Despre simplitate și complexitate

(pe contributors aici: http://www.contributors.ro/cultura/despre-simplitate-%C8%99i-complexitate/ )

În nebunia acestor zile există riscul să pierdem înțelesul a ce se întâmplă și atunci să ne speriem. Încotro, ne întrebăm ? Poate că ar fi de folos să ne întoarcem spre lucrurile simple.

Iată pantofii unui om, lângă o stână. La care s-au oprit alți oameni, într-o iarnă. Simplitate. Simplitatea e o chemare, vino ! Sunt aici, un fapt modest al unui om într-un loc anume, vino !

Iată pădurea din Ceahlău și cerul într-un mod abstract, uitând foșnetul de dragul formelor, dar recuperându-l apoi prin formele liniilor. Complexitate. Nu mai există locul, Ceahlăul. S-a câștigat o generalitate mândră, structura luminii. Citim printre rândurile artei abstracte: sunt aici cu un fapt al gândirii, nu sunt un oarecine pentru că nu vreu asta, vreau să fiu un cineva. Și prin asta pierd adevărul vieții. Rămânând aici arăt că sunt nemulțumit de mine, de ființa mea simplă. Schimbă-te în cuvinte precum îți zic, îi spunea daimonul lui Nichita Stănescu. Schimbă-te în linii, forme, desenează, ca să fii văzut, i-ar fi putut spune.

  

Iată apoi un om lucrător lucrând. Simplu. Nu mai e nimic de spus pentru că oricine înțelege totul dintr-o privire. Nu are nevoie de complexitate, de discursuri în cuvinte sau alte limbaje ale artei, pentru că are totul. Cine nu are deja totul nu poate înțelege pe cel care are totul. Cel care are totul tace.

  

Dar cei mai mulți oameni vorbesc.

Simplitatea arată ființa, complexitatea arată gândirea. Ca să ajungi prin complexitate la ființa din spate trebuie tu însuți să gândești, să reconstruiești ce va fi fost. Complexitatea e o provocare, o invitație, nu o chemare.

Omul e o ființă. Când îl gândim pierdem ființa lui, chiar dacă îi înțelegem complexitatea, prindem ceva din el în mintea noastră.

După ce l-am gândit trebuie să lăsăm mândria de a fi înțeles deoparte, și doar să îl privim. Omul nu e în mintea noastră, ci în fața noastră.

Când iubim ce e în mintea noastră ne iubim de fapt pe noi înșine.

Fără ființă nu există iubire, fără iubire nu există viață.

Complexitatea e un mod al ființei, un moment al ei, o frântură de viață. Poate îmbogăți omul, sau îl poate mutila, des-ființa, dacă rămâne ancorat în orgoliul gândirii. Complexitatea trebuie să aibă un rost, un folos, să nu fie pentru ea însăși. Altminteri poate lua capacitatea de iubi, de a ne bucura. Îl poate face pe om să disprețuiască ființa. Complexitatea e un fapt social, dialog, dar nu comuniune. Comuniunea este între ființe simple.

Ieri am citit la BCU o carte despre fiziologia sistemului radicular al plantelor. Filogenia și ontogenia rădăcinii, structura - anatomia morfologia, histologia și citologia, metabolismul, iar pornind de la toate acestea mecanismele de preluare a apei și nutrienților și nenumăratele ipoteze cu privire la trecerea apei din sol în rădăcină, fluxul lataral spre xilem prin diferite straturi de celule, iar apoi ce forțe asigură fluxul vertical spre tulpină și frunze, și cum pe drum se consumă o parte din nutrienții preluați din sol chiar de către celulele implicate în transport.

Dar pentru a înțelege ce este un fir de iarbă n-am nevoie de această carte. Cartea e doar o adiere de gând care poate face să foșnească frunzele pădurii. Dar poate nici atât.

O zi frumoasă. O zi simplă. Să vă fie de folos complexitatea.