În acest text argumentez că la un anumit nivel de interpretare lăudarea
publică a domnului Corneliu Vadim Tudor de către Patriarhul BOR este un îndemn
pentru mireni să susțină valorile unei societăți deschise de tip occidental.
Structura textului este următoarea: la început voi caracteriza faptele,
atitudinile și presupozițiile pe care se bazează ele, apoi voi arăta că ambele
tipuri de atitudini sunt legitime, după care le voi interpreta la două
niveluir: la un prim nivel de intepretare va reieși că cele două tipuri de
atitudini sunt adverse, iar la al doilea nivel de interpretare că ele sunt
complementare, ambele fiind utile societății românești.
Faptele, atitudinile și
presupozițiile
Pasajul din mesajului public de condoleanțe al Patriarhului Bisericii
Ortodoxe Române adresat familiei domnului Corneliu Vadim Tudor care a generat atitudini
diferite între români este următorul: “Om
credincios şi erudit, patriot şi bun orator, domnul Corneliu Vadim Tudor va
rămâne în memoria românilor pentru pasiunea şi spiritul său dinamic, dovedite
în susținerea propriilor sale convingeri.”
Această afirmație
este falsă. Este un fapt că omul despre care se vorbește va rămâne în memoria
multor români prin cu totul alte
caracteristici și fapte. Însă referirea
la „memoria românilor” ne sugerează că nu felul cum a fost în realitate,
istoric descriptiv, domnul Tudor este ceea ce interesează, ci felul cum trebuie
să rămână memoria culturală despre domnia sa. Afirmația Patriarhului BOR este o
tentativă de fapt instituțional, de instituire a unei realități sociale, în
speță a unei anumite memorii publice despre un om.
Construirea memoriei
culturale despre un om se face prin decuparea unor trăsături și fapte ale sale
convenabile ca fiind esențiale și considerarea celor neconvenabile ca fiind
accidentale, nerelevante pentru ce a fost “cu adevărat” un om. Întâistătătorul
BOR ne propune un astfel de decupaj care înțelegem că servește scopurilor BOR.
Situația este
similară conceptual celei a declarării de membri post-mortem în Academia
Română: nu mai contează ce au vrut oamenii respectivi, ci doar măsura în care
produsul cultural care poartă numele respectiv este util scopurilor
organizaționale ale instituției. În ambele cazuri avem de a face la nivelul
presupozițiilor cu o ontologie socială de tip holist. Viața unui om nu e decât
o parte din viața națiunii, o celulă într-un corp, un mădular într-un trup.
Viața nu poate fi concepută în afara națiunii, iar ce e demn de recuperat din
ea e doar ce este funcțional în raport cu entitatea care o integrează. Restul
sunt accidente.
Unii oameni acceptă
modul propus de construire a memoriei despre domnul Tudor pentru că se regăsesc
în modul de gândire a omului, iar alții îl resping pentru că au alt mod de a
gândi relația dintre individ și națiune. Națiunea este un rezultat
socio-cultural al interacțiunilor dintre indivizi, iar instituțiile care o
definesc servesc scopurilor indivizilor. Cum domnul Tudor a deservit interesele
foarte multor români nu putem reține în memoria culturală despre dânsul ca
esențiale doar caracteristici pozitive, ba chiar cele mai demne de reținut sunt
cele negative.
Din perspectiva
unei astfel ontologii sociale, care dă realitate tare individului/persoanelor
și doar una derivată entităților socialee (popor, națiune), modul de abordare a
memoriei oamenilor al șefului Bisericii și al Academiei poate fi interpretat
astfel: niște persoane care se identifică total cu rolul lor de manageri
strategici ai unor organizații folosesc oamenii
pentru realizarea proiectelor lor personale care sunt implicit și
proiecte organizaționale “naționale” (în fapt proiecte ale căror scopuri depind
de modul domniilor lor de a gândi națiunea și funcționare ei).
Din perspectiva
unei ontologii sociale holiste instituirea unor fapte de genul memoriei
culturale selective despre un om este morală, orice om neputând visa sau dori
legitim mai mult decât să fie resursă pentru stat și Biserică.
Din perspectiva
unei ontologii sociale care dă prioritate oamenilor, singura compatibilă cu o
societate deschisă, ceea ce fac dânșii este imoral, orice persoană putând
dispune legitim de ea însăși cum dorește câtă vreme nu afectează pe alții, ca
și de memoria sa.
Ambele perspective
sunt compatibile cu exigența de a trata oamenii și ca scop, nu doar ca mijloc,
numai că însuși modul cum e conceput scopul diferă (scop bazat pe rol social
cunoscut de o elită în primul caz, scop bazat pe decizie personală și rol
social definit prin interacțiuni în spațiul public în al doilea caz).
Ambele atitudini sunt legitime
Dintr-o perspectivă descriptivă ambele abordări sunt fețe ale unui proces
de competiția pentru putere și resurse. Cei care conduc instituțiile statului
și Biserica au interesul să fie asumată o ontologie socială holistă care îi
legitimează și le întărește puterea, iar cei care nu conduc astfel de
organizații au interesul să fie asumată o ontologie socială care le maximizează
puterea asupra a asupra a ce conduc ei (fie și doar viața personală).
Ambele presupoziții ontologice sunt resurse culturale (conceptuale) pentru
proiectele oamenilor. Proiectele fiind diferite, și valoarea lor judecată prin
utilitatea în vederea atingerii scopurilor acestor proiecte este diferită, în
funcție de proiectul asumat.
Memoria despre un
om este tot o resursă culturală. Felul cum o concepem și promovăm dezvăluie
scopurile reale ale proiectelor noastre.
În cazul memoriei
despre domnul Corneliu Vadim Tudor mi se pare că se văd cel puțin trei feluri
de astfel scopuri:
1.
Dezvăluit
de admiratorii domnului Tudor: de a fi parte a națiunii, ca celulele într-un
organism, și implicit națiunea să-ți dea ce ai nevoia dacă tu o servești
(renunțare la libertate civică și politică, deresponsabilizare, supunere);
2.
Dezvăluit
de reacțiile domnilor Iliescu, Isărescu și ale Patriarhului BOR: de a consolida
coerența proiectului integrat stat-națiune-Biserică pe care l-au condus sau îl
conduc și a promova asumarea scopurilor de tipul 1;
3.
Dezvăluit
de persoanele cu reacții critice la adresa domnului Tudor și modului propus de
construire a memoriei sale: de a derula proiecte personale autonome cât mai
ample în condițiile unui stat neinvaziv, restrâns la prestarea de servicii de
utilitate publică, fără pretenții nerezonabile de construire a vieții
oamenilor, de supunere a lor sub puterea conducătorilor.
Să numim
atitudinile asociate scopurilor de felul 1 și 2 pro-Tudor, iar cele asociate
scopurilor de felul 3 contra-Tudor.
În lumina celor de mai sus nu ne putem aștepta la un acord general în
evaluarea faptelor domnului Tudor și în privința modului de construirea a
memoriei sale publice.
Cei care vor să trăiască în dependență, să fie responsabili alți oamenii
pentru ei (conducătorii), sau care vor să conducă un stat sau instituții cu
oameni dependenți vor evalua mai degrabă pozitiv. Cei care vor să aibă o cât
mai mare libertate de inițiativă, să își exprime potențialul, sau să conducă un
stat de oameni liberi responsabili personal de destinul lor, le vor evalua mai
degrabă negativ.
Toate aceste scopuri, atitudinile și evaluările asociate lor sunt legitime
existențial.
La un prim nivel de interpretare cele două
atitudini sunt adverse
Dacă avem o anumită atitudine și nu pe cealaltă ce putem face ? O primă
variantă este să o consdirăm pe cealaltă ca fiind adversă și să ne propunem să
o schimbăm. Să convingem pe cei care au alte scopuri să și le schimbe, sau să
creăm condițiile ca să și le schimbe singuri.
Deschiderea publică a orizontului cultural creează condițiile pentru
trecerea de la dorința de a fi ca o celulă în corpul națiunii la cea de a fi
mai liber. Închiderea publică a orizontului cultural facilitează procesul
invers. Există o diferență importantantă între cele două: deschiderea culturală
are efecte asupra vieții actuale a omului închis (îi deschide mintea și modul
de viață), în timp ce închiderea nu poate șterge memoria omului deschis care a
simțit gustul libertății de decizie, ci se va manifesta doar asupra unor noi
generații.
Pentru maximă eficiență închiderea trebuie să fie însoțită de eliminarea
din stat sau lichidare a oamenilor deschiși ca să nu poate transmite cultural
ceea ce știu (ceea ce s-a și făcut, exemplul comunist sau al autoritarismelor
religioase sau putinist). Pentru maximă eficiență deschiderea nu trebuie să fie
însoțită de „lichidarea” oamenilor închiși cultural (nici măcar prin hate
speach și nici măcar a celor care au interesul să fie stăpâni de oameni aflați
în sclavie mentală), pentru că și-ar submina propria opțiune pentru libertate
de a-ți construi viața cum vrei.
Din această perspectivă riscul de a ajunge la nedreptăți și crime în masă
pornind de la o ontologie socială care dă prioritate întregului social asupra
oamenilor este mai mare decât în cazul alegerii unei vieți de om liber servit
contra cost de niște instituții ale statului. Nu în ultimul rând, e cu mai mic
impact asupra funcționării statului suferința datorată prăbușilor personale
ici-colo ale celor care au ales greșit pe pielea lor decât prăbușirea unui
popor monolitic pentru că au căzut sau au trădat (ce altceva e corupția oamenilor
de stat decât trădare ?) o mână de oameni care îi conduc pe ceilalți prin
sclavie mentală.
În acest mod de interpretare a lucrurilor e justificat să le spui în față
celor cu opțiuni riscante moral la scară socială mare:
1.
Că
ceea ce vor dânșii este împotriva intereselor tale și ale celor ca tine și
2.
Că e
mai rezonabil ca riscurile morale să fie asumate personal de fiecare pentru
viața lui și
3.
Că îi
consideri din punct de vedere politic adversari. Dușmani nu.
La un al doilea nivel de interpretare cele două
atitudini sunt complementare
Scopul organizațional al Bisericii este mântuirea credincioșilor, restul
sunt scopuri instrumentale, de etapă. Scopurile instrumentale disponibile la
nivelul managementului strategic nu pot fi aceleași cu cele disponibile la
nivelul compartimentului de „producție” a mântuirii, cel în
care lucrează pentru asta mirenii. Nivelul managementului strategic are
responsabilități la scară de timp mare, cel al compartimentului de producție la
scara vieții persoanelor și al unui număr rezonabil de generații, cu care a
existat sau există contact direct.
Tipul de memorie culturală despre Corneliu Vadim Tudor propus de Patriarhul
BOR, domnii Iliescu și Isărescu este relevant pentru managementul strategic al
Bisericii și statului. Este un mod etatist de abordare, pornind de la
presupoziția că statele ca entități inegratoare, holiste, vor exista pentru
totdeauna, și că statul de tip democratic, adică un stat cu o anumită
infrastructură instituțională specifică societăților deschise, nu este clar deocamdată
ce fel de hram poartă.
Modul de gândire aflat în spate este probabil ceva de genul următor: peste
câteva decenii sau o sută de ani e posibilă să fim parte dintr-o Rusie
autoritaristă, sau din China, sau poate că Europa se transformă într-o
republică federală socialistă, nu știm, societatea deschisă în orice caz pare
autodistructivă și, în plus, pune o presiune seculară pe Biserică; așa stând
lucrurile nu are rost să schimbăm ontologia socială bizantină cu care lucrează
Biserica la nivel strategic; prin derogare ea se poate acomoda și cu o
democrație, cât va funcționa; nu e relevant pe termen lung că domnul Tudor a
fost anti-democrat, e relevant doar că a susținut statul de la momentul
respectiv printr-un discurs din care se poate selecta ceva folositor Bisericii,
iar restul se poate ignora.
Situația e diferită la nivelul organizațional operațional, al mirenilor. Într-adevăr,
pentru mântuirea personală este indiferent sistemul politic în care te naști
sau pentru care optezi. Din
punctul de vedere al facerii binelui pentru semenii tăi însă contează.
Alegând un sistem politic care implică supunere față de o stăpânire nu îți
mai bați capul cu problemele publice, te ocupi de facere de bine înprivat, iar
când se ajunge la crize ale statului și distrugerea vieții altor oameni,
credincioși sau nu, responsabilitatea este a conducătorilor.
Atâta vreme cât nu cunoști că există un risc mare de apariție a
nedreptăților și chiar criemelor în masă într-un astfel de sistem politic, mai
ales dacă evoluează de la autoritarism spre totalitarism, alegerea lui poate fi
rezonabilă.
Odată însă ce ai luat la cunoștință prin dovezi istorice care sunt
riscurile unui astfel de sistem și cunoști că riscurile de acest fel ale unui
sistem democratic sunt mult mai mici câtă vreme e funcțional și rezonabil pus
în practică a alege în continuare sistemul bazat pe relația supus-stăpânire
este calea cea ușoară. Calea cea grea este o alegere prin care să fie evitate
riscurile mari ale autoritarismelor și totalitarismelor.
Cine se concentrează în astfel de condiții istorice ca mirean preponderent
pe situația sa personală fiind indiferent la starea societății din care face
parte își îngreunează calea spre mântuire ("cine va voi să-şi scape
sufletul îl va pierde" (Marcu, 8,35).
Să alegi în calitate de creștin fără funcții o democrație funcțională, să
investești civic pentru o societate deschisă, înseamnă a jertfi din timpul
disponibil pentru îmbunătățirea ta personală o parte semnificativă în scopul
îmbunătățirii spațiului public în așa fel încât nedreptățile și suferințele de
care am luat act în secolul XX să nu mai poată fi repetate vreodată. Și
înseamnă să respecți concetățenii care nu sunt credincioși
Precizez în mod explicit că nu mă refer la o opțiune creștin-democrată în
sensul standard, asociată unor politici publice cu caracter social cu riscurile
aferente oricărei forme de etatizare a facerii de bine. Ci la alegerea unui
sistem politic democratic în care toate opțiunile ideologice compatibilie cu
democrația se pot manifesta, singurul sistem politic cunoscut care poate evita
răul major demonstrat al statelor autoritariste și totalitare. E o alegere care
nu desparte lucrarea pentru binele tău de lucrarea pentru binele comun, ci doar
asigură un bine comun minimal, fără un conținut precizat de la bun început, un
cadrul instituțional pentru alegerea liberă și urmărirea eficientă de către
ceilalți a unui bine personal care poate să fie gândit sau nu la fel cum îl
gândești tu pe al tău.
E limpede că această jertfă nu este compatibilă cu modul de construire a
memoriei culturale a domnului Corneliu Vadim Tudor propus de Patriarhul BOR, de
domnii Iliescu și Isărescu, pentru că acesta elimină o parte din realitatea
factuală. Domnul Tudor a servit statul totalitar comunist și a optat după
dispariția acestuia pentru impunerea
unui singur mod de a gândi binele personal, anume modul său și al celor ca
dânsul. Pentru un mirean care nu dorește să riște răul totalitar memoria despre
domnul Tudor va avea în conținutul său aceste fapte.
Scopurile instrumentale și resursele Bisericii la nivel strategic sunt
decuplate parțial de cele de la nivelul operațional al mirenilor și se reflectă
și în conținutul diferit al memoriei culturale despre persoanele publice, dar
toate deservesc aceeași misiune organizațională.
La acest nivel de
interpretare instituirea unei memorii publice encomiastice despre Corneliu
Vadim Tudor de către Patriarhul BOR poate fi citită ca fiind un exemplu de bune practici manageriale pentru mireni astfel
încât să-și facă și ei treaba la nivel operațional, practic un îndemn să aducă
o jertfă din timpul lor prin susținerea valorilor unei societăți deschise de
tip occidental, inclusiv prin spunerea adevărului complementar despre domnul
Tudor.
Închei prin a spune că pentru o astfel de jertfă nu ai de ce să te bucuri
și nici nu ai nimic de așteptat. "Nu te bucura când faci bine cuiva, ci
când rabzi duşmănia care urmează, fără a pune la inimă răul. Căci precum
urmează nopţile zilelor, aşa urmează răutăţile binefacerilor" (Marcu Ascetul).
Pur și simplu îți vezi de treabă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu