Despre oamenii din sistemul românesc de cercetare

În acest articol îmi propun o abordare echilibrată a conflictului dintre oamenii cu performanțe mari și cei cu performanțe slabe din sistemul românesc de cercetare. Cred că la originea scandalului actual al subfinanțării cercetării de performanță se află acutizarea acestui conflict în condițiile proastei lui gestionări atât de către fosta guvernare, câ și de către cea actuală.

Cum să vorbim despre cercetare fără a polariza și mai mult conflictele existente? Cum să vorbim fără a mai acuza impostura și lenea ? Acum, când atât de mulți oameni de valoare suferă pe nedrept datorită modului de alocare a fondurilor în competiții de proiecte care au fost organizate nu de ei, ci de către stat ? Simplu: să nu mai vorbim despre cercetare, ci despre oamenii care sunt implicați în acest sistem. Să vorbim cu omenie.

O analiză simplistă ar putea identifica trei categorii de oameni în cercetarea din România. Unii oameni adoptă această meserie, de cercetător, pentru că le place asta, este vocația lor. Doresc să cunoască, doresc să înțeleagă, și să împărtășească altora ce au înțeles. Alții au nimerit în ea din întâmplare. Uneori nu știu bine nici o limbă străină. Noțiunea de metodă ștințifică li se pare un moft epistemic. S-au împăcat cu ratarea pentru că nu au ceva mai bun. Aceștia sunt în general blazați. Ei se apără de sentimentul de ratare spunând tuturor că așa e sistemul, că de vină nu sunt ei. Alții, în fine, s-au obișnuit să folosească meseria de cercetător pentru a drena bani publici. Aceștia sunt agresivi când sursa lor de  bunăstare este amenințată, sau când sunt puși la muncă efectivă prin ridicarea standardelor.

Toate cele trei categorii de cercetători pot avea sentimente patriotice, dar se raportează la ele într-un mod diferit. Prima categoria pentru a lupta pentru imaginea României în lume, celelalte două pentru a argumenta izolarea României de lume.

Reforma din învățământul superior a pus oglinda în față oamenilor din toate cele trei categorii de mai sus, iar acest lucru nu le-a fost plăcut. Ei au suferit teribil. La început au crezut că este o glumă, o utopie a câtorva idealiști, apoi au văzut că lucrurile sunt cât se poate de serioase. Pierdeau bani, pierdeau prestigiu. Unii și-au asumat cu cinism impostura sau mediocritatea relevate de oglindă. Alții au negat cu înverșunare că ceea ce au făcut ei este o fraudă, o pseudo-cercetare când nu o fraudă academică în sens strict. Au refuzat evidența, punând în discuție criteriile acceptate oriunde pe această planetă referitoare la publicații și standarde academice. Dar cei mai mulți, cercetătorii din vocație, au încercat să se apere, să spună că ei pot mai mult, și să încerce mai mult.

Acum este vremea în care cei care și-au asumat impostura cu cinism, deveniți neeligibili în competițiile din ultimii ani, îi epuizează material pe cei care au avut rezultate performante pentru a-i elimina din sistem, pentru a-și apropria resursele existente, dar mai ales pentru a-și manifesta emoțiile negative pe care le au cu privire la cei care le-au rănit orgoliul. Un domn P. dovedit plagiator, o doamnă fostă ministru și rector A. neeligibilă la programul de Idei, un domn ministru M. victimă a studenților care au scris pentru el nenumărate articole plagiate, un lider de sindicat oarecare, fost ministru interimar al educației, complexat de superioritatea tuturor oamenilor serioși din educație și cercetare, iată genul de oameni care sunt la originea modului de finanțare a cercetării din acest an.

Însă domniile lor fac asta în mod natural, firesc, justificat, pentru că nu li s-a oferit nici o șansă în sistemul reformat. Au fost puși cu spatele la zid. Pentru ei nu mai era nici un loc. Iar asta nu este vina lor. Trebuia să li se ofere și lor un loc, pe măsura posibilităților mai modeste. Pentru că suntem cu toții în aceeași barcă, ne place sau nu ne place.

Aceste persoane particulare au în spate emoțiile similare a enorm de mulți oameni de bună credință. Între ei se află cercetători din vocație care nu s-au putut dezvolta pentru că lipsea infrastructura, sau pentru că lipseau banii. Apoi sunt milioane de absolvenți care au diplome de licență și masterat în urma unor lucrări fraudate pentru că așa fraudează toți și pentru că profesorii lor le-au permis sau chiar i-au încurajat. Toți acești oameni au părinți, familie, care îi apără și nu vor să îi vadă suferind. Părinți, familie, care le spun că a scrie ceva cu cuvintele tale este doar pentru genii, că omul normal doar compilează. O mamă sau o soție nu își vor condamna niciodată fiul sau soțul pentru o fraudă academică, vor pune dragostea înaintea dreptății. Eu sunt convins că domnul Ponta este o victimă a profesorilor lui,  și a felului în care se fac doctoratele în drept în România. Sunt convins că plagiatorii de manuale au fost încurajați să facă asta de foarte numeroșii lor colegi care făcuseră asta înainte.

Acești oameni nu pot avea un sentiment de vină cum nu are studentul prins doar el atunci când, de fapt, tot anul a copiat la acel examen. El simte că e victima unei nedreptăți. Îl va urî pe profesor pentru că l-a umilit și îl va disprețui pentru că nu i-a prins pe toți ceilalți. Un profesor bun nu-l va penaliza, ci doar admonesta. Un profesor bun va face în așa fel încât să nu fie nevoie să se copieze, sau să fie imposibil să se copieze. Pedeapsa are eficiență doar atunci când încălcarea legii este excepția, nu regula. Dar asta nu e așa simplu precum a penaliza pe cineva luat la întâmplare sau pentru că a ieșit la înaintare din ambiții politice ca domnul Ponta.

Asta e ce vreau să spun: că a nu fi lăsat să plagiezi este o nedreptate când toți fac asta.  E ca și cum ai fi amendat doar tu pentru viteză peste cea legală în localitate când circuli în coloană și toți merg cu aceeași viteză. Poliția te trage pe dreapta doar pe tine și te amendează. E legal, e formal acoperit, dar e profund nedrept, pentru că e arbitrar. Dreptatea nu este arbitrară niciodată. Un guvernant bun nu va penaliza arbitrar.

Poate că a fost aici o eroare tactică a celor care au făcut reforma din educație și cercetare. Celor cu performanțe mediocre (nu spun mediocri, pentru că eu cred că ei pot mult mai mult) nu li s-a dat nici o șansă. Din milă creștinească sau din înțelepciune militară (Sun Tzu) ar fi trebuit să fie umiliți mai puțin. Fie și investind pentru asta o parte din banii publici pentru cercetare.

Poate că ar fi trebuit ca o parte din banii publici să se aloce prin competiții de proiecte evaluate de evaluatori români, perpetuând sistemul vechi, iar altă parte după standardele europene, clar cerute de procesul Bologna în care România este parte. Un fel de divizia A și diviza B a cercetării. Cu o puzderie de proiecte mici la divizia B, și elitistele proiecte mari la divizia A. Divizia A să fie gata de integrare în Europa, divizia B să fie un răspuns la o problemă socială, de sistem.

Știu că sunt foarte mulți oameni care aparent nu sunt nici măcar de divizia B în cercetare. Ei sunt de județeană. Sau pur și simplu au ieșit la o miuță în spatele blocului. Sunt cei din unele institute ale academiei, institute naționale de cercetare dezvoltare sau facultăți din universități în care li se permite de facto să chiulească cu zilele ca să își rezolve treburile personale, în care nu le cere nimeni să publice ceva serios, care își spun că asta este, că așa e firesc. Așa e lumea lor. Și ei ar fi trebui să fie lăsați să existe. Nefăcând asta au fost transformați în susținători ai contra-reformei. Poate că lor trebuia să li se dea niște salarii compensatorii, să aibă oportunitatea unei reconversii profesionale, și să fie direcționați spre educația preuniversitară.

Mesajul general al acestui articol este următorul: a discuta despre principii este ceva inuman, dacă o faci fără a privi în jurul tău la cei care se ocupă cu meseria în care aplici principiile.