Despre Rusia, cu sinceritate

( pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/despre-rusia-cu-sinceritate )

Cândva ascultam vinilul cu Liana Isakadze interpretând concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră de Prokofiev de fiecare dată când aveam nevoie de o gură de oxigen, sub comunism. Dacă aveam nevoie de liniște sufletească deschideam și răsfoiam un album cu picturile lui Isaac Levithan. Iar când am găsit albumul cu Aivasovksi, ce bucurie ! Muzica unor Pink Floyd sau Deep Purple pe benzile vechi de magnetofon nu înlocuiau, ci completau fericit cultura venită din Rusia în casele noastre amărâte.

Unii ar putea să spună că e doar o impresie subiectivă, că nu am avut termeni de comparație în pușcăria comunistă cu regim deschis. Atunci nu am avut, dar am avut ulterior, când mulțumită eliberării de sub dictatura comunistă am putut compara. Nu am găsit pe nimeni în cultura omenirii comparabil cu Dostoievski, cu Tarkovski, cu Musorgski. Din Rusia vine altceva, iar cultura omenirii ar fi mult mai săracă fără acest altceva.

Nu am putut înțelege niciodată de ce un popor care a făcut atât de mult bine omenirii prin artiștii săi a făcut atât de mult rău prin politicienii săi. Bătălia care se dă între occident și Rusia tot mai vizibil azi, inclusiv pe teritoriul Românie (la noi mai subteran), uneori cu instrumentalizarea politică a celor spirituale mă deranjează mult, și cred că pe toți cei ortodocși. Noi suntem uniți sufletește cu cei de o credință, dar în același timp europeni în valori suntem uniți și cu occidentul. Este o tragedie să trebuiască să alegem între una sau alta, când cele două sunt de fapt complementare, așa cum evenimentele istorice par să ne împingă a face acum. E ca și cum ar trebui ca român să aleg între a merge ori la Roma, ori la Athos (disjuncție exclusivă).

Mi-ar plăcea să nu îmi fie frică să merg la Moscova la Teatrul Balșoi ca să văd o montare a operei Boris Godunov. Mi-ar plăcea să pot merge în siguranță singur în pelerinaj la mănăstirea unde s-a filmat filmul Ostrov, la nenumărate alte locuri sfinte din această țară. Să vizitez fără teamă Siberia, pădurile unde au fost lagărele cu deportați basarabeni, așa cum pot să văd în Germania lagărul Buchenwald după ce trec prin Weimer-ul lui Goethe. Mi-ar plăcea să văd câmpiile nesfârșite, satele unde Levithan își picta peisajele, țărmurile unde Aivasovski a pictat furtunile Mării Negre. Dar știu că acestea sunt probabil imposibile în următorii zeci de ani. Nu voi mai apuca.

Și totuși. Aș vrea ca Rusia să fie o țară deschisă oamenilor care îi apreciază valorile, neresentimentară și fără complexe de superioritate, fără intenții expansioniste absurde, capabilă să folosească la maximum enormul ei potențial natural și uman. O țară care să întărească civilizația creștină europeană în lume, nu să o submineze. O țară în care, de ce nu, să își poată dori cineva care caută civilizația să emigreze. Mi-ar plăcea să văd Rusia devenind o mare democrație, un stat care nu impune respect prin forță, ci prin propria performanță economică și culturală. Care știe că cine fuge de slavă va fi căutat și slăvit de oameni, că de cel care și-o proclamă singur cu toții se vor feri.

Un conflict fie și rece între Rusia și Occident pentru un oarecare Ianukovici ar fi o prostie imensă, o bucurie doar pentru celelalte puteri emergente. Scenariile imaginate de unii cu privire la destabilizarea Rusiei sunt o eroare geopolitică majoră. În fața perspectivei ca părți din Siberia să aparțină Chinei, cum se mai comentează, este infinit preferabil ca Rusia să fie susținută de Occident ca un văr mai ciudat, dar văr al nostru. Azi Ucraina ar trebui să fie menținută ca stat, iar criza neescaladată. Dincolo de diferențe ne unesc pe toți tradițiile creștine, istoria împletită o mie de ani. Să sperăm că nu se va ajunge la rezultatul zicalei “când doi se ceartă al treilea câștigă”.

Dar, ca să fiu sincer, cred că la asta se va ajunge... Sau poate că nu, dacă ultimele declarații publice care par să facă posibilă o viziune comună între UE și Rusia sunt sincere.

_____

Sursa foto: aici

Câteva lecții politice din perioada USL-istă a României

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/cateva-lec%C8%9Bii-politice-din-perioada-usl-ista-a-romaniei/ )

Prima lecție ar fi că jocul la sacrificiu în politică este mai riscant decât în șah. Guvernul Ungureanu a picat pentru că cine trebuia a defectat cu bună știință. Deși la picarea acestui guvern a avut un rol foarte clar exodul către USL al unora de la PDL, nu acesta a fost factorul decisiv, lovitura de grație, ci defectarea unor persoane fără interese evidente în contrareformă, în special de la minorități. Să ne amintim că dl Boc calculase că nu pică guvernul, în pofida dezertărilor. Au defectat dat fiind că dl Băsescu nu mai avea controlul asupra PDL. Cred că nici măcar dl Boc nu știa de mișcarea aceasta. Se discută prin târg despre aripi reformiste și contrareformiste și în sistemele de informații.S-a mizat pe faptul că în opoziție PDL nu va mai putea juca pe cartea generației vechi, pentru că nu mai sunt găleți de împărțit, ci va fi obligat să meargă pe varianta Preda-Macovei-Baconsky-Paleologu într-o coaliție real de centru-dreapta. Acest calcul s-a dovedit a fi eronat.

A doua lecție ar fi că discursul patriotic și justițiar are valoare mică dacă nu e cuplat cu respectarea persoanelor. Să mă explic. Spre deosebire de Ponta, un instrument al mafiei post-comuniste, dl Antonescu a jucat o carte personală în constucția USL-istă. Ura lui contra lui Băsescu este întemeiată pe două fapte majore: demersurile lui Băsescu de a distruge PNL-ul și, mai ales, ofensele impardonabile ale lui Băsescu în dezbaterea televizată de la Cluj din timpul campaniei electorale din 2009, când a adus în discuție situația primei soții a lui Antonescu.

Antonescu a avut și un rol pozitiv în evoluția instituțională a României, în sensul că a făcut o demonstrație cu privire la unde se poate ajunge când cei care apără cauza țării ca entitate abstractă calcă în picioare persoanele din acea țară. Băsescu e un holist, un etatist care a întâlnit o nucă tare în Antonescu. Discursul patriotic și justițiar necuplat cu respectarea persoanelor poate aruncă țara în haos, pentru că radicalizează oponenții.

Dincolo de acest merit, păcat că nu l-a putut ierta pe Băsescu. Nu este acceptabil ca România să fie un instrument pentru rezolvarea problemelor personale ale cuiva. Una e să îți faci fata parlamentar european, un moft doar penibil, și alta e să susții plagiatori în guvernul țării, să bați palma cu oameni ca Voicu, să distrugi credibilitatea instituțiilor țării doar ca să pui la punct un om lipsit de scrupule.

L-am înțeles pe Antonescu, dar nu i-am putut accepta agenda publică. Probabil că aducerea lui Băsescu în situația de a fi suspendat a fost meritată pe plan personal, pentru că a generat ură călcând în picioare oameni, dar a fost nemeritată și iresponsabilă pe plan instituțional.

Schimbarea actuală de atitudine a d-lui Antonescu pare să arate că personal a trecut în altă etapă. Schimbarea e corelată cu ce s-a întâmplat în Ucraina printr-o cauză comună mai puțin vizibilă, dar nu fără legătură cu vizita doamnei Nuland, și e dată probabil de informații primite de el personal pe surse că ar fi urmat oricum să fie eliminat din schemă de către post-comuniști, că l-au vândut oameni pe care îi credea de încredere și că e cazul să încerce să se reabiliteze, chiar dacă va rata să fie președinte. Executându-l fără nici o compasiune pe Ponta, Antonescu și-a depășit complexele față de Băsescu.

A treia lecție este că evoluția culturală pașnică a unei țări periferice ca România nu poate avea loca decât dacă e facilitată extern.

Planul de discreditare a USL prin oferirea poziției de prim ministru lui Ponta a fost deliberat, dar n-a fost chiar la noroc, pentru că occidentul a intervenit atunci când trebuia. A impus păstrarea regulii cu pragul de 50% la referendum, o regulă formală care nu este justificată în general, dar singura în măsură să asigure controlul asupra evoluției favorabile a situației din România acum. Nu cred că occidentul a intervenit fără să știe că urma să intervină. Dacă a fost o reacție spontană, cu atât mai bine, înseamnă că Europa e un proiect reușit.

Mecanismul natural de evoluție ar fi fost războiul civil, lupta brută pentru putere între oamenii cu valori diferite, mecanismul care a dus la civilizarea restului Europei. România nu ar fi putut produce în timp scurt o democrație prin evoluție pașnică internă datorită faptului că este o zonă de graniță socio-economică, între cultura democratică și cea autoritaristă. Există permanente presiuni destructurante din zona estică.

În termeni hayekieini avem de a face cu o extindere a ordinii instituționale de scară mare (a catalaxiei) prin procese de selecție individuală și organizațională la marginile ei spațiale folosind nu reguli informale (calea lentă, dar mai sigură), ci reguli formale (calea formelor temporar fără fond). Evoluția culturală bazată pe reguli formale este un exercițiu de putere. Regula formală inadecvată pentru un stat ca România, neutralitatea justiției (inadecvată pentru că este incompatibilă cu regula informală a majorității românilor, corupția și instrumentalizarea justiției) a rămas în picioare în perioada tentativei de respingere a ei datorită presiunii grupurilor mai evoluate politic din exterior. Presiunile estice nu mai puteau fi decât subterane, iar ce au avut aceste state de oferit economic a fost mult prea puțin. Băsescu a fost și este doar un instrument al occidentului folosit pentru a induce mutații culturale favorabile unor procese de scară mai mare, geopolitice, în zona noastră.

A patra lecție ar fi că avem nevoie de partide autentice. PSDul a făcut o demonstrație clară în perioada USL că deocamdată este doar principalul exponent al unei rețele mafiote transpartinice post-comuniste. Oamenii ca Dâncu și alții autentici de prin PSD, împreună cu intelectualii de stânga anti-băsiști, împreună cu societatea civilă stângistă ilustrată cel mai bine de d-na Mungiu-Pippidi și Nicușor Dan ar trebuie să se delimiteze de bogătașii PSD, ar trebui să facă un partid de stânga de la zero. Ca proiect pe zece ani de acum încolo. Nu îi ajută cu nimic să preia puterea prin ei, pentru că interesele lor financiare actuale sunt ilegitime, banii provenind din proprietatea socialistă de stat distribuită securiștilor de top și nomenclaturii după '89. Bogații post-comuniști trebuie lăsați să se descurce singuri cu justiția. Socialism democratic, redistributiv al rezultatelor unor perioade de creștere, la putere fără justiție nu poate exista. În acest sens initiativa politică a d-nei Monica Macovei de relaxare a condițiilor de înființare a unor noi partide (propusă civic de Alianța pentru o Românie Curată) este mai mult decât binevenită.

Ca o concluzie, occidentul în acești doi ani cât a fost USL la putere a făcut educație cu românii, i-a civilizat. Împotriva voinței majorității lor, a calității precare a liderilor politici și împotriva tentativelor barbariei estice de a bloca această evoluție. O investiție culturală parte din procesul geopolitic regional de securizare a spațiului nord-atlantic, de punere a granițelor lumii democratice, policentrice, cât mai spre est, mai departe de centrele europene ale civilizației occidentale, care astfel au un bazin de absorbție mai amplu și se pot dezvolta mai durabil. Exodul elitelor nu va înceta, ci va continua, aici rămânând strictul necesar pentru asigurarea dezvoltării ordinii democratice a țării.

Spirala adevărului

Vizita bătrânei doamne : între destrăbălare, responsabilitate și spiritualitate

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/vizita-batranei-doamne-intre-destrabalare-responsabilitate-și-spiritualitate 

Atunci când pornești la drum, și mereu pe acest drum, dacă ești dăruit cu inteligență, îți construiești un model de înțelegere a lumii. Rolul lui este atât de a te descurca în lume, cât și de a te ajuta să o schimbi. Acest model va fi mereu distorsionat.

Dacă ești adolescent și viața ți-a fost construită predominant din lecturi vine și vremea constatărilor empirice care să îți valideze sau te împingă la recalibrarea modelului. Spiritualitatea ne poate fi în școala asta laicizată evident gândire, care ni se poate părea la început că nu are nimic de a face cu dogma. Doar că ea poate fi în realitate și gândire nediscursivă, pentru care dogma bine aleasă este un instrument de folos. Absența preocupărilor spirituale din școli chiar și cum le vedem noi ateist sau agnostic, adică de gândire serioasă și creație, ne poate surprinde doar pentru că nu am înțeles că raționalismul nu poate crea spiritualitate decât la remorca unei credințe aparent iraționale. Lucrurile importante din viață nu se pot explica, that's the point. Putem vorbi însă despre ele, din preocupare altruistă pentru alte persoane. Unde preocupare de felul acesta nu e, nimic nu e, în sensul că ceea ce rămâne a fi are un soi degradat de ființă, care nu merită trăit. De la un moment dat nici măcar pentru cei care au ales să trăiască așa.

Pentru situația celor care aleg să trăiască așa, fără preocupare pentru alte persoane, să ne uităm puțin la spectacolul pe o piesă de Dürrenmatt, Vizita bătrânei doamne, la Național. Un om care a trădat și batjocorit o femeie când avea vreo 18 ani este pedepsit de aceasta după ce a devenit miliardară, peste încă vreo 30 de ani. Cetățeana respectivă oferă concitadinilor omului un miliard de dolari cu condiția să îl ucidă cineva pe om, iar aceștia o fac în numele interesului public.

Interpretare. Produsul sistemului, un ticălos, este ucis de sistem într-un management adaptativ la noile realități de viață. Piesa este de așa natură construită încât pune accent pe păcătoșenia oamenilor respectiv, pe metehnele lor degradante: lăcomie, beție, curvie, fățărnicie. Un nivel suplimentar de lectură se adaugă prin faptul că Dürrenmatt, în programul spectacolului, declară că scrie doar pentru bani, pentru el, și că, firește, și-a înșelat de n ori soția. Ce se poate face cu un astfel de cinism? Se poate face ceea ce avem în sufletul nostru :

·         de la aplauze pentru distracția percepută ca girată artistic de Maia Morgenstern,

·         la interpretarea politică bine susținută regizoral, că în fond e o imagine a societății românești (parțială aș zice, excluzând pe cei 10% care merg la biserică și pe cei încă vreo 20% care își asumă decența pe cont propriu sau pentru că vor să fie ca cei pe care și-i iau ca model dilematic),

·         la a considera că actorilor le place ceea ce prezintă în rolurile lor, că se veselesc pe bune, că deci este o destrăbălare generalizată concepută malefic de diabolicul Dürrenmatt, și atunci nici măcar nu aplaudăm la final și reproșăm habotnic celui care ne-a luat bilet că una și că alta,

·         la a sesiza că ce spune Dürrenmatt în presă e o strategie de marketing prin care aduce la un astfel de spectacol cutremurător și vicioșii cinici, ca să le pună o oglindă în față, cum probabil a considerat și Teatrul Național,

·         sau la a înțelege că lucrarea diavolului, atâta câtă este, destrăbălarea însăși ca spectacol al ei, e deturnabilă pentru progres spiritual, e lecție în sufletul oricui. În sală se râdea, dar la ieșire nu prea.

Revenind la cultură și spiritualitate românească, școala românească este în mare o școală a destrăbălării românești. Ne vindem pentru avantaje materiale sau care ne gâdilă orgoliul și ucidem nu doar pe cei vinovați, ci destinele a generații de copii. Afirmația se verifică prin realitatea socială românească, un produs al educației. Sărăcia reală a celor ahtiați după valori materiale și status nu fac decât să accentueze mizeria peisajului uman. Să nu ne lăsăm păcăliți de eventuala eleganță. Într-o societate de felul acesta impostorul și impostoarea sunt întotdeauna eleganți. Ei fură suficient ca să aibă resursele să strălucească. Fiind cei mai curați pe afară, ei și merită luminile rampei. Dacă e ministru, neapărat are pictoriale. Dacă e Profesor sau Profesoară, va fi un model de ținută. E un fel de recuperare în folosul comunității prin stil. Perversitatea e în caracterul aparent serios al multora dintre cei care pretind că ne conduc la diferite niveluri în instituțiile publice și stat, nu în spectacolele care ne arată pe față nițel frivol cum stau lucrurile (ca să nu devenim nici prea serioși, că ar fi de prost gust ?...).

Înclin să cred că spectacolele sunt mai degrabă de folos, ne dezgustă de imaginea noastră în ipostaza de lacomi și concupiscenți, ipocriți și răzbunători, ne ajută să nu participăm la crima de grup a sistemului, ori ne ajută să depășim naivități adolescentine sau caracteriale. Naivele sau naivii, credincioși sau nu, sunt victime sigure, doar șansa sau Dumnezeu, după schema conceptuală a fiecăruia, îi poate salva. Și o și face. Dar e o prostie să ne bazăm pe baftă sau intervenția Sa în mersul lucrurilor. Deci să punem și noi umărul, să nu fim idioți (în sens etimologic). Așa cum autorul, regizorul și actorii au pus umărul cu brio.

A nu participa la crimă nu este suficient.

Cu dragoste, cu adevăr

Limba (nu) ne vorbește și (nici nu) o vorbim

Niciodată nu l-am iubit pe Heidegger de după Kehre. Mi s-a părut că e o justificare a asumării unui rol istoric în dauna celui de a gândi ontologia, o capitulare în fața conceptului istoric de timp în dauna rădăcinilor fundamentale ale lui, a temporalității, în fond a ființei. În loc ca istoria să fie interpretată prin temporalitate și să îi înțelegem relativitatea ca reconstrucție umană, punem structurile fundamentale în slujba istoriei și pretindem că există o istorie privilegiată. În particular o limbă anume care ne vorbește.

Aș putea spune simplu: nu limba ne vorbește, ci fiecare vorbește limba și împreună inventăm o limbă despre care spunem retrospectiv că ne vorbește. Dar ar fi și asta simplist, privilegiind o anumită perspectivă, a autorilor și vorbitorilor creatori de limbă.

Intuiția ar fi ca nu există un primat al ontologicului asupra onticului, cum pretinde Heidegger cel dinainte de Kehre, și nici invers, cum pretinde cel de după, ci sunt într-o relație mai subtilă de întemeiere reciprocă, dar diferită ca fel întemeiere, și fiecare are primatul ei de un anume fel.

Alte persoane decât noi de azi sunt răspunzătoare pentru felul în care au făcut sa ne vorbească limba pe noi, dar noi suntem la fel de responsabili pentru ce facem cu limba pe care o vorbim în prezent și care va vorbi alte persoane în viitor. Centrală moral ontologic e responsabilitatea noastră prezentă prin care prelucrăm trecutul primit și reconstruit ca sa proiectăm viitorul. Din clipa în care am decis să facem ceva cu noi înșine vorbim limba care ne-a vorbit cât eram în pasivitate sau mințire de sine. Talentul combinat cu caracterul dispare doar o dată cu limba în care se manifestă. Că ele nu dau semne să dispară sunt și textele astea, în care oamenii uită să mai vorbească despre eul lor, chiar dacă mai folosesc și persoana întâia singular sau plural vorbiți fiind de limbă :) De unde rezultă că separarea dintre a vorbi și a fi vorbit este doar într-o reconstrucție filosofică, reflectând funcții ale gândirii și limbajului, nu și în timpul ontic, fizicalist. În acesta în același speach sau paragraf scris putem detecta și una și alta la fel de bine.

În orice caz, la început a fost cuvântul :)

Liturghie la Radu Vodă

Sfântul ședea într-un colț

În mijlocul lumii. Avea o carafă cu apă

De care însetații își atingeau buzele.

Rarefiații monahi despărțeau apele,

Făceau culoar prin mulțime cu nimbul,

În față argint fumegând, în urmă doar bucurie.

Cuvintele celor curați intrau în noi

Fără să mai iasă,

Nici o vorbă nu era mai mult decât adevărul.

Tot mai mulți veneau pe insula de foc

Până când nimeni nu mai putea

Sta în genunchi.

Orele treceau os prin os

Și, deodată, pe piatra tocită

Pluteam cu toții în aer.

Răul fugise.

Toaca

Succesul excesiv al apelurilor pentru proiecte de cercetare este un indicator de eșec

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/succesul-excesiv-al-apelurilor-pentru-proiecte-de-cercetare-este-un-indicator-de-e%C8%99ec/ )

Unul dintre indicatorii de succes ai unui apel este numărul de aplicații în raport cu numărul de proiecte finanțabile. În ultimii trei ani se constată o creștere continuă a competitivității principalelor apeluri de proiecte de cercetare, ceea ce poate fi interpretat ca un succes. Am putea spune că oamenii au idei mai multe și scriu mai bine, lucru bun pentru sistemul de cercetare.

Să vedem mai întâi cum s-a schimbat în timp competitivitatea, luând cazul proiectelor în parteneriat instituțional:

• La competiția 2011 de proiecte în parteneriat s-au depus 1750 de proiecte din care s-au finanțat 217, adică unul din opt.
• La competiția din 2013 pentru un buget total anunțat de 350 milione de lei care permite finanțarea un număr estimativ de 140 de proiecte s-au depus 2178 de proiecte, ceea ce în condițiile păstrării acestui buget înseamnă că se vor finanța unul din șaisprezece.
• În fine, la apelul SEE din 2014 pentru un buget total modest de 21.7 milioane de euro care permite finanțarea a circa 21 de proiecte (dacă s-a cerut bugetul mediu finanțabil) s-au depus 414 proiecte, adică se vor finanța în jur de unul din douăzeci.

Dacă de la 2011 la 2013 creșterea competitivității apelului se poate pune și pe seama relaxării crtieriilor cu privire la eligibilitatea directorului de proiect, de la 2013 la 2014 acest criteriu nu s-a mai modificat. Dimpotrivă, efortul necesar pentru elaborarea proiectelor a fost mult mai mare prin necesitatea colaborării cu parteneri din alte țări.

Nu știu dacă oamenii din sistemul de cercetare au idei mai multe și scriu mai bine în 2014 ca în 2011, dar cu siguranță au mult mai puține proiecte în derulare, deoarece în 2012 nu s-a organizat nici un apel, iar în 2013 nu s-au anunțat rezultatele celui organizat, așa cum prevedea calendarul inițial. Creșterea succesului apelurilor din ultimii ani, un succes operațional al managerilor de programe, este un indicator al eșecului politicii naționale de cercetare, un eșec strategic. Mai precis este un indicator al subfinanțării sistemului de cercetare.

Dintre probleme asociate încurajării acestei competitivități exagerate aș menționa:

• Risipa de resurse publice pentru elaborarea unor proiecte complexe care nu obțin finanțare chiar și dacă proiectele sunt bune (definesc ca bune proiectele care au mai mult de 4 puncte pe scara evaluatorilor de la 0 la 5, adică au între 4 și 5 sau au de la 80 în sus pe scara finală 0-100 de afișare a rezultatelor). Scrierea unui proiect bun antrenează eforturi pregătitoare de luni de zile și nu se reduce la câteva mii de euro care ar putea fi returnați în contul pregătirii proiectului de către finanțator (oricum asta a existat doar la apelul EEA 2014 și doar pentru întâlniri de lucru).
• Risipa de idei originale bune conform definiției de mai sus care ajung pe mesele tuturor evaluatorilor din țară și din lume și a căror implementare nu va fi finanțată înainte ca acestea să inspire pe alții. Trebuie să fim naivi să credem că un cercetător evaluator nu se va inspira din ce a evaluat, fără neapărat să copieze sau plagieze,  dacă ideile i se par bune și ele nu au fost finanțate finalmente în cadrul apelului. Este ceva firesc, ideile circulă așa cum looserii competițiilor pierd.
• Creșterea nemulțumirii și tensiunilor în comunitatea oamenilor de știință, apariția sentimentului de ratare, a ideii că orice efort ai face acesta e inutil.

Dacă responsabilii strategici ai sistemului de cercetare vor să distrugă și ce a mai rămas în picioare în acest sistem, atunci să continue în același mod. Frumusețea și utilitatea interfețelor on-line de încărcare a proiectelor, precum și cea și a graficelor care ne informează cu privire la statisticile apelurilor, dezvoltate de managerii de programe la nivel operațional (bravo lor), nu vor mai fi de folos nimănui, din păcate. Ele ne vor ajuta doar să scriem astfel de articole.

Pe de altă parte, și la nivel operațional s-ar putea face câteva lucruri care să mai atenuze problemele, cum ar fi:

• Utilizarea sistemului cu pre-propuneri și evaluare intermediară, cu care se lucrează foarte bine în programele ERA-NET și Idei Europene. Este o soluție clasică atunci când competiția estimată este foarte mare fie datorită bugetelor foarte mici (cazul ERA-NET), fie datorită numărului prea mare de oameni care se consideră geniali (cazul proiectelor de tip Idei).
• Utilizarea unui sistem de filtrare a directorilor de proiect ca în mandatul Funeriu, sau (dacă nu ne place elitismul în știință) măcar a unui sistem în două trepte, cu o parte din buget dedicată celor cu CV tare și care au condus deja proiecte europene și una celor care încă nu au confirmat la acest nivel, eventual cu o diferențiere a mărimii bugetelor maxime ale proiectelor. În felul acesta cel puțin s-ar putea asigura durabilitatea finanțării interne a echipelor care au confirmat deja pe plan european. În momentul acesta chiar și ele sunt periclitate de modul de concepere a apelurilor și de întârzierea permamentă a afișării rezultatelor. Când faci foamea mai greu scri proiecte europene.

Alături de cele două căi deja bătătorite de mai sus s-ar putea adopta și ceva inovativ, de exemplu de la un anumit nivel de calitate al aplicației în sus să se utilizeze și proiecte aprobate în competițiile anterioare, cu unele ajustări la speficul noii competiții și cu îmbunătățiri în funcție de recomandările din fișa de evaluare veche. Un proiect evaluat internțional de la competiția 2011 care a luat 84.90 și n-a intrat la finanțare pentru că s-a finanțat de la 85 de puncte are sens să fie aruncat în cutia de gunoi (caz fictiv) ? S-ar putea crea instituția unui portofoliu național de proiecte bune care să fie mai mult decât o listă de rezervă pe stil vechi, și să fie cu prioritate finanțate în anul bugetar următor. În felul acesta ar exista și o anumită predictibilitate a bugetării pentru cei capabili să scrie proiecte bune.

Am scris cele de mai sus pornind de la premiza că nu se urmărește în mod deliberat distrugerea sistemului românesc de cercetare. Mi-ar plăcea să fiu contrazis de realitate printr-o creștere a  bugetului alocat competiției de Parteneriate 2013, care tocmai va fi finalizată, ca răspuns la realitățile competitivității exagerate la apelul SEE din 2014. Asta ar înseamnă să existe capacitatea de a face management adaptativ la nivel strategic în sistemul de cercetare.

Wishfull thinking...