Nu locul, ci modul: martie 2014

sâmbătă, 29 martie 2014

Despre mediocritate, democrație și libertate

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/note-de-lectura-despre-mediocritate-și-democrație/ )

La un concurs de poezie din ‘97 de la Bacău domnul George Bălăiță s-a exprimat că poeziile citite de dânsul (ale competitorilor) nu depășesc media din ziua de azi. La întrebarea mea răutăcioasă ce înțelege prin media din ziua de azi în ce privește poezia a trebuit să recunoască faptul că a folosit o figură de stil. E posibil ca propoziția “Opera de artă cutare este mediocră” să nu fie mai mult decât o figură de stil (adică fără o valoare cognitivă obiectivă).

Nu discut, totuși, deși poate că ar merita, despre măsura în care noțiunea de mediocritate se poate susține în absența unor criterii cantitative de evaluare a produselor umane în discuție (« la médiocrité dépend fondamentalement de la notion, problématique d’ailleurs, de « milieu », et renvoie à l’état moyen » (Marin L. 2013, Word and Text, 3(1) : 41-52, text aici). Mai interesant mi se pare că autoarea menționată aplică noțiunea de mediocritate doar unor produse umane, nu oamenilor « Médiocre renvoie à ce qui se situe en dessous de la moyenne, qui n’a pas d’importance, qui est ordinaire, faible, qui manque d’élévation » (op.cit).

Aplicarea noțiunii de mediocritate oamenilor este o eroare categorială în măsura în care lucrăm cu un concept de om compatibil cu cel de persoană în sens creștin. Dacă lucrăm cu un concept de om de tip substanță cu proprietăți (stilul antic și medieval, omul e animal rațional) sau „bundle of properties” (proprietăți și relații între ele, stilul științei actuale matematizate, omul e sistem de organe cu relații între ele și proprietate emergentă gândirea datorită funcționării creierului), poate că putem vorbi despre mediocritate a oamenilor din perspectiva diferitelor proprietăți luate în considerare, sau a unor indicatori globali de funcționare, în măsura în care stadiul de cunoaștere la care s-a ajuns permite formularea lor.

Mi-e teamă însă că acest mod de abordare are un soi de scientism subiacent nemărturisit, antic sau contemporan, respectiv presupoziția de reducere a omului la modelul prin care îl caracterizăm.

Ambele propoziții „Eu nu sunt mediocru” și „Eu sunt mediocru” sunt „metaphisically ill formed” dacă acceptăm că omul este o persoană cu valoare intrinsecă (pe lângă că are corp, trup, suflet, caracter, sau cum dorim să conceptualizăm ce are omul caracterizabil în termeni de proprietăți observabile obiectiv sau introspectiv).

Afirmațiile corect formulate într-un mod de a gândi ceea ce există care dă valoare intrinsecă omului sunt mai degrabă: Prestația managerială a mea este mediocră, iar a lui cutare nu e mediocră, prestația academică a mea este mediocră, iar a domnului de la universitatea cutare nu este mediocră. Sau mă rog, invers, dacă aleg convenabil centrele de cercetare și universitățile din populația statistică a cărei medie o calculez pe baza unor indicatori (să zicem că le elimin pe cele din Europa occidentală și din afara Bucureștiului, și le păstrez eventual doar pe cele din sectorul 5).

Limba permite să spunem și că eu sunt mediocru, dar într-un mod de a gândi existența umană creștin asta nu este decât o figură de stil.

Dar modul creștin de a înțelege omul este pentru cineva care nu crede doar un model, un oarecare model, fără nici o situare privilegiată în raport cu celelalte.

Mi se pare că este preferabil să ne limităm la evaluarea produselor oamenilor (de ex. a celor culturale) și a faptele lor (de ex. a actelor manageriale la ICR sau în guvern sau într-o facultate). Dar asta e doar o preferință personală, întemeiată pe un model care spune despre sine însuși că are originea dincolo de persoanele umane. În baza lui nu există mediocri și elite. Să credem asta ar fi, conform acestui model, un mod de a ne autoflata (dacă mă cred în elită) sau de a ne exprima complexele de inferioritate (dacă mă cred între mediocri).

Și totuși este atât de evident că există mediocri și elite. Așa cum este clar că există țoape academice și mârlani universitari (articol recent aici).

După lectura altui articol despre mediocritate, al d-nei West (aici), înclin să cred că generalizarea aplicării substantivului mediocru la oameni este asociată schimbării felului cum este înțeles omul de către majoritatea oamenilor dintr-o societate, la finele secolului XIX și începutul lui XX. Asta ar fi cam epoca expansiunii gândirii pozitive, cea a anunțării morții lui Dumnezeu, însă existența legăturii cauzale rămâne de dovedit, dincolo de simpla corelație temporală.

E posibil ca distincția pe care o menționează doamna West între ontologic (om mediocru pentru că are trăsături mediocre) și funcțional (om mediocru pentru că acționează mediocru) în ce privește modul de a concepe ce este mediocritatea omului să aibă în subiacent un model diferit de om – endurant (care poate fi observat ca entitate la un moment precis de timp) în cazul mediocrității ontologice, față de perdurant (observabil doar ca parte la un moment precis de timp, cu identitate caracterizabilă doar pe o perioadă lungă de timp, asociată unor „procese”) în cazul mediocrității funcționale. Asta ar putea corespunde trecerii de la scientismul de stil aristotelic la cel de stil contemporan.

După cum se poate observa, în funcție de presupozițiile de existență subiacente cu care lucrăm gândirea obiectivă a mediocrității este posibilă sau nu. Majoritatea oamenilor operează cu presupoziții de existență regionale, diferite pentru diferite zone ale vieții, fără să caute o unificare a lor și uneori fără să le formuleze explicit. Relațiile dintre aceste presupoziții fundamentale le investighează filosofii, eventual încercând să identifice care sunt mai adecvate din punctul de vedere al modului cum dau seamă despre „lume” în genere. Însă limbajul și lumea așa cum o înțelegem și cum o abordăm politic se constituie din relațiile oamenilor care folosesc în mod necritic toate felurile de presupoziții. Nu pentru că n-ar putea să le analizeze critic dacă s-ar instrui, ci pentru că nu asta îi interesează, ci vor să acționeze, să obțină resurse și servicii, să schimbe lumea, nu să formuleze modele despre ea. Nu este lipsit de sens într-o astfel de ambianță realistă să spunem că pentru unii mediocri există, iar pentru alții nu. E un fel de a prezice modul oamenilor de acționa, pentru că acțiunile depind de felul cum decupăm lumea în clase.

Poate avea succes într-o democrație o ideologie care se bazează pe un model de om care permite numirea publică a mediocrităților și afirmarea faptului că unii aparțin elitei ? Dacă o astfel de ideologie e aplicată global societății e clar că nu, mediocri vor vota majoritar împotriva elitei. Interesant că nici modelul religios care respinge categorisirea oamenilor în elite și mediocri nu pare să funcționeze global într-o democrație, deoarece el se bazează instituțional pe o elită a preoților și ierarhilor cu principii de funcționare nedemocratice. Însă acest model funcționează organizațional, doar într-un subsistem al societății. Poate că și modelele care permit numirea elitelor ar putea funcționa eficient doar organizațional, sau pe grupuri de organizații aflate în interacție (în piețe economice, în organizații academice meritocratice), fără ca elitele organizaționale să aibă în mod real acest statut și la nivelul societății în ansamblu, un criteriile sunt diverse așa cum sistemele de valori ale oamenilor sunt diverse.

S-ar putea ca presupozițiile despre ceea ce există ale societății democratice ca ansamblu și chiar a statului ca sistem de instituții să nu poată fi decât heterogene (dl. Bălășoiu numea asta undeva diversitatea metafizică). Regulile generale ar tinde într-o astfel de societate să fie cât mai formale, să angajeze cât mai puțin către specificări precise despre ce trebuie să fie și să facă oamenii în situații concrete (ceea ce seamănă cu punctul de vedere al lui Hayek). O ipoteză: cu cât declarațiile publice ale oamenilor politici antrenează mai mult preferințele lor personale, cu atât mai mult ei tind să ducă societatea către ceva mai puțin democratic.

În orice caz, democrația este ceva destul de puțin confortabil pentru cineva care iese dintr-un sistem totalitar cu mentalitatea croită bine, educat în sistemul respectiv. Te obligă să accepți că nu există și nu poate exista coerență deplină, nici măcar cu privire la ce este omul. Dacă există o stabilitate socio-politică globală, ea este numai cea a unui tipar rezultat dintr-un proces cu dinamică mare în ansamblu, așa cum este un vârtej de apă, sau un rău de munte privit din avion. Și totuși, în această mare furtunoasă de opinii și cunoștințe fiecare grup poate să își dezvolte cât mai bine insula lui, așa cum crede el mai bine. Adesea nu însă și pe a altora, și niciodată pe a tuturor.

Absența mediocrității la oamenii organizați democratic este strâns corelată cu prezența libertății de decizie. Chiar și într-o societate policentrică libertatea de decizie nu poate exista decât în măsura în care inițiezi tu însuți un centru, o zonă de relativă stabilitate valorică. O inițiativă minimală direct relevantă social de inițiere a unui centru este un proiect personal la care aderă alți oameni. Libertatea de decizie ca inițiere de centre costă. Aceste costuri vin din competiția pentru resurse cu alte centre. Chiar și propria ta resursă umană este o astfel de resursă pentru care trebuie să lupți să ai un control cât mai mare atunci când nu ai un capital financiar suficient de mare ca să inițiezi o organizație a ta și trebuie să găsite zone delicate de echilibru printre centrele puternice deja existente. Avantajul mediocrității ca renunțare la libertatea de decizie este confortul, constând în atingerea rapidă a obiectivelor materiale prin supunere unui lider puternic, eventuala ascensiune profesional mai rapidă datorită susținerii din partea rețelelor informale de influență și sentimentul de stabilitate dacă proiectul sau organizația liderului este puternică. Avantajul libertății de decizie este autorealizarea, manifestarea creativității personale.

Chiar și democrația este doar o chestiune de preferință a oamenilor dintr-o societate. Dacă preferințele majorității sunt de supunere, nu de manifestare a creativității și deciziei personale, organizarea democratică nu poate subzista. Democrația are originea istorică la nivelul a ceea ce am putea numi elite intelectual-politice, dar sistemul generat duce la subminarea noțiunii generale de elită, favorizând elite adesea incompatibile valoric asociate centrelor de decizie și de relativă stabilitate. Însă când o democrație eșuează, ea recrează practic elita globală pe care o subminase conceptual, nu neapărat la aceeași calitate inițială. Elitele comportamental autoritariste sunt cele ale eșecului democrației. Ele subminează diversitatea, creativitatea și productivitatea de ansamblu a societății, favorizând mediocritatea ca supunere. Elitele care susțin prin fapte libertatea și creativitatea inclusiv în politică sunt cele ale succesului democrației. Ele susțin diversitatea, creativitatea și productivitatea de ansamblu a societății, favorizând manifestarea libertății și excelența personală.

Crucial pentru succesul adepților creativității este un ethos realist, prin aderarea la care oamenii își aleg scopuri pe măsura puterilor lor. Ethosul realist este un ingredient de bază al regiunilor istorice unde cultura româna populară a dus la realizarea unor lucruri de care ne mândrim (Maramureș, Bucovina). Dacă ar fi făcută o hartă a distribuției creativității și realismului oamenilor în România cred că distribuția ar fi bine corelată cu cea a demnității oamenilor și a valorii produselor culturale raportate la mărimea populației din regiunea respectivă.

Problemele practice datorate heterogenității presupozițiilor cu privire la ceea ce există apar în zone de interferență la diferite scări, la granițele sociale, în familiile și organizațiile cu oameni care gândesc foarte diferit, incompatibil la nivel fundamental, între regiuni istorice ale aceluiași stat cu tradiții și mentalități diferite, în zonele urbane cu oameni dezrădăcinați aduși din cele mai diverse părți al țării, iar geopolitic în statele cu influențe mixte. În aceste zone ale lumii argumentele se încing, ideologiile își arată și valoarea, și limitele, iar finalmente problema se tranșează la bun simț sau după legea junglei. De la caz la caz. Singurul criteriu devine cel pragmatic: acceptabilitatea rezultatului final.

Când cineva care se bazează pe bun simț se întâlnește cu cineva care se bazează pe legea junglei a te mai întreba ce este omul poate să pară ridicol. Pe termen scurt. Ori nu te mai întrebi, chiar dacă nu ști, și acționezi, ori ști deja foarte clar și acționezi.

Indiferent dacă România este în sfera de influență a occidentului sau a Rusiei și Chinei singura șansă a românilor la demnitate este ca statul lor să devină un centru de decizie respectat în sistemul politic internațional. Nu poate exista un stat respectabil fără cetățeni respectabili. Apartenența la NATO și Europa nu garantează cu nimic că fiecare dintre noi își va asuma libertatea și va ieși din mediocritatea supunerii. Putem la fel de bine doar să schimbăm un stăpân cu altul. Ne putem foarte bine vinde libertatea pe care democrația ne-o permite și crea fiecare o viață personală trăită consumist. Avantajul apartenenței la NATO și Europa este doar că avem posibilitatea să inițiem centre de decizie personală. Ceea ce este enorm. Avem posibilitatea să nu ne ratăm, dar nu și garanția că asta nu se va întâmpla.

Agresiunea Rusiei vizează anularea posibilității de a iniția centre de decizie personală în zonele țintă și securizarea avantajelor cleptocraților din sistemul politic autoritarist. Între Iliescu, Năstase, Voiculescu, Ponta și Putin este doar o diferență de mijloace avute la dispoziție, nu de valori. Scopul lor este perpetuarea pe termen nedefinit a unei elite autoritariste într-un sistem monocentric cu menținerea celorlalți oameni într-o stare de mediocritate, de executanți în proiectele personale ale lor. Succesul lor este ratarea noastră garantată.

marți, 25 martie 2014

Chilie de sihastru în munții Căpățânii

_____

Fotografii de Popa-Radu Gheorghe

vineri, 21 martie 2014

Dragostea împărtășită cu Dumnezeu

Nici o bucurie nu este mai mare decât dragostea împărtășită, împlinită, iar dintre acestea cea mai mare este dragostea împărtășită cu Dumnezeu.

Postul este prilejul manifestării mai intense a unei astfel de bucurii. Este ocazia de a afla între noi oamenii, mediind subtil afecțiunea noastră reciprocă, un al treilea, care ne limitează apropierea exagerată, des-ființătoare, luarea în posesie, fuziunea egoistă, dependentă, și ne oprește depărtarea, in-diferența, anularea responsabilității de a re-cunoaște ființa umană a celui apropiat ție, împiedică obiectualizarea, instrumentalizarea celuilalt.

Dragostea împărtășită cu Dumnezeu este privirea altui om prin lumina harului, privirea sa ca persoană, de neatins oricât ai vrea să îl atingi, renunțarea la modelarea sa ca obiect natural, tangibil, care poate aparține realmente altcuiva decât lui Dumnezeu.

Dragostea împărtășită cu Dumnezeu este recunoașterea libertății desăvârșite a oamenilor și asumarea responsabilității tale.

Bucurie !

marți, 18 martie 2014

Aurul verde al postului

Ție.

vineri, 14 martie 2014

Cum lucrează diavolul prin plăceri

“O dublă tragedie care s-a produs într-o comună brăileană readuce în discuţie răspunderile morale ale celor care, ascunzându-şi identitatea, încearcă să speculeze lipsa de experienţă a unor utilizatori de internet, pentru a face rost de ceva bani.

Un atac informatic, din care nu lipsea îndemnul ca victima să plătească o sumă de bani, s-a transformat în tragedie, căreia i-au căzut victime Marcel Datcu, de 37 de ani, din comuna brăileană Movila Miresii şi fiul acestuia, Nicolae, în vârstă de 4 ani.

Bărbatul şi-a ucis fiul şi s-a spânzurat, după ce a primit un mesaj în care era ameninţat cu închisoarea dacă nu va plăti o sumă de aproximativ 70.000 de lei. Miercuri dimineaţă, nimic nu prevestea nenorocirea care avea să se abată asupra familiei Datcu. Florentina şi Maricel îşi creşteau împreună cei patru copii, trei dintre aceştia fiind din căsătorii anterioare.

Vecinii spun că Marcel Datcu era un om liniştit, „la locul său”, care ajuta pe oricine îi cerea ajutorul. În urmă cu câţiva ani contractaseră un credit pentru renovarea casei, dar în câteva luni urmau să achite ultimele rate şi să scape de credit.

La primele ore ale dimineţii, femeia a plecat la serviciu, iar bărbatul l-a dus la grădiniţă pe băiatul cel mic, Nicolae. Apoi, Marcel i-a dus o pâine unei vecine, care le-a declarat anchetatorilor că nu a observat nimic neobişnuit la vecinul ei. Câteva ore mai târziu bărbatul avea să-şi ia viaţa.

La ora 12.00, bărbatul l-a luat de la grădiniţă pe mezinul Nicuşor. După ce au ajuns acasă, bărbatul a deschis laptopul şi a intrat pe internet. Se pare că a intrat şi pe un site pentru adulţi, de unde a „agăţat” un virus informatic. Aşa cum rezultă din biletul pe care l-a lăsat, bărbatul a primit un mesaj prin care era avertizat că trebuie să plătească 70.000 de lei şi era ameninţat că dacă nu va plăti aceşti bani va face 11 ani de închisoare.

Ameninţările i-au produs lui Marcel Datcu un puternic şoc emoţional. Probabil că nefiind familiarizat cu capcanele internetului nu a luat în calcul ipoteza unui virus, fiind convins că se confruntă cu o situaţie reală. În acelaşi timp, probabil că i-au trecut prin minte toate urmările acestei situaţii, faptul că familia sa va fi distrusă prin plata sumei de 70.000 de lei, costul navigării pe site-uri XXX, iar el va trebui să facă ani grei de temniţă.

Disperat, bărbatul a legat o funie de grinda casei, şi-a spânzurat mezinul şi apoi, cu băieţelul mort în braţe, s-a spânzurat şi el. Aşa au fost găsiţi de băiatul de 14 ani, care a alertat vecinii, care, la rândul lor, au anunţat autorităţile: Bărbatul a lăsat un bilet în care scria: „Nu mi se pare normal ce am făcut. Îmi cer iertare de la toţi. Am primit atenţionare că am de plată 70.000 lei sau fac 11 ani de puşcărie. Nu vreau ca Nicuşor să rămână să sufere în urma mea. Eu nu suport să fac puşcărie. Nu suport”.”

_____

Surse:

http://www.romanialibera.ro/actualitate/locale/vieti-secerate-din-cauza-unui-virus-informatic-329012.html

https://blogger.googleusercontent.com/img/b/R29vZ2xl/AVvXsEiqBn40e7FXxr86_yHFqx9uog6HTZtVm8t1LrqlPpHeFYVcyfF8K7pOGw4ixPTPU0HkdozdHxHE9TIrk2Z3_6z7SHE6FSN0B1GvsJfgw2JGqcaL8-uxaada65EEwD5sNe00aB53twbxOnI/s1600/3Salvador-Dali-The-Temptation-Of-Saint-Anthony.jpg

duminică, 9 martie 2014

Îngerul păzitor

Rafale de vânt prin aerul imobil,

Nici un foc nu pâlpâie, nici o candelă nu arată

Forța planetară a curenților interiori inimii.

Doar ea continuă să existe, fiecare pas ține seamă

De cascada pe lângă care urcăm. Treaptă

Cu treaptă, Loc peste loc, prin aerul tandru.

E o împletire a spațiului cu gândul, fără de nume.

Acolo vine el prin orice crăpătură a ferestrelor,

Acolo aprinde ceea ce este de aprins și de acolo pleacă.

Acolo se întoarce mereu odată cu rotirea zilelor,

Oricând nevoia de a avea un loc fix ne face să strigăm

Vino ! Pașii așează-i pe pietre tari, lângă flori.

Dar nimic nu poate descrie ce urmează când el ajunge.

Se deschide locul, vezi doar lumina, roțile adânci

Pe care se rostogolește adevărul tumultuos, nemișcat.

Timpul întreg se înscrie în lumea imperfectă, plină de sens,

Absurdul cade în zgomot de lanț de fântână, zidurile se prăbușesc,

Furtuna se vede în toată curăția ei, stropii lovesc fețele ude.

Cum spuneam, ne îndreptăm către ceea ce nu poate fi spus,

Cu el alături, cu el printre noi, cu el dincolo de noi transfigurându-ne

În ceea ce într-un cuvânt s-ar putea numi oameni.

vineri, 7 martie 2014

Despre dreptatea socială într-o societate policentrică

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/despre-dreptatea-sociala-intr-o-societate-policentrica )

După evoluțiile din Ucraina care au dus pe plan local la spargerea precipitată a USL șansele ca România să urmeze agenda pro-estică a cleptocraților PSD și PC sunt nule. În pofida manevrelor unor cârtițe ca Tăriceanu (opozant al menținerii trupelor române în Afganistan și semnatar al unei strategii naționale de dezvoltare durabilă top-down, etatistă, în calitate de prim-ministru) o majoritate politică filorusă nu se va mai constitui, contextul global fiind în mod clar nefavorabil. Rămânerea temporară la putere a formațiunii cu agenda reală anti-occidentală, împotriva statului de drept, are loc doar în virtutea inerției. Bazinul electoral al acestor formațiuni nu se mai poate lărgi în noile condiții, oricât de eficientă ar fi munca de spălare pe creier în mod profesionist a oamenilor de către agențiile de propagandă anti-occidentală gen Antena 3. Adversarul, oamenii care valorizează libertatea și corectitudinea, nu mai poate fi distrus.

Se vedea asta bine și din presă. Adevărul e că analiștii din România s-au cam băgat la cutie, câți or fi independenți, mirosul războiului le-a băgat frica în oase și preferă să fie prudenți, eventual dau drumul la mari acțiuni de susținere a simbolurilor naționale corupte gen Gică Popescu. Da, se joacă la intimidare, iar cine are opinii ferme este atacat sau se încearcă discreditarea dacă nu se potolește. Se încurajează lașitatea față de ursul de la răsărit. Comportament tipic de comuniști. În astfel de zile se vede cine are vocație de slugă și cine este demn în presă. Cred că peste un an se va putea face o lucrare de licență interesantă cu analiza pozițiilor din presa românească în perioada conflictului. Pare stupefiant pentru mulți că prorușii din România nu mai au nici un viitor. Ghinion de neșansă, ce să facem… Să ponteze, vorba d-lui Antonescu, niște invocații la Antena 3, la Gâdea, niște mantre ceva, poate se rezolvă situația de disconfort. Desigur, după război se vor arăta foarte mulți viteji și cohorte întregi de înțelepți, ba vor fi scoase și numeroase texte de la sertar, masele de oportuniști își vor ridica plini de noblețe pantalonii din vine și vor susține cauza societății democratice în România. Sunt așteptați cu drag și iertați de pe acum.

În acest context, se poate afirma că există un potențial de dezvoltare a unei stângi compatibile cu statul de drept, similare pertidului democrat din SUA, o formațiune care se crească pe măsură ce PSD va scădea în următorul deceniu. O astfel de stângă va trebui să se configureze doctrinar către niște abordări compatibile cu un stat democratic autentic, cu o societate civilă puternică, să abandoneze definitiv reflexele holiste comuniste, ideea de partid-stat. Rostul acestui articol este de a aduce în atenția publică o eventuală cale de a ieși din barbaria pesedismului actual.

John Rawls este un filosof american care a teoretizat posibilitatea dreptății sociale în cadrul unui stat pe care azi l-am numi policentric. Caracteristic societății policentrice, către care România a intrat pe un drum ireversibil odată cu agresiunea Rusiei asupra Ucrainei, este că nu există monopol asupra puterii, ceea ce facilitează creativitatea ca factor decisiv al adaptabilității, al rezistenței la perturbări. "In specifying the concept of polycentricity, the issue of power, more specifically its use and its monopoly, is a major element. [...] In a polycentric system no one has an ultimate monopoly over the legitimate use of force. The "rulers" are constrained by a system of rules whose ideal expression is the "rule of law". The factors creating and maintaining the system of rules may be wide-ranging, from cultural to a balance of power, from power barganing and (self-)interest to norms and moral codes." (1). "While all institutions are subject to takeover by opportunistic individuals and to the potential for perverse dynamics, a system that has multiple centers of power at differing scales provides more opportunity for citizens and their officials to innovate and to intervene so as to correct maldistributions of authority and outcomes. Thus, polycentric systems are more likely than monocentric systems to provide incentives leading to self-organized, self-corrective institutional change.” (2).

Spre deosebire de “social-democrații” români de azi care în mod evident doar se folosesc de speranța multor oameni în justiție socială pentru a obține și menține avantaje nelegitime pentru ei și familiile lor într-un sistem în care mențin monopolul puterii prin corupție, iar descentralizarea îi interesează doar ca modalitate de a menține stabilitatea unor mici dictaturi sau oligarhii locale (baronatele), oameni ca John Rawls par a fi niște altruiști autentici care caută soluții instituționale compatibile cu democrația pentru a-și realiza public preferințele. Strategic această direcție ar trebui să fie dezvoltată și în România, pentru că ea ar putea atrage intelectualii cu convingeri de stânga din bazinul de atracție al PSD delegitimându-l astfel și în fața electoratului său captiv.

În prima parte a acestui text (3) voi enunța principiul diferenței, instrumentul conceptual public pentru satisfacerea altruismului personal la John Rawls, și voi prezenta succint consecințele sale politice teoretice. În partea a doua voi încerca să evaluez consecințele politice ale principiului diferenței în caz de aplicare într-o societate reală, pornind de la o seamă de presupoziții care stau la baza adoptării și formulării sale. În final voi sugera o soluție alternativă neholistă la preferința de satisfacere a altruismului personal. Textul rawlsian de la care pornesc, “O teorie a dreptății” (TD), este disponibil și on-line (4).

Principiul diferenței și consecințele sale politice în viziunea lui Rawls

Formularea cea mai completă a principiului diferenței (PD) este următoarea (5): inegalitățile economice și sociale trebuie aranjate în așa fel încât să fie în beneficiul cel mai mare al celui mai puțin avantajat, în condițiile respectării principiului economiilor drepte. PD este subordonat lexical primului principiu al dreptății, care guvernează libertățile de bază, și de asemenea celei de a doua părți a celui de al doilea principiu al dreptății, care garantează egalitatea echitabilă a oportunităților.

Dacă în “O teorie a dreptății” se pote vorbi de implicații politice ale PD, în “Liberalismul politic” PD apare de la bun început ca parte a unei concepții politice asupra dreptății. Argumentul prezentat de Rawls este următorul: dacă dreptatea este un atribut al instituțiilor, iar filosofia politică trebuie să identifice familia de instituții potrivite pentru a asigura îndeplinirea scopurilor comune, atunci este necesară o concepție politică asupra dreptății, care trebuie să fie, după reflexia necesară, corespunzătoare convingerilor noastre la toate nivelurile de generalitate, adică să corespundă cu echilibrul reflexiv (6). Dincolo de această schimbare, concepția egalitaristă a dreptății, și implicit semnificația PD, rămân neschimbate (7).

Secțiunea 43 din “O teorie a dreptății” descrie principalele consecințe politice în viziunea lui Rawls. Consecințele politice sunt asociate alegerii sistemului social. Acesta trebuie ales astfel încât distribuția rezultată să fie dreaptă. Pentru atingerea acestui scop este necesar ca procesele sociale și economice să se desfășoare într-un mediu de instituții legale și politice adecvate. În stabilirea instituțiilor de bază guvernul poate avea mai multe ramuri, dintre care unele sunt direct relevante pentru aplicarea principiului diferenței. Astfel, ramura de transfer garantează minimul social independent de contingențele asociate funcționării pieței; se afirmă explicit că minimul social este cerut de PD (8). De asemenea, direct relevantă pentru principiul diferenței este partea a doua a ramurii distributive, care asigură prin taxe resursele necesare dreptății, inclusiv cele necesare pentru aplicare PD. Proiectarea tuturor ramurilor guvernului se face de către legiuitori. Toate ramurile, exceptând ramura de schimb, trebuie proiectate de către legiuitori doar pe baza unor informații generale, similare celor disponibile în spatele unui văl de ignoranță, astfel încât interesele lor și ale cetățenilor pe care îi reprezintă să nu fie luate în considerare (9).

Consecințe ale PD în caz de aplicare într-o societate reală

Problema pe care vreau să o abordez mai întâi este în ce măsura în condițiile operaționalizării principiului diferenței, se poate face o distincție între structura de bază a societății (structura instituțională legală) și rețeaua completă de practici sociale.

Un prim aspect este legat de caracterul public. O caracteristică importantă a regulilor din structura de bază a societății este faptul că sunt publice. Dar caracterul public al regulilor, în sensul rawlsian de cunoaștere comună a aplicabilității generale, a cerințelor specifice și, mai ales, a măsurii în care indivizii se conformează acestor cerințe, este mai degrabă o chestiune de grad, după cum o analiză a oricărui sistem legal în vigoare o poate arăta. Prin urmare vor exista o serie de reguli mai puțin publice decât altele. Acele instituții care au un caracter mai puțin public (cum este instituția familiei, a firmelor private) rămân totuși totuși parte a structurii de bază a societății. Aceasta deschide calea către considerarea și a ce nu este public drept parte a structurii de bază a societății.

Alt aspect este legat de bunurile publice. Faptul că venitul și bunăstarea sunt bunuri sociale primare distribuite de structura de bază a societății este extrem de discutabil. Se poate considera cel mult că sunt distribuite de structura generală a societății. Dar aceasta ar însemna la limită că sunt distribuite de relațiile directe dintre indivizi, iar nu de instituțiile publice, sau, pentru a evita dificultatea, că toate instituțiile sociale sunt publice. Aceasta conduce către holism și paternalism. Negarea de către Rawls a faptului că tratează societatea ca pe un întreg organic cu o viața distinctă de cea a membrilor săi (TD p264) apare în acest context ca simplu artificiu retoric. Bunurile publice sunt rezultatul cooperării. O presupoziție importantă la Rawls este că tot ce este produs în societate este produs prin cooperarea tuturor. Cooperare apare aici în sens de relație simultană între toți membrii societății, contract comun; ori, de fapt, există o multitudine de contracte pentru o multitudine de scopuri, între care doar unele sunt comune pe ansamblul social. Inegalitățile sunt rezultatul tuturor acestor contracte. Inegalitățile apar deoarece contractele reglementează schimburi, iar schimburile nu pot fi nici egale, nici echitabile. Că venitul și bunăstarea sunt influențate de structura de bază a societății este adevărat, dar ele nu sunt bunuri sociale primare decât când structura de bază este tot una cu structura socială completă. Dacă structura poate fi proiectată astfel încât influența asupra bunăstarii indivizilor să fie în sensul pozitiv, este dezirabil să fie, dar structura de bază este în drept să acționeze direct asupra bunăstării doar în condiții holiste, în care ea este tot una cu structura socială de ansamblu. Metafora fraternității și familiei pare să ne dea dreptul la o astfel de interpretare. Ipoteza că se dorește un paternalism e susținută și de implicațiile egalității echitabile de șanse, care duce practic la transformarea fiecărui post într-un post care este relevant din punct de vedere public (10). Afirmația “the individual is a bare abstraction” (TD p110) este considerată de Rawls ca acceptabilă și interpretată ca însemnând că obligațiile și datoriile persoanei presupun o concepție morală a instituțiilor. Un astfel de proiectant social pare a se crede (sau pare să vrea să pară că se crede) chiar societatea, dacă nu chiar mai mult, un Ochi al lui Dumnezeu (urmând pe Rorty). La p261 (TD) putem identifica și premizele pentru conceptul de Om Nou (“justice as fairness is not as the mercy of existing wants and interests”, “the general form of a just society and the ideal of person consistent with it”). Necunoașterea caracterului de sistem deschis dinamic și nelinear al societății este evidențiat și de idealul stabilității (TD p262 “the effect of the initial circumstances will eventually disapear”).

O a doua problemă care ridică dificultăți operaționalizării PD este cea a diversității nevoilor (acceptând că există în mod obiectiv și nu sunt doar un mod de a vorbi despre preferințe). Chiar dacă nu acceptăm teoria marxistă (11), am putea observa că există o piramidă a nevoilor și diferențieri culturale ale nevoilor, astfel încât indivizii vor fi diferențiați nu doar prin gradul de satisfacere a nevoilor, ci și prin gama de nevoi care îi caracterizează. Dacă acceptăm că nevoile de bază sunt comune, și că în condiții de insatisfacere nu se manifestă altele, atunci singurele nevoi care ar urma să fie satisfăcute celor mai puțin avantajați membrii ai societății sunt doar cele de bază. Dacă apariția altor nevoi peste cele de bază e dependentă de achiziționare de capital cultural, atunci ar însemna că ar trebui să existe un transfer de resurse către cei mai dezavantajați pentru a li se induce noi nevoi, deci pentru a li se intensifica starea subiectivă de dezavantajare. Argumentul că este în avantajul lor să li se inducă aceste nevoi dependente cultural ar fi în susținerea unei societăți paternaliste, asistențiale la nivelul proiectării planurilor de viață, ceea ce este în contradicție cu presupoziția că indivizii au planuri raționale de viață. De remarcat că Rawls spune că “the precedence of liberty comes into play only after a certain level of wealth has been attained” (p 542) ceea ce înseamnă că indivizii trebuie obligatoriu ajutați atâta vreme cât nu sunt capabili de planuri raționale de viață, altfel spus demni de libertate. Acesta e un argument în plus pentru perspectiva paternalistă a lui Rawls.

O presupoziție care influențează aplicarea PD este și cea a existenței unor planuri raționale de viață. Presupoziția de existența a unui plan rațional de viață este criticabilă în condițiile incertitudinii specifice societății reale (oportunității și amenințări depinzând nu doar de factori socio-economici, ci și de cei naturali). Aceste incertitudini impun un management adaptativ al propriei vieți ca formă de raționalitate complementară cu dimensiunea proactivă a raționalității (proiectarea propriei vieți). Presupoziția de societate ca sistem închis este nerealistă. De asemenea, deducerea rezonabilității acceptării concepției aplicabile a dreptății de către cetățeni depinde de o presupoziție implicită, și anume că ei cred că sectorul public trebuie să se ocupe de planul lor de viață, altfel spus că atingerea obiectivelor specifice planurilor de viață personale este parte a binelui general.

Dificultăți în aplicarea PD ridică și existența altruismului indivizilor, în diferite grade. Există o teorie a altruismului ca o formă superioară de egoism, selectată în cursul evoluției deoarece aduce avantaje la nivel de grup prin reducerea cheltuirii de resurse în conflicte. Fiind o teorie generală, ea poate fi cunoscută în starea originară, când se aleg principiile dreptății ca echitate. Dacă presupunem că altruismul este o nevoie care se cere satisfăcută prin a face bine, cum poate fi satisfăcut altruismul celor mai dezavantajați ? Dacă dezavantajații ar trebui să-și manifeste altruismul, ar trebui să distribuie și ei ceva tot timpul, sau, spre exemplu, să nu accepte ce li se oferă de către cei avantajați. Prin urmare principiul diferenței aplicat serviciilor de satisfacere a altruismului duce la situația în care cei ajutați să îi ajute pe cei care sunt sursa resurselor cu resursele furnizate de chiar aceștia din urmă.

Nu în ultimul rând, presupoziția absenței oricărui merit al indivizilor duce la consecințe politice grave în caz de punere în practică a PD. Această presupoziție este introdusă printr-un sofism; dependența voinței de a face efort de circumstanțe nerelevante moral este interpretată ca determinare, ceea ce duce la concluzia că voința de a face efort este complet nerelevantă moral (o relație multivariată de dependență, în care variabilele nerelevante moral sunt doar o parte, este tratată ca o relație în care toate variabilele implicate sunt nerelavante moral. “Even the willingness to make an effort, to try, and so to be deserving in the ordinary sense is itself dependent upon the happy family and social circumstance” (TD p74, reluat la p104 ca “depends in large part”). Absența meritului ca și criteriu de distribuire, în cazul punerii în practică a PD e probabil să ducă la dispariția modelelor exemplare, a proiectelor de viață de urmat, la reducerea diversității culturale, cu implicații asupra stabilității societății. Cealaltă fațetă a problemei este cea a lipsei de merit, a lenei și viciilor, care ar putea să ducă pe cineva în situația de a fi în cea mai puțin avantajată poziție. Avantajarea unor astfel de cazuri printr-o aplicare a PD ar putea duce la scăderea generalizată a nivelului absolut al bunăstării tuturor indivizilor și, în ultimă instanță, la schimbarea sistemului politic.

În fine, din felul cum este conceptul echilibrul reflexiv rezultă idealul renunțării la procesul politic (12), în care legiuitorii nu pot fi niciodată sub vălul ignoranței și urmăresc interesele proprii și ale celor pe care îi reprezintă în orice situație; rezultă o blocare a creativității, a îndemnului de a căuta noi principii; în caz de insucces evident al principiilor alese are loc o discreditare a a ideii de raționalitate, pentru că raționalitatea s-a afirmat că a stat la baza alegerii lor; iar scăderea valorii conceptului de raționalitate ca bun comun deschide calea către relativism și arbitrar.

Discuții

Principiul diferenței este parte într-o teorie a dreptății eficientă retoric pentru auditoriul neatent, dar care pusă în practică ar fi probabil ineficientă, judecând prin prisma celorlalte experimente holiste derulate până acum și a dificultăților pe care le-am evidențiat. Starea de fapt este starea sistemului socio-economic. Starea de fapt include starea de drept ca stare proiectată. Starea de drept este concept care se dorește a funcționa ca atractor al sistemului socio-economic. Dacă atractorul este conceput adecvat, dacă corespunde unei stări posibile a sistemului, el poate fi atins. În caz contrar, în mod necesar va fi schimbat, iar încercarea de a-l perpetua nu duce decât la disfuncționalități majore ale sistemului socio-economic. Starea de drept este o stare stabilă a sistemelor socio-economice doar dacă normele sunt în acord cu natura umană, cu tiparele invariantive ale acesteia, inclusiv cu deschiderea ontologică asigurată de libertatea voinței. Starea de fapt decurge din ceea ce face fiecare pentru satisfacerea nevoilor, în limitele a ceea ce este drept sau în afara lor, în funcție de beneficiul net asociat respectării/încălcării normelor acceptate. În conformitate cu legea disconfortului în manipulare, demersul retoric duce doar la acceptare temporară; precaritatea răspunsului rezultă din descoperirea de către public a incongruențelor, neprotrivirilor; poate rezulta un al doilea răspuns, neconvenabil utilizatorului (13). Reacțiile politice reale la TD și implicit PD ar putea implica răspunsuri extrem de neconvenabile.

Cu toate acestea, nu e neapărat necesar să rămânem deschiși la insinuările lui Nietzsche că sfârșitul religiei și al metafizicii ar trebui să însemne sfârșitul încercărilor noastre de a nu fi cruzi (14). Am putea să diferențiem pe "noi altruiștii" de "noi cu toții", să ne asumăm costurile nevoii noastre altruiste și să nu mai încercăm să prezentăm aceste reguli morale ca universale, nici măcar în aceeași comunitate culturală. Solidaritatea umană ar putea fi conceptualizată ca structurată, de la grupuri de mică amploare până la cel mari, și până la societate în ansamblu excusiv pentru scopurile comune la acest nivel. Satisfacerea altruismului nu pare a fi un scop comun la nivel de societate, ceea nu înseamnă că binele general ca bine general declarat nu poate include elemente care reflectă bine de grup. Urmărirea scopului de satisfacere a altruismului personal nu este dependentă de convingeri religioase în mod necesar. Altruiștii atei, agnostici și cu convingeri religioase ar trebui să observe suprapunerea agendelor lor personale.

În concluzie, discursul lui Rawls întrunește multe elemente ale unui discuris retoric, în vederea asumării de către auditoriu a propriilor convingeri. Rămâne, totuși, de studiat dacă acest demers retoric este realmente sincer, în slujba satisfacerii maximale a propriului altruism, sau urmărește de fapt alte scopuri (15), după cum sugerează caracterul poate prea inoperant al celui de al doilea principiu.

Închei prin a spune că este de datoria intelectualilor autentici cu valori democratice și sociale să dezvolte doctrinar alternativa la barbaria „social-democrată” din România, să dezvolte o dezbatere publică susținută de argumente și contra-argumente. Timpul criticii autoritarismului reformist al lui Băsescu s-a încheiat, pentru că și fereastra de oportunitate istorică pentru un astfel de autoritarism s-a închis definitiv. E timpul să ne apucăm intens de treabă, fiecare conform convingerilor noastre, să construim societatea policentrică de care România are nevoie.

_____

În calitate de fost student al Universității din București dedic acest text aniversării a 150 de la înființarea acestei instituții (http://150.unibuc.ro/ ).

Note

(1) Aligică 2014, Institutional Diversity and Political Economy - the Ostroms and Beyond, Oxford University Press, p48

(2) E. Ostrom 1998 citată de Aligică (2014).

(3) De la acest punct încolo acest text este în mare eseul meu de evaluare finală la disciplina Teorii Politice, Facultatea de Filosofie a UB, 2003, profesor Romulus Brâncoveanu.

(4) Ultima ediție se poate găsi pe google dacă se dă search “a theory of justice john rawls pdf”. Eu am lucrat pe prima ediție.

(5) Rawls, J., 1971, A Theory of Justice (Harvard University Press, Harvard), secțiunea 46

(6) Rawls, J., 1999, Liberalismul politic, ed. Sedona (1993, Columbia University Press, New York) p32 “scopul dreptății ca echitate este, deci, unul practic: ea se prezintă ca o concepție a dreptății care poate fi împărtășită de cetățeni ca bază pentru un acord politic rezonabil, informat și voluntar”

(7) Rawls, J., 1999, op.cit. “Am presupus, în tot cuprinsul acestor cursuri, aceeași concepție egalitaristă a dreptății ca mai înainte și, cu toate că menționez din când în când revizuiri, nici una din ele nu afectează această caracteristică” (p 30) “Fac acest comentariu deoarece unii au crezut că limpezirea ideilor mele despre liberalismul politic a însemnat renunțarea la concepția egalitaristă din Teorie. Nu am cunoștință de vreo revizuire care să implice asemenea modificări și cred că o atare presupunere nu are nici o bază” (p30n6)

(8) Rawls, J., 1971, p277

(9) Rawls, J., 1971, p284

(10) Walzer, M., 1993, Spheres of Justice, A defence of pluralism and Equality, Blackwell (1983 first edition) “An office is any position in which the political community as a whole takes an interest, choosing the persons who holds it or regulating the procedures by which it is choosen” (p129). “I think it is fair to say that current thrust of both politics and political philosphy is towards the reconceptualization of every job as an office, for the sake of justice. This is certainly the implication of the latter (and least controversial) part of Rawls’s second principle of justice” (p131). “The old division of labor is replaced by a universal civil service” (p132).

(11) Miller, R. W., 1975, Rawls and Marxism, în Reading Rawls, ed. By Norman Daniels, Basic Blackwell, 206-230 “The difference principle presupposes a relatively low estimate of the extent and consequences of social conflict” “Classes differ in their needs, and not just in the degree to which their needs are satisfied”.

(12) Buchanan, J., 1997, Limitele libertății, între anarhie și Leviathan, Institutul European (University of Chicago Press, 1975) p21 “Politica e proces; orice încercare de a stabili standarde devine un efort zadarnic”

(13) Mihai, G., 1998, Retorica tradițională și retorici moderne, Ed. All, p 55.

(14) Rorty, R., 1998, Contingență, ironie și solidritate, Ed. All (Cambridge University Press, 1989) p 306

(15) Barber, B., 1975, Justifying Justice: Problems of Psichology, Politics and Measurement in Rawls”, în Reading Rawls, ed. By Norman Daniels, Basic Blackwell, 318 “I am not trying to suggest that Rawls intend to rationalize capitalism”