaj la fel de mult ca el. Poate peste câteva decenii?

Dar asta nu e treaba noastră. Noi să ne vedem de viață și să ne construim casa de trup și pe cea de zid bune să primească în ele Adevărul. Să ducem cultura noastră mai departe, să ținem de identitatea și credința noastră, să ajungem să fim capabili să spunem rugăciuni cu cuvintele noastre. Așa cum a pictat Arsenie.

Biserica de la Drăgănescu: o casă pe măsura Adevărului.

Mulțumim, Boca Zian.

Rememorarea închisorii comuniste