Despre Rusia, cu sinceritate

( pe contributors aici: http://www.contributors.ro/editorial/despre-rusia-cu-sinceritate )

Cândva ascultam vinilul cu Liana Isakadze interpretând concertul nr. 1 pentru vioară și orchestră de Prokofiev de fiecare dată când aveam nevoie de o gură de oxigen, sub comunism. Dacă aveam nevoie de liniște sufletească deschideam și răsfoiam un album cu picturile lui Isaac Levithan. Iar când am găsit albumul cu Aivasovksi, ce bucurie ! Muzica unor Pink Floyd sau Deep Purple pe benzile vechi de magnetofon nu înlocuiau, ci completau fericit cultura venită din Rusia în casele noastre amărâte.

Unii ar putea să spună că e doar o impresie subiectivă, că nu am avut termeni de comparație în pușcăria comunistă cu regim deschis. Atunci nu am avut, dar am avut ulterior, când mulțumită eliberării de sub dictatura comunistă am putut compara. Nu am găsit pe nimeni în cultura omenirii comparabil cu Dostoievski, cu Tarkovski, cu Musorgski. Din Rusia vine altceva, iar cultura omenirii ar fi mult mai săracă fără acest altceva.

Nu am putut înțelege niciodată de ce un popor care a făcut atât de mult bine omenirii prin artiștii săi a făcut atât de mult rău prin politicienii săi. Bătălia care se dă între occident și Rusia tot mai vizibil azi, inclusiv pe teritoriul Românie (la noi mai subteran), uneori cu instrumentalizarea politică a celor spirituale mă deranjează mult, și cred că pe toți cei ortodocși. Noi suntem uniți sufletește cu cei de o credință, dar în același timp europeni în valori suntem uniți și cu occidentul. Este o tragedie să trebuiască să alegem între una sau alta, când cele două sunt de fapt complementare, așa cum evenimentele istorice par să ne împingă a face acum. E ca și cum ar trebui ca român să aleg între a merge ori la Roma, ori la Athos (disjuncție exclusivă).

Mi-ar plăcea să nu îmi fie frică să merg la Moscova la Teatrul Balșoi ca să văd o montare a operei Boris Godunov. Mi-ar plăcea să pot merge în siguranță singur în pelerinaj la mănăstirea unde s-a filmat filmul Ostrov, la nenumărate alte locuri sfinte din această țară. Să vizitez fără teamă Siberia, pădurile unde au fost lagărele cu deportați basarabeni, așa cum pot să văd în Germania lagărul Buchenwald după ce trec prin Weimer-ul lui Goethe. Mi-ar plăcea să văd câmpiile nesfârșite, satele unde Levithan își picta peisajele, țărmurile unde Aivasovski a pictat furtunile Mării Negre. Dar știu că acestea sunt probabil imposibile în următorii zeci de ani. Nu voi mai apuca.

Și totuși. Aș vrea ca Rusia să fie o țară deschisă oamenilor care îi apreciază valorile, neresentimentară și fără complexe de superioritate, fără intenții expansioniste absurde, capabilă să folosească la maximum enormul ei potențial natural și uman. O țară care să întărească civilizația creștină europeană în lume, nu să o submineze. O țară în care, de ce nu, să își poată dori cineva care caută civilizația să emigreze. Mi-ar plăcea să văd Rusia devenind o mare democrație, un stat care nu impune respect prin forță, ci prin propria performanță economică și culturală. Care știe că cine fuge de slavă va fi căutat și slăvit de oameni, că de cel care și-o proclamă singur cu toții se vor feri.

Un conflict fie și rece între Rusia și Occident pentru un oarecare Ianukovici ar fi o prostie imensă, o bucurie doar pentru celelalte puteri emergente. Scenariile imaginate de unii cu privire la destabilizarea Rusiei sunt o eroare geopolitică majoră. În fața perspectivei ca părți din Siberia să aparțină Chinei, cum se mai comentează, este infinit preferabil ca Rusia să fie susținută de Occident ca un văr mai ciudat, dar văr al nostru. Azi Ucraina ar trebui să fie menținută ca stat, iar criza neescaladată. Dincolo de diferențe ne unesc pe toți tradițiile creștine, istoria împletită o mie de ani. Să sperăm că nu se va ajunge la rezultatul zicalei “când doi se ceartă al treilea câștigă”.

Dar, ca să fiu sincer, cred că la asta se va ajunge... Sau poate că nu, dacă ultimele declarații publice care par să facă posibilă o viziune comună între UE și Rusia sunt sincere.

_____

Sursa foto: aici