Capitalul social pentru victoria împotriva autoritariştilor

Este un fapt că unitatea de acţiune a puterii care vrea să destructureaze ţara este mai mare decât cea a persoanelor care vrem să o ţinem integrată în spaţiul euro-atlantic. Există o încredere mai mare unii în alţii a celor care au furat împreună şi vor să-şi apere prada şi un deficit de capital social necesar pentru relaţionarea rapidă şi eficientă a celor care li se opun.

Două dintre cauzele acestui deficit de încredere sunt că nu avem un exerciţiu îndelungat decooperare şi că avem motivaţii mult mai diverse în proiectul de opoziţie decât simpla spoliere a celorlalţi.

Nici una dintre cauze nu poate fi îndepărtată direct şi nici nu ar fi de dorit. Ce vrem oamenii liberi ai României este tocmai pluralismul mentalităţilor şi posibilitatea de a coopera în proiecte comune sau nu în funcţie de decizia personală. Pentru a face faţă în situaţii de criză unui competitor mult mai coeziv este însă nevoie de o disponibilitate la cooperare mai mare decât cea de acum.

La modul general capitalul social poate fi crescut prin simboluri culturale perene respectate de toţi, prin persoane superioare cu autoritate asupra noastră şi printr-o reprezentare unitară asupra situaţiei de fapt pe care vrem să o schimbăm.

Felul în care se pot aplica aceste metode depinde de cine suntem. O clasificare de interes ştiinţific, descriptiv corectă, nu ajută prea mult în acţiune, ar fi prea complicată. O aproximare ar putea fi următoarea: unii suntem seculari umanişti pentru care ştiinţa este forma privilegiată de cunoaştere, alţii suntem orientaţi de ideea de bine public, libertate şi nobleţe a spiritului fără nici o preocupare religioasă deosebită, iar o a treia categorie suntem persoane religioase ataşate valorilor civilizaţiei europene ca produs al creştinismului, în reprezentarea noastră.

Pentru un grup social atât de divers nu poate exista o reprezentare comună asupra lumii, dar există o metodă prin care se poate purta o discuţie şi se pot separa incompatibilităţile de fond, ne dediscutat şi de menajat reciproc, de cele superficiale, care pot fi trecute cu vederea. Metoda este gândirea critică, dependentă de o cultură umanistă solidă şi o inteligenţă exersată. Fiind costisitoare nu poate fi prea populară, însă la nivelul formatorilor de opinie şi liderilor mi se pare fezabil să o avem. Reacţiile emoţionale negative între persoanele publice cu profiluri culturale diferite trebuie să lipsească în contextul actual, în baza unei înţelegeri critice a situaţie şi a discursurilor publice pe care le practicăm diferit fiecare. Nu e vreme acum pentru punctarea diferenţelor, despre care ştim cu toţii oricum că există. Liderii slabi nu vor putea aplica aceasta, pentru că se vor simţii vulnerabili în faţa celor pe care îi reprezintă. Liderii puternici da. Apoi, cu cât gândirea critică ajunge mai populară, un fenomen de masă, cu atât este mai bine. Aici rolul universităţilor şi al profesorilor este decisiv.

În chestiunea pesoanelor cu autoritate reală aş observa doar subreprezentarea puternică a creştinilor între apărătorii activi civic ai democraţiei liberale. Există o tradiţie ortodoxă a preferinţei pentru un model de stat autoritarist. Această tradiţie nu poate fi dizlocată, şi nici nu ne dorim asta. Dar se poate face o instituire a unei noi tradiţii, complementare, prin practica noastră. Nu există un sfânt ocrotitor al democraţiei liberale, nici vreunul al gândirii libere sau critice. Aceste valori formulate în acest fel sunt relativ noi. E vremea să ne alegem unul, să instituim o relaţie cu o persoană care susţine valorile pe care le apărăm.

Sfântul Nectarie este ocrotitorul democraţiei liberale, al gândirii libere, creativităţii şi bunului simţ. Acest om s-a născut într-un oraş şi a lucrat ca învăţător. E un spirit urban dedicat binelui public. Integrat rapid în instituţiile existente şi propulsat către funcţii de vârf s-a dovedit a fi prea performant. A fost persecutat pentru meritele sale de conducător de către cei care îl invidiau şi aruncat în stradă, deşi era iubit de oameni, tocmai pentru aceasta. A luat totul de la zero consolidând şi creând instituţii locale, de scară mai mică, de mare succes. Calităţile şi faptele acestui om sunt exemplare pentru orice creştin creativ care acţionează în condiţii de libertate socială, specifice unei democraţii liberale. Bunul simţ, discernământul, sunt valorile cheie care controlează modul de folosire cu folos a acestor condiţii. Nu există nici o incompatibilitate de fond între ortodoxie şi democraţia liberală, statul de drept.

Simbolurile culturale respectate de toţi pot fi numele mari şi operele care unesc cultură României cu cea a omenirii. Ele sunt complementare cu autorii şi produsele culturale orientate către interior, nu împotriva acestora. Le pun pe acestea în lumină, aduc spre acestea interesul lumii izvorât din curiozitatea altor popoare de a vedea din ce fel de ţară au venit oameni ca Mihai I, Brâncuşi, George Palade, modurile lor de viaţă, modelele oferite de ei. Punerea în opoziţie a simbolurilor universale cu cele relevante doar local nu ne ajută, ea e strategia adepţilor statului iliberal. E loc şi pentru lupul dacic, dar primează asupra lui Pasărea în Spaţiu, care îi dezvăluie mai bine adevăratul înţeles, prin contextualizare în raport cu ce se află peste tot în lume.

Diversitatea noastră este un punct forte din perspectivă strategică. Să consolidăm rapid, în nu mai multe de câteva săptămâni, liantul care să me dea eficienţă tactică şi operaţională. O putem face, dacă nu cumva am şi reuşit. România este o ţară de oameni liberi.

Pasărea în spaţiu de Brâncuşi logo de ţară

În acest text deschid discuţia despre un nou logo al Preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene. Propun crearea unui logo pornind de la o operă a lui Brâncuşi.

Brâncuşi e un ţăran, se pot regăsi în el toţi oamenii ataşaţi valorilor tradiţionale româneşti. Dar e şi şi un artist sofisticat căruia i se pot asocia cele mai elitiste persoane. Brâncuşi e un român get-beget, e un oltean de sub munte. În acelaşi timp e un parizian, un educat la marile şcoli ale Europei. Brâncuşi este un om credincios şi totodată un erou al libertăţii şi creativităţii, un non-conformist. Brâncuşi a scos din folclorul românesc forme pe care le admiră întreg mapamondul. A mers la rădăcini şi a extras esenţa.

Brâncuşi a vrut să dea mult României şi ţara nu a primit. Acum nu ne mai permitem să-i cumpărăm operele. Campania pentru Cuminţenia pământului a eşuat. Putem să folosim imaginea operelor lui, cu recunoştinţă, să ne îmbogăţim cu ea.

Ansamblul Calea Eroilor din Târgu Jiu este propus pentru includerea în Patrimoniul Mondial UNESCO. Mai devreme sau mai târziu dosarul va fi bine întocmit şi va avea succes. Atunci această operă se va afla alături de Sarmizegetusa Regia, bisericile fortificate săseşti, Voroneţ. Brâncuşi e indiscutabil pentru oricine iubeşte România.

Brâncuşi, aşadar, este al nostru şi este al tuturor. E poarta noastră către Europa şi lume. E traducătorul limbii noastre pe înţelesul oricui.

Dintre operele lui putem alege una care să exprime valorile de care are acum nevoie România europeană şi Europa în faţa lumii.

Pasărea în spaţiu poate simboliza speranţa şi energia tuturor: a celor orientaţi mai mult către tradiţie, a celor precumpănitor interesaţi de lumea nouă a viitorului, dar şi a celor cu o mentalitate asemenea lui Brâncuşi – care văd o singură respiraţie de la simbolurile locale ale trecutului până la viitorul universal al oamenilor în dialogul culturilor.

Alţi oameni cu siguranţă pot spune mai multe şi pot schiţa mai mult decât am făcut în acest modest text. Să o facem, să oferim lumii o imagine de maturitate, stabilitate, putere, energie, deschidere, generozitate, dialog universal, demnitate responsabilă.

Despre folosul harului în viața civică a intelectualilor

Când ai înțeles că ceva nu este bine în societatea în care trăiești simți nevoia să acționezi. Intelectualii simt această nevoie poate mai mult decât oamenii cu alte ocupații, vor să contribuie activ la binele cetății lor. Cum o pot face fără să smintească pe alții, fără înverșunare, fără radicalism ? Și cum pot să nu sufere când sunt calomniați, agresați de cei cărora le lezează interesele ilegitime ? Și cum pot să nu se întristeze când eforturile lor par zadarnice ?

Tristețea sau pesimismul intelectualilor are la rădăcină înțelegerea unor lucruri și procese din dorința de a cunoaște, motivată mai întâi de curiozitate, uneori împachetată în justificări relevante social.

Această stiință de carte singură îi face asemenea unui pește pe uscat. Nu au mijloace de a se mișca, se zbat, acționează civic fără succes, de unde tristețea, iar mai târziu pesimismul.

Mintea care înțelege starea lumii are nevoie de altceva. Dacă nu știe ce anume cade în patimi, în lumi mici ca niște inchisori, turnurile de fildeș, unde imobilitatea nu mai e evidentă, sau pur si simplu renunță la modul de a trăi prin cunoaștere, se apucă de altele, afaceri, politică. Mintea care știe ce are nevoie se imersează într-un mediu dens ca apa, care o poate susține. Acest mediu dens este harul.

Pestele pe uscat nu se poate înălța. Trebuie să vină apa peste el. Când harul vine curiozitatea dispare, motivația efortului de cunoaștere e numai responsabilitatea. Tristețea devine îndurerare, si e compensată de bucurie - de a fi mobil, firesc, viu. Mintea vede limpede, ochii ființei nu mai sunt uscați. Eficiența acțiunii civice crește, pentru că există discernământ.

Harul vine numai când intelegi că intreaga cunoaștere a ta nu valorează nimic in sine, iar ideea de merit că ai produs ceva dispare, rămâne un simplu instrument organizațional, de utilizare locală, un fir de nisip pe țărmul uscat.

Fără har cele înalte îți par rarefiate, în timp ce concretul, densul s-ar găsi lume. În realitate situația e invers: în lume este un deficit de existență, iar cele înalte sunt mai consistente, mai pline de ființă. Copilăria gândirii are nevoie de curiozitate și merit, maturitatea ei le privește ca pe ce sunt, trepte rămase în urmă.

Dacă nu vor să smintească pe alții prin înverșunare și radicalism, intelectualii au nevoie de har. Ca să nu sufere când sunt calomniați, agresați de cei cărora le lezează interesele ilegitime, tot harul le este de ajutor. El face ca sentimentele, emoțiile să devină secundare.

Cauzele publice se apără cu folos pe bază de decizii, nu de sentimente. Discerni ce e bine, ce poate fi făcut, decizi ce vrei și ce e rațional să faci ca să atingi ce vrei. Sentimentele, emoțiile, trebuie ținute în frâu în viața publică. Faptul au fost cândva sau sunt încă mai sunt motivații personale nu e de arătat altora. Lucrezi pentru ceilalți, nu pentru tine.

Ce contează e rezultatul obținut cu detașare de cele lumești, dar cu atașare de cele dumnezeiești. Un rezultat obținut tulburând face mai mult rău decât bine. E important să ajungi la el într-un fel folositor, iar când nu se poate e mai bine să renunți la calea aleasă. Nu i-a sosit vremea, poate, sau calea trebuie să fie alta.

Delirul instituționalizat al PSD, cauzele și reacția potrivită

PSD a decis că există marțieni și toți fanii lui au fost de acord. De ce ? Pentru că unii cred asta, iar altora le convine.

Totul s-a petrecut în centrul energetic de la Băile Herculane. Persoane informate au spus că votul a tranșat între două formulări posibile : statul perpendicular și statul paralel. Liderii au preferat să fie paralel pentru că numai acesta e și ocult. Inițiații știu că dacă era perpendicular nu mai putea fi și ocult - ceea ar fi ridicat probleme în relația triunghiulară cu Ceahlăul și Bucegii, priviți de sus.

Pregătind terenul, departamentul ALDE al PSD propusese deja includerea provocărilor legate de "statul paralel, statul ocult" în forma revizuită a Strategiei Naționale pentru Dezvoltare Durabilă. La următoare sesiune a ONU existența sa va fi asumată de toată planeta. Salvador Dali lucrează la noul logo al acestei organizații – lupul dacic ispitind pe Sf. Antonie.

Acestea sunt faptele. Care sunt cauzele lor și care este reacția potrivită ?

Cauza formală, planul, e prostirea proștilor și stupefierea celor care cred că există vreun scrupul. Când toți vor fi cu gura căscată li se va extrage portofelul din buzunar în mod generos, pentru binele național.

Prostirea cuplează la valorile religioase ale românilor: cine crede în lumea de dincolo, e lacom și orgolios va înghiți gogoașa statului paralel. Are loc o regresie de la creștinism la o idolatrie latentă, tribală. Vechiul sincretism evoluează în unul nou, politico-religios.

Stupefierea cuplează la raționalismul și moralitatea declarată a majorității oponenților sinceri. Ei cred că nu e frumos să lovești sub centură și nu o vor face niciodată, mulțumindu-se să încaseze și să minuneze că se poate întâmpla.

Cauza materială, cărămizile cu care s-a construit casa groazei, sunt cetățenii frustrați ai României. Integrarea în Uniunea European și competiția din țară le-a pus oglinda în față. Unii nu au bani câți ar vrea, alții nu au educație, alții sunt deprofesionalizați în raport cu ce văd la colegii europeni. Cu toții vor să compenseze aceste lipsuri printr-un exercițiu obscen de putere. Pentru asta orice este bun ca justificare: marțieni, inorogi, sau state paralele și oculte.

Cauza eficientă, constructorii, sunt liderii grupului aflat la putere și consultanții care le livrează strategii de acțiune. România e o halcă de carne care trebuie tocată și făcută chiftele. Nu mai e nevoie de identitate a cetățenilor și agora, e nevoie de o unitate magică, omul să fie o celulă a familiei, familia o celulă a societății, iar societatea să fie a lor. Durerea inițială se crede va fi uitată când masa puterii va fi așezată frumos și fiecare va primi câte ceva, dacă e cuminte și se supune ritualurilor instituite.

Cauza finală, scopul, este controlul total asupra României. Cei care au negociat căderea lui Ceaușescu și continuatorii lor direcți au pierdut treptat controlul total. Cancerul a fost destructurat, dar celulele încă sunt în corp. Urmăreau viețile celorlalți, acum au ajuns în postura de urmăriți. Au pierdut controlul pentru că joacă dublu: cu un ochi sunt la slănina banilor europeni, cu altul la făina puterii rusești. Cine i-au girat le-au retras girul. Cetățenii le simt slăbiciunea și nu-i mai tratează de stăpâni pe ei, “supremii”, ceea ce nu le convine.

Reacția potrivită

Oamenii care au dus la instituționalizarea delirului în România sunt de patru feluri : cei care cred, cei care sunt cinici, cei care se simt jenați și cei care au pus-o la cale. Unii trebuie atrași, alții trebuie izolați.

Cei care cred în state perpendiculare sunt irecuperabili. Se vor târî mereu după cine îi minte cum le place. Nu putem decât să facem noile generații să nu alimenteze acest electorat investind masiv în educație: 10%  din PIB în dauna ajutoarelor sociale și a altor capitole din buget.

Cei care sunt cinici sunt deturnabili. Trebuie ajutați să-și trădeze liderii actuali și să urmeze noii câștigători. Nu trebuie să perceapă schimbarea puterii ca pe o amenințare, pentru a trăda mai ușor. Tirul trebuie focalizat pe lideri, nu pe ofițerii de rang inferior.

Cei care se simt jenați sunt recuperabili. Sunt membrii sau simpatizanții de stânga rezonabili cărora nu le vine să creadă că PRM a canibalizat din interior PSD și a preluat puterea în România. Trebuie încurajați să creeze o stângă onorabilă, europeană, spălată, parfumată.

Cei care au pus totul la cale sunt irecuperabili. Dacă fac și ceva bun, trebuie spus că nu fac, dacă există rezultate, trebuie trecut cu vederea. Ambalarea în gol a mașinii nu folosește la nimic.

Raționaliștii și moralii din opoziție trebuie să se trezească la realitate. Dacă gălețile de apă rece de anul acesta turnate în cap de putere nu le-au fost de ajuns, vor urma șuturi.

                                                                                                                          

Respingem falsul patriotism al acestor impostori și afirmăm patriotismul nostru. Important e să faci ceva folositor țării tale: să lucrezi, să produci, să oferi. Steagul și onoarea României în lume sunt la cei care fac asta. Dacă nu vor, să vrea.

Cine este cel mai bun duhovnic ? Note de lectură la volumul “Primul duhovnic, prima spovedanie”

Recent a apărut o carte în care unsprezece oameni vorbesc despre împrejurările formării relaţiei cu primul lor duhovnic [1]. Cititorul, în postură de catehumen, aude o spovedanie publică de felul celor din creştinismul primar.

O primă linie de înţelegere a celor auzite ar putea fi legată de momentul începerii relaţiei cu duhovnicul în viaţa personală. Sunt două de feluri de întâlniri cu primul duhovnic: unele care nu sunt percepute ca întâlniri decisive şi unele care marchează vieţi. Cele care marchează vieţi sunt ale persoanelor (re)convertite târziu. Cele care nu au nimic special sunt ale celor aşezaţi în rost de la bun început, din copilărie.

Convertirea întârziaţilor pare a avea loc ca o ispitire printr-o preocupare deja existentă urmată de deturnare a efectului potenţial dăunător al ispitei către ceva folositor - schimbarea modului de viaţă. Deturnarea apare pe un fond de criză personală, sau ca din întâmplare. Crizele personale apar când omul nu mai găseşte repere. În această situaţie reperul însuşi ne găseşte, dacă vrea asta, folosindu-se de cele la care suntem atenţi în starea în care ne aflăm.

A doua linie, poate, din care putem trage învăţăminte este dată de complexitatea vieţii celui care ne povesteşte ce s-a întâmplat. Fiecare mărturisitor decupează lumea şi ne-o prezintă prin cunoştinţele pe care le are.

Omul alcătuit simplu şi credincios e asemenea tăişului dintr-un oţel bine ascuţit, taie simplu, înaintează simplu. El doar îşi vede de drum într-un rost cu care e obişnuit, într-o rânduială. Nu caută nimic, nu e frământat, doar face ce are de făcut folosind darurile primite. Astfel de oameni sunt mai degrabă rari. Pentru ei duhovnicii sunt un fel de prieteni.

Omul care şi-a dezvoltat eul prin gândire poartă zgura propriilor reprezentări asupra lumii. El tinde să tulbure lumea cu care intră în contact. Strategia de ajutare a sa de către duhovnic pare a fi încorporarea într-un mediu rarefiat, care nu generează reacţii şi contrareacţii, perceput de ucenic ca blândeţe şi bunăvoinţă.

Omul care are talent artistic s-ar părea că suferă îndeosebi de trufie. Trufia e foc, arde tot ce are în jur, asemenea unui oţel încins. Strategia de îmblânzire a sa e prin răcire a celor lumeşti. Duhovnicul îi creează nevoia de a afla părerea sa avizată, până când arta devine “o formă de rugăciune”. Proiectele artistice devin un mijloc de mântuire, nu de afirmare de sine.

Omul care şi-a asumat o misiune duhovnicească nu se poate desprinde de misiunea lui, nu poate să nu proiecteze şi să cizeleze ce ne spune public, atent la efecte. Tendinţa unui astfel de om e să relativizeze ideea de duhovnic adevărat, şi chiar de primă spovedanie. Dacă e călugăr afirmă explicit că  nu vede mulţi duhovnici adevăraţi, pentru a nu lăuda, şi vorbeşte puţin.

Viaţa complicată de gândire, vocaţie artistică sau misiune spirituală intensă publică căpăta o simplitate dată de coerenţă numai printr-un efort continuu. E nevoie de suferinţă pentru a căpăta simplitate. Viaţa va fi probabil mereu mai grea, mai frământată interior, decât a celor aşezaţi în rânduială de la bun început.

Un al treilea fir roşu al cărţii ar putea fi răspunsul la întrebarea ce este un duhovnic bun.

Se pot formula mai multe ipoteze:

·         Cu cât duhovnicul e mai înduhovnicit, cu cât imită mai bine pe Hristos, cu atât e calificat de ucenici ca fiind duhovnic mai bun. Cel mai bun duhovnic adevărat e un sfânt. Dificultatea acestei formule ţine de faptul că sfinţii ştiu că ei nu sunt duhovnici adevăraţi;

·         Cu cât e mai delicat cu sufletului omului, cu cât nu îl bruschează, cu atât e calificat ca fiind duhovnic mai bun. Duhovnicul potrivit e cel care nu te respinge, ci te acceptă. Cel mai bun duhovnic e un fin psiholog. Un astfel de răspuns este foarte relevant pentru succesul în primele etape ale urcuşului duhovnicesc al ucenicului.

·         Cu cât duhovnicul te aduce mai mult în starea de rugăciune, cu atât e mai bun. (“E mult mai propriu ca un părinte să te aducă în starea de rugăciune decât să-ţi explice ce e aceea o rugăciune.”). Cel mai bun duhovnic e un avva. Acest răspuns e relevant pentru etapele mai avansate.

În funcţie de starea persoanei şi de istoria sa criteriile folosite vor fi probabil altele. Etapele nu pot fi sărite. Opţiunea teologilor academici şi a monahilor de a relativiza chestiunea, sau chiar de a o respinge, are destul de bune temeiuri.

Diverse sunt şi multe alte percepţii şi elemente din stilul de lucru al ucenicilor:

·         Fixarea rapidă în înţelesuri e o piatră de poticnire pentru acei oameni cu multe cunoştinţe discursive, predispuşi la analiză critică. Zgomotul întrebărilor ascunde liniştea necesară auzirii răspunsului. Pentru oamenii tăcerii stabilirea fără multe argumente a înţelesului este asemenea gustării unei felii de pâine şi câtorva măsline când vine vremea mesei, îndestulează.

·         Cel convertit târziu pare să fie un lucrător mai activ, pentru că el vrea să recupereze. Cel care nu şi-a pus problema convertirii e un lucrător aşezat, nevăzut, şi de aceea mai puţin ispitit de mândrie.

·         Cel convertit târziu ajunge mai greu la iertarea de sine, rădăcinile orgoliului se smulg greu. De aici cuvinte ferme cu privire la fapte propriul trecut - despre care cel credincios din rânduiala copilăriei ar vorbi cu autoironie şi blândeţe.

·         Cei convertiţi târziu tind să nege sau subordoneze altor ţeluri importanţa fostelor proiecte, în timp ce oamenii trăiţi în tradiţie văd viaţa proprie într-o curgere lină care uneşte generaţiile.

Cartea ne pune în faţa provocării de a trece peste clişee şi aşteptări formate prin citirea literaturii duhovniceşti standard. Acesta nu e un lucru uşor.

Cel mai mare număr de ocurenţe ale cuvântului rugăciune raportat la numărul de pagini ale contribuţiei apare într-un text scurt al unui om care a făcut închisoare pentru credinţa sa. Simplitatea se câştigă accelerat prin suferinţă.

Să ne folosim de această carte şi să le fim recunoscători celor care au făcut-o posibilă.

Cel mai bun duhovnic este, am auzit de la cineva, cel pe care îl ai. Dacă nu îl avem, să ni-l dorim.

Notă

[1] Vasileanu M. (editor), 2017, Primul duhovnic, prima spovedanie, Editura Lumea Credinţei, Bucureşti, http://www.librariasophia.ro/carti-Primul-duhovnic-prima-spovedanie-Vasileanu-Marius-so-16249.html

Un element al semnificaţiei vizitei Patriarhului Rusiei pentru politica pe plan naţional

O caracterizare realistă a semnificaţiei unei astfel de vizite trebuie să separe planul spiritual de cel politic. Planul politic este unul cu totul secundar în raport cu cel spiritual, însă are o anumită importanţă pentru vieţile cetăţenilor României.

La rândul ei o caracterizare a semnificaţiei politice are nevoie de un orizont de timp de ordinul anilor, care să permită analiza obiectivă a consecinţelor acestui eveniment. Ce se poate face în acest moment într-un mod cât de cât serios este ne raportăm la procese politice deja consumate, sau în curs de consumare, despre care este rezonabil să credem că au o legătură cu vizita Patriarhului Rusiei. În acest text încerc o astfel de caracterizare punctiformă, a unui singur element.

Procesul politic deja consumat sau în curs de consumare în care au fost implicaţi creştinii din România este iniţiativa pentru referendumul de modificare a Constituţiei.

Clasa politică nu a avut maturitatea necesară să se raporteze în mod constructiv la această iniţiativă, respectând drepturile cetăţenilor români de a avea o astfel de iniţiativă. O parte din clasa politică n-a respectat aceste drepturi susţinând din oportunism referendumul, pentru capital electoral. Altă parte a clasei politice nu a respectat aceste drepturi susţinând într-un fel sau altul că societatea civilă creştină nu are dreptul să aibă o astfel de iniţiativă. Devine o tradiţie ignorarea intereselor cetăţenilor asociate unor referendumuri, de către dreapta sau stânga, în interes de partid. Această tradiţie nu e folositoare statului român pe termen lung.

Atitudinea firească în chestiuni atât de delicate, în care credincioşi din cele mai diverse biserici s-au unit, ar fi fost abţinerea de la orice comentarii politicianiste şi organizarea rapidă a referendumului, în timp real, până să fie instrumentalizată problema de inamicii României, care ar fi avut un rezultat sau altul. Putea foarte bine să fie respinsă iniţiativa de electoratul român. Dar nimeni, absolut nimeni de pe scena politică, nu a acţionat ca şi cum electoratul român ar fi rezonabil să aibă ceva de spus prin vot în chestiunea familiei. Cât despre acţiune în timp real...

Într-un mod ciudat, electoratul român a fost tratat ca imatur de către o clasă politică ea însăşi imatură.

Minoratul în care se află clasa politică este în raport cu grupurile de interese economice şi geopolitice pe care le reprezintă grupurile respective. Pe de o parte sunt interese economice locale ale celor care luptă împotriva existenţei unui stat de drept. Pentru a câştiga aceştia par dispuşi la orice şi la alianţe cu oricine, indiferent cât sunt sau nu de frecventabile persoanele şi statele respective. Pe de altă parte e vorba de adepţi ai valorilor civilizaţiei occidentale, din care România e parte, şi unde trebuie să rămână. Aceştia au opţiuni personale seculare sau religioase.

E limpede pentru oricine că a instrumentaliza chestiunea familiei în interesul politicienilor corupţi care fug cu disperare de dosare trebuia evitat.

Nu rezultă însă imediat că, deoarece adoptarea corupţiei ca practică generală în România nu e dezirabilă, trebuia să ne aruncăm cu capul înainte internalizând toate valorile actuale care circulă în spaţiul occidental la pachet, fără discernământ. Se poate şi asta, dacă asta vor cetăţenii, însă asta se poate vedea doar la vot.

În acest moment în spaţiul occidental există o tensiune uriaşă între adepţii democraţiei liberale clasice, fundamentate pe capitalism, şi adepţii marxismului cultural, care doresc restructuarea societăţilor capitaliste într-un fel care să permită cooperarea între ţări pe plan global pentru rezolvarea unor probleme de mediu şi sociale. Şi adepţii ideologiilor liberale şi conservatoare, pro-capitaliste, se străduiesc să găsească soluţii pentru problemele de mediu şi sociale globale, dar în limitele sistemului care a generat democraţia liberală, adică a capitalismului. Reprezentanţii marxismului cultural cred că asta nu e posibil şi doresc dispariţia democraţiei liberale în sensul e clasic. Tensiunile uriaşe din lumea occidentală sunt rezultatul unor soluţii diferite prin care oamenii cred că se pot rezolva nişte probleme globale cât se poate de reale, care trebuie cumva rezolvate. Tensiunile acestea pot să nu ducă la dispariţia ordinii politice pentru că democraţia liberală le permite să coexiste.

Coi detalia puţin chestiunea marxismului cultural. Practic se propune o transformare socială generală pentru salvarea planetei, în care primul pas e o reformă culturală al cărei rost e eliminarea acelor constrângeri simbolice despre care se crede că sunt la baza incapacităţii de cooperare pentru rezolvarea problemelor de mediu şi a polarizărilor sociale [1]. Între aceste constrângeri simbolice cu rol negativ, care pot duce la dispariţia omenirii, s-ar afla, cred aceşti oameni, şi cele de tip religioas. Proiectului politic al marxismului cultural (în fapt o familie largă de proiecte politice) i se opune proiectul politic de tip capitalism “verde” (la rândul lui existând în forme diverse), cu democraţie liberală standard, fundamentată pe capitalism. Fenomenele politice din SUA şi ieşirea UK din UE sunt parţial asociate tensiunilor generate de aceste propuneri de proiecte politice raţionaliste evoluate cultural din proiectul marxist comunist.

Acesta e contextul, mult simplificat, dar suficient conturat pentru discuţia de aici, în care au existat reacţii civice, politice şi de alte naturi în România la iniţiativa referendumului pentru familie. Adepţii transformismului social global ajuns în România din occident, unde însă nu e caracteristic întregii societăţi, ci doar celor care adoptă această ideologie, au fost principalii oponenţi ai referendumului în spaţiul public.

O a doua categorie de oponenţi, mai puţin transparenţi, au reprezentat-o cei care au sesizat, pe bună dreptate, că simbolistica acestui referendum tinde să fie instrumentalizată geopolitic de Rusia în sensul că poate fi folosită pentru a discredita democraţia liberală şi capitalismul, nu doar pe adepţii ideologiilor de stânga din aceste societăţi. Se preuintă doar o păte, cea a marxismului cultural, dintr-un întreg, cel al unor societăţii în care marxiştii culturali sunt doar o parte.

Ceea ce se întrezărea de către aceşti oponenţi subtili ai referendumului era un plan destul de diabolic: folosirea unui instrument al democraţiei liberale, referendumul, pentru a discredita aliaţii României fără de care democraţia liberală nu poate exista în România. Nu putem şti ce s-a făcut pentru a bloca acest plan, însă cert este că în tot cursul anului 2017 au apărut dezvăluiri despre situaţii scandaloase din BOR care au făcut ca referendumul să îşi piardă ţinuta morală pe care o avea până atunci. A fost un fel de a spune: ce rost are să stabilim prin lege fundamentală ceva, când totul depinde, în realitate, după cum poate vedea oricine, de ceea ce vor oamenii cu adevărat să facă ? Acest tip de argumentare e similar cu cel folosit de Rusia pentru a discredita occidentul, adică: se ia o parte despre care lumea crede că e rea (faptele scandaloase) din ceva despre care lumea crede că e bun (BOR) şi se trage concluzia cu privire la întreg că e rău. Unui mod diabolic de acţiune i s-a răspuns cu un mod diabolic de acţiune. Nu cred că este exagerat să spunem că BOR şi societatea civilă creştină din România sunt victime ale acestor acţiuni diabolice ale Rusie şi ale celor în conflict cu ea, însă statul român iese câştigat, a blocat o acţiune subversivă şi şi-a făcut datoria geopolitică.

Se pot observa în toată această situaţie două lucruri:

·         Problemele reale de mediu şi sociale globale rămân nerezolvate. Marxismul cultural nu a făcut decât să generez tensiuni politice uriaşe de la scară globală la scară naţională fără să rezolve nimic.

·         Problemele morale pe care vrea să le ţină sub control societatea civilă creştină rămân nerezolvate. Dacă s-ar insista pe organizarea referendumului nu s-ar face decât să fie subminată democraţia liberală din România.

Toate aceste furtuni (geo)politice nu par să rezolve prea multe lucruri de interes real pentru oamenii de la bază, pentru căteţeni.

Ca să nu mai lungim vorba, în contextul de mai sus un element al semnificaţiei vizitei Patriarului Rusiei pentru politica pe plan naţional este următorul:

·         Din punct de vedere politic BOR pe plan local si-a asigurat cu vizita Patriarhului Rusiei puterea de negociere în fața liderilor lumeşti care refuză legitimitatea procedurilor democraţiei liberale când e vorba de interesele societății civile creștine.

Putem să ne gândim că probabil nu este acceptabil ca o instituţie de mii de ani să fie piesă de sacrificiu în jocuri de moment.

Cine a pus dulăii marxismului cultural, pe care mulţi cetăţeni români trecuţi prin experienţa comunistă nu-l vor, intrat în România la pachet cu capitalismul liberal, pe care mulţi cetăţeni români trecuţi prin experienţa comunistă îl vor, să sară la rupere în chestiunea referendumului pentru familie acum are răspunsul. Referendumul e distrus, dar echilibrul de forțe e rezolvat la altă scară.

Este de dorit ca în viitor dulăii să fie ţinuţi legați cu lanț nu prea lung şi situația va evolua rezonabil pentru toată lumea, ca intr-o democrație. Pe linia lui Isaiah Berlin, acesta e cuvântul cheie: rezonabil. Ce nu este rezonabil nu poate genera decât reacţii şi contra-reacţii, la nesfârşit, sau mă rog, până la distrugerea societăţilor respective, dacă se depăşeşte ceea ce marxiştii culturali numesc rezilienţa sistemelor respective, capacitatea de a absorbi şocuri.

Este de dorit ca orice intervenţie publică atingând delicatele aspecte simbolice ale vieţii oamenilor să fie în limite rezonabile, denotând respect pentru valorile altor persoane.

Nu trebuie să se îngrijoreze nimeni că vizita Patriarhului Rusiei poate servi pe plan politic Rusiei. România este un membru loial şi activ al comunităţii de valori occidentale relevante pentru cetăţenii români. Faţă de cele mai puţin relevante atitudinea nu poate fi decât tolerantă, înţelegătoare, răbdătoare.

Câteva idei pentru depăşirea situaţiei actuale a României

My two cents.

Democraţiile îşi pot menţine condiţiile de apariţie dacă adoptă realismul politic. Realismul politic înseamnă să recunoşti situaţiile de fapt, să identifici ceea ce perturbă condiţiile de apariţie şi funcţionare ale democraţiilor liberale şi să acţionezi pentru eliminarea factorilor perturbatori.

Condiţiile de funcţionare pot fi generice, relevante pentru toate democraţiile liberale şi specifice, caracteristice doar unui anumit stat, particularităţilor sale. O primă idee este că problemele actuale ale democraţiei liberale în România au o origine structurală, profundă, nu una generică,  a statului de drept. Evoluţia statului de drept nu va putea avea loc fără rezolvarea problemelor structurale.

Asa cum Rusia fără domnul Putin ar fi evoluat rapid către pierderi de teritorii si România fără autoritarişti ca domnul Dragnea ar fi evoluat rapid către tensiuni uriase de natură economică si culturală, poate chiar cu nuanțe secesioniste.

Elita administrativă si de siguranță care e beneficiara principală a existenței statului unitar sacrifică situația cetățenilor productivi si a regiunilor avansate cultural si economic in favoarea unei redistribuiri ineficiente către cei slab dezvoltați, uneori si fără potențial, ca soluție pe termen scurt a problemelor structurale, de fond ale statului român, care ne vin de la dezvoltarea istorică a poporului si modul de formare a statului.

Pentru partenerii occidentali important e rolul, care depinde de unitate, si doar indirect de derapaje tactice la scara de timp a unu-două cicluri electorale. Distrugerea vieții unor cetățeni români cu derapajele astea e o pierdere colaterala in conflictul strategic cu Rusia.

În acest context rolul societatii civile nu poate fi prea mare, el e puternic doar într-un stat de drept funcţional. Societatea civiclă poate da semnale, poate da idei, dar nu poate rezolva probleme structurale. Autoritatea BOR nu poate servi o dreaptă democratică fiind subminată din interior si deturnabilă de cârtiţe filo-ruse, ortodoxiste. Discursul axat prea mult pe europenism are nuanțe de absență a capacității de a conduce, de a furniza viziune realistă si unitate. Liderii care îl adoptă ca singur tip de discurs nu pot ajunge la o anvergură naţională.

În continuare voi formula a doua idee. Cheia unei schimbări a situaţiei actuale e capitalizarea pe simbolistica regiunilor avansate moral si economic ale României, o rebrănduire a capitalei, a Bucureştiului, ca să nu mai conoteze miticism, şi o unitate vizibilă a unei elite academice transregionale care să fie locomotiva de politici publice si sursa de cadre pentru stat.

Finanțarea privilegiata si avansarea la pas in clasamentele internaţionale a consorţiului UB-UBB-UAIC-UVT e o opțiune necesară pentru orice om de stat. Din interese contingente, de partid, alianţa PSD-ALDE nu poate face acum asta. Nu e o imposibilitatea principială, e una operaţională, ceea ce revine practic la acelaşi lucru pe termen scurt. Importanţa politică a acestei alianţe nu poate fi la ora actuală una de interes strategic pentru România. Valoarea ei este că semnalează nevoia reală a urmăririi interesului naţional, chiar dacă o face din considerente în bună măsură retorice.

Adoptarea unor politici de interes realment naţional o poate face o alianţă de dreapta dacă preia puterea. O astfel de alianţă nu poate fi condusă decât de cei mai puternici în termeni electorali, adică de PNL. Pentru ca alianţa aceasta să aibă succes PNL trebuie să fie condus de un lider puternic, cu anvergură de om de stat cu profil prezidenţial. Actualul lider are capacitate de acţiune la niveluri de responsabilitate mai mică. Va trebui să fie găsită o altă soluţie.

Dacă în România exista această soluţie ea ar fi apărut  deja. Soluţiile care ar fi putut exista sunt maculate public de maşinăria de propagandă. Soluţia trebuie căutată în diaspora. E de dorit să fie o persoană  cu priză la publicul din sud-est, originar dintr-una din regiunile istorice de aici, şi format în universităţile din spaţiul european de care e legată formarea statului nostru, format în Franţa şi / sau Germania. Cu aceasta e asigurată credibilitatea în regiunile mai dezvoltate ale Românieişi puntea de dialog cu liderii Uniunii Europene. Trebuie să fie o persoană cu experienţă de lucru şi în lumea anglo-saxonă. Nu trebuie să fi avut poziţii publice anti-creştine.

Cei care ar fi putut fi pe merit în poziţia de lider, cei care şi-au sacrificat carierele politice pentru România vor trebui să susţină o astfel de persoană. O pot face, pentru că oamenii de valoare sunt generoşi. La fel, trebuie identificată şi susţinută de  liderii actuali ai forţelor civice şi politice de opoziţie, care pot foarte bine îndeplini roluri executive de cea mai mare importanţă după preluarea puterii.

Partenerii strategici ai României pot ajuta la stabilirea unei liste scurte, iar apoi un astfel de om trebuie motivat să renunţe la drumul său pentru a servi ţara. Un astfel de lider trebuie să ştie că nu poate accesa rolul de candidat la preşedinţie în viitorul imediat, şi poate nici în viitor. Acest rol e rezervat la următoarea competiţie electorală actualului preşedinte, pentru că fără susţinerea sa implementarea unor astfel de idei este imposibilă şi pentru că pe trădare nu se poate construi nimic. Dacă el însuşi va renunţa estimând că altcineva de folos României are şanse mai mare, asta e altă chestiune.

După înfrângere PSD-ALDE nu trebuie demonizaţi, ci trebuie să li se lase timpul necesar să evolueze cultural.

Ca simplu cetăţean apelez la toţi oamenii responsabili să coopereze pentru binele României şi al cetăţenilor ei.

Mica “Românie” a domnului Dragnea și România întreagă a tuturor românilor

Am fost informați ieri că „PSD este România la scară mai mică”. Atunci când micșorezi ceva la scară nu mai poți să păstrezi tot ce e important, iese o machetuță de felul celor cu care se jucau bărbații în copilărie, cu caroserie, uși, volan, dar fără motor. Pe vremea mea se putea schimba pe câteva zeci de surprize din guma de mestecat turcească vândută de o doamnă la colțul școlii.

Așa și cu PSD. România mică nu poate funcționa fără România întreagă și cineva se joacă de-a interesul național.

Dincolo de acest act ratat de comunicare publică rămâne faptul că PSD este o parte a României, și, ca orice parte, e mai mic decât întregul. Ar merita schițat ce fel de parte este și ce folos poate aduce țării, ce rol pozitiv poate avea, întrucât deservicii vedem cu toții destule.

Caracteristică acestor oameni pare a fi o viziune despre lume în care orice parte deține toate proprietățile întregului. De exemplu :

·         Dacă scot țara din economia globală ea va continuă să aibă o economie.

·         Dacă oamenii de știință români nu mai folosesc nimic din știința produsă de alții din lumea asta, aici va continua să existe o știință românească.

·         Dacă toți românii se înscriu în PSD va fi exact la fel în țară ca atunci când există oameni cu puncte de vedere diferite, pentru că PSD e oricum tot una cu România, doar ceva mai mic.

Dacă cineva râde la cele de mai sus e un râs neproductiv. Acești oameni gândesc în acest mod și sunt concetățenii noștri. Trebuie să comunicăm cu ei serios, nu ne putem supăra ca văcarul pe sat.

Gândirea “poporului PSD-ist” este o gândire de oameni cu un bagaj de cunoștințe precar. Ei nu cunosc faptul că în ce privește treburile lumești întregul este mai mult decât părțile sale, că există tehnic vorbind ceea ce poartă numele de trăsături emergente, care apar prin interacțunea dintre părți. Nu par să își dea seama că un grup cu diversitate scăzută nu poate susține supraviețuirea limbii române, că vocabularul ei complet nu îl va practica nimeni ca individ vreodată, că o națiune izolată nu poate susține o economie în sensul propriu al termenului, că nu e tot una comuna primitivă cu societatea secolului XXI, că știința e un produs cultural emergent la scară internațională, și așa mai departe.

Acești oameni cunosc bine doar limba română de zi cu zi. Ei sunt nucleul stabil de care are nevoie orice țară pentru o cultură și economie naționale. Pornind de la ei evoluează în secole limbajele tehnice în mod concentric, comunitățile profesionale specializate, se organizează în mod firesc, necntrolat de sus, o structură culturală și economică națională.

E un truism că această evoluție culturală nu a avut loc la noi în ritmul ei firesc. Totul s-a accelerat prin politici de stat, bulversând destinele oamenilor în numele idealului modernizării. Mica Românie a domnului Dragnea îi reprezintă pe cei ce au dificultăți să evolueze accelerat pe plan cultural, pe cei care pierd prea mult din aceste schimbări.

Mica Românie nu știe să facă mare lucru în lumea de azi, dar vrea bani și respect.

Pentru bani strategia e simplă.

Mai întâi dau reglementări cu dedicație ca să își asigure drepturi salariale și pensii marite. Îndatorează țara, iar la momentul oportun lasă să vină la putere pe cei care motivează oamenii productivi încă neplecați din țară. Aceștia trag la vâsle cât pot de tare sub amenințarea că dacă nu o fac barca se scufundă. La început ai crezut că amenințarea e o glumă, dar când vezi că deja cineva a început să scobească printre scânduri cu fanii jucând tontoroiul în jur nu prea ai de ales, dacă barca aceea înseamnă ceva pentru tine.

Pentru a obținbe respect strategia e cea de cartier, a intimidării și reducerii la tăcere. Asta funcționează mai greu pentru că din câte se pare se ceartă între ei, subminându-și autoritatea unii altora. De unde și tristețea din partid anunțată ieri în mod public: “Sunt doar puțin trist și eu, și tot partidul”, a spus domnul Dragnea.

Ce se întâmplă nu e neapărat ceva rău. Se pot trage câteva învățăminte simple, evidente pentru toată lumea. Unul ar putea fi că graba strică treaba. Altul ar putea fi că de ce ți-e frică nu scapi. Și încă unul este că pe cine nu lași să moară, nu te lasă să trăiești. Sau poate, câinele moare de drumul lung și prostul de grija altuia.

Este semnificativ că toate aceste învățăminte sunt produsul cultural al talpei țării, al strămoșilor micii Românii pesediste. E un nucleu fără educație sau slab educat, popular și manipulabil prin populism, dar demn de a fi iubit, o parte a țării noastre. Este adevărat că nu toți vrem să fim exact ca strămoșii noștri, în tote privințele, așa cum vor acești oameni. Noi prețuim doar unele aspecte ale tradiției, pe altele nu. Faptul că vrem și altceva nu ne dă însă dreptul să îi disprețuim pe cei rămași de căruță, chiar dacă ne agresează.

A vrea să participi competitiv la spațiul cultural european și global fără acest nucleu e ca și cum ai încerca să câștigi săriturile de la trambulină fără să ai trambulină. România întreagă are nevoie de toți.

Ce nu are nevoie România este cu siguranță să fie condusă de ticăloși, ignoranți sau nebuni.

Cum arată pământul după impactul care a ucis dinozaurii

Undeva la marginea lumii libere niște gunoaie comuniste put. Faptul că mirosul nu mai deranjează pe nimeni nu e o surpriză. Micile afaceri de familie ale polticienilor români sunt furtuni într-un degetar oriental.

Au împânzit țara cu păzitori de corp bădărănoși, ne umplu timpul în vacanțe cu false competiții de proiecte, nu știu să facă absolut nimic, sunt nuli. Puterea nu le servește, pare că și-au pierdut mințile. Toată chestia e să existe liniște ca în cele câte sute-mii de metri pătrați în care stau izolați fiecare să-și facă un grătar. Sau să dea la pește.

Ochii le sunt injectați de vicii. S-ar părea că vor ca după ei să se stingă lumina. Dar întrerupătorul are firele pe afară și tot ce vedem sunt scuturături parlamentare, bâțâieli, agitați, băieți veseli triști și domni triști veseli – la externe. Blazarea le urcă precum igrasia pe pantaloni în sus.

În spirit de glumă unul mulge o oaie, altul mulge mai multe. E o mioriță generalizată de supraponderali care au drepturi asupra unor teritorii. În care strâng de ugere, mănâncă și vorbesc despre trecut. Viitorul trebuie să fie trecutul. O rocadă la mijloc de partidă în afara tablei de șah. O rocadă cu dușmanii civilizației occidentale.

Încovoiați de teamă mulți s-au înclinat. Ajunși de oboseală oamenii așteaptă plauzibilul. E un soi de sclavie la propria comoditate, sau la propriul orgoliu de a nu accepta realitatea răului.

Răul ne vorbește, ne spune ce să facem. E o situație aparte, care seamănă tot mai mult cu creștinismul primar. E vreme de rezistență, sau de joc în hora apucăturilor.

E limpede că nu ne vom lăsa încălecați, și indiferent de consecințe nu vom ceda acestor oameni.

Cuvintele se lasă greu la pământ, asemenea unor stropi de plumb într-o atmosferă dintr-un element cu mult mai greu. E atmosfera acestor zile.

Pământul arată bine. Toată vietățile suferă, mai puțin dinozaurii.

Dar aceasta e o iluzie a noastră. Pentru că dinozaurii nu mai există. E suficient să ne ștergem la ochi, să ieșim din reveria-coșmar, să ne tragem de mustață, să ne pișcăm.

A refuza. A te insubordona absurdului. Fără multe discuții, fără negocieri. Întorcând spatele. Nu ne intersează aceste persoane. Lumea lor de câteva sute - mii, să le fie de bine.

Privirea să ne fie către standarde înalte. Nu toți pot fi scoși din mlaștină, și nu e treaba noastră să o facem.

Când oameni mor ucisi pe stradă in Europa noastră să te mai ocupi cu scrisul articolelor înseamnă ca ori ești nebun, ori ești nesimțit, ori chiar înțelegi ce faci.

Esti nebun dacă te crezi intr-o bulă de siguranță in care îți vezi linistit de ale tale.

Esti nesimțit dacă o faci cu gândul la imagine publică atuncă cand semenii tăi suferă.

Înțelegi ce faci când scrii ca să dezvolți o cultură civică perenă, în măsură să țină societatea civilă ca un element central al modului de viață european și o armă culturală impotriva îndobitocirii minților.

Evitați nebunii si nesimțiții, sunt doar niste paraziți iresponsabili ai unei culturi pe care o distrug mai intens ca terorismul. Și ca cei de la putere.

Optimismul ne vine din realism. 

Materialismul în biologie ca fosilă vie

În acest text propun o scurtă incursiune în literatura de biologie teoretică la zi. Ceea  ce se va vedea este că în contextul stadiului actual al dezvoltării ştiinţelor cogniţiei şi al filosofiei minţii, care trag dupa ele ireversibil biologia teoretică, un biolog nu mai poate fi în mod rezonabil materialist, adică asumând că există doar materie şi că mintea se reduce la materie.

În revista Biological Theory autorul Martin Zwick face în martie 2016 o prezentare critică a cărţii lui Thomas Nagel “Mind and Cosmos: Why the Materialist Neo-Darwi nian Conception of Nature Is Almost Certainly False” (textul recenziei e disponibil aici). Tabelul 1 de mai jos rezumă punctele de vedere ale lui Nagel şi Zwick.

Tabelul 1 Rezumat al punctelor de vedere ale lui Nagel şi Zwick asupra minţii şi materiei (adaptat după Zwick 2016).

Nagel respinge		Tip	Subtip
Dualismul		Dualismul substanţei	Dualismul cartezian
Monismul		Materialismul	Reducţionismul
		Idealismul	Teismul, idealismul absolut, idealismul subiectiv
Nagel ia în considerare
Monismul		Neutru (sub ce e material şi mental se află ceva ce nu e nici material, nici mental).	Panpsihism (reductiv – orice are atât aspecte materiale, cât şi mentale)
Zwick preferă un monism emergentist bazat pe procese informaţionale
Monismul		Emergentist	Fără reducere, cu reducere

Pe scurt, autorul Nagel respinge cu diverse argumente variantele ontologice clasice, între care şi fizicalismul, şi preferă un monism neutru. Acesta e evaluat de autorul Zwick ca fiind inadecvat, iar apoi e propus un alt tip de monism, bazat pe conceptul de informaţie.

Nu e cazul aici să intrăm în toate detaliile dezbaterilor (se poate citi cu folos articolul lui Zwick pentru a avea o imagine), este suficient pentru scopul pe care mi l-am propus cu acest text să constatăm bogăţia de idei şi perspective existentă pe piaţa biologiei.

În raport cu diversitatea şi subtilitatea punctelor de vedere discutate pe plan internaţional frapează în ţara noastră adoptarea aproape fără nici un fel de discuţie a unui monism materialist reducţionist, în speţă fizicalist. Există excepţii,  discuţii care antrenează biologi şi folosofi, dar puţine şi relativ izolate (un exemplu aici). Discuţiile din perspectivă religioasă nu pot fi incluse între cele relevante ştiinţific.

Comunitatea biologilor din România se află preponderent ca mentalitate în siajului reflexelor materialiste comuniste, în care materialismul dialectic avea însă cu totul alt sens decât fizicalismul, şi anume de existenţă a unor structuri legice obiective în toate domeniile realului cu prioritate deterministă, cauzală, a celor naturale asupra celor de la nivel mental şi social. Omonimia termenilor a făcut să treacă uşor de la materialismul dialectic la cel reducţionist caracteristic unor grupuri de oameni de ştiinţă occidentali.

Astăzi nu mai are cine să facă o aducere la zi a conţinutului minţii biologilor romani, nu mai e posibilă o autoritate top-down impusă administrativ ca în perioada comunistă  care să formateze cunoaşterea la scară naţională. Dar odată prestigiul academic al autorităţilor academice comuniste slăbit, putem poate să ne dezvoltăm.

Cine nu vrea sa fie anacronic în susţineri, cu un discurs de tip fosilă vie culturală,  ar trebui să facă efortul de a citi permanent literatura generală la zi alături de cea de specialitate pe care acum o pune automat in schema fizicalistă depaşită conceptual. E o responsabilitate faţă de cei tineri şi de rolul nostru social, o obligaţie chiar a celor care predau biologie.

Depăşirea fizicalismului nu are nimic de a face cu acceptarea vreunei credinţe, religii. Sunt lucruri legate de teorii de emergenţă, aplicabilitatea şi limitele conceptului de informaţie, discuţii tot mai dese asupra presupoziţiilor propriei ştiinte în lumea biologilor, a conceptelor fundamentale, cu rezultat net o viziune mai nuanţată asupra lumii inevitabil mai puţin antagonica cu diverse preocupari nematerialiste.

În România încă există între biologi o contrareacţie atitudinală la filosofie si biologie teoretică după abuzurile făcute în numele ei din comunism. Dar nu intereseaza pe nimeni în lume complexele noastre, oamenii îsi văd de treabă, de idei, de scris.

Ca rezultat al acestei stări de lucruri singurele mize ale discuțiilor publice de la noi în jurul teoriilor evoluției sunt deocamdată politice, sociale și de a menține trează atenția că există așa ceva.

Suntem rupți ca biologi români, fără a mai vorbi de cei care nu sunt în domeniu, de fondul dezbaterilor actuale din lumea oamenilor de știință. Nici nu ne vom putea racorda la ele câtă vreme ne lipsesc instrumente preliminare, elemente de cunoaștere, moduri de a gândi. Trăim sub cvasi-monopolul unor perspective depășite.

Pentru că suntem responsabili să ne punem pe citit.

­­­_________________

Notă :

În chestiunea felului cum apar proprietăţi noi la diferite niveluri de organizare a lumii, sau în particular cum apare cele ale minţii din cele ale creierului, aş vrea să mă delimitez şi de Nagel, şi de Zwick. Poziţia poziţia mea este pe scurt următoarea:

·         Nu apar nici un fel de proprietăţi, nu emerge nimic. Prioritate ontologică au proprietăţile observate şi măsurate la toate scările în toate domeniile lumii. Mi se pare falsă problema care sunt fundamentale - cele microfizice, biologice, mentale, sociale, cultural, etc. Toate sunt fundamentale şi investigabile prin diferite domenii ştiinţiice. Nu văd nici folosul reducerii proprietăţilor la doar două categorii, naturale şi mentale. Proprietăţile trebuie luate aşa cum sunt, în toată diversitatea lor, aşa cum le şi tratează oamenii de ştiinţă din diferite domenii. Dacă este ceva ce poate fi căutat ca unitar e la nivelul structurilor care relaţionează aceste proprietăţi, în special a celor mai generale. Proprietăţile sunt la un nivel foarte jos de specificare a realităţii lumii, nu avem de ce să ne aşteptăm la vreo simplitate în taxonomia lor.

·         Teoriile de emergenţă strictă, despre cum apar proprietăţi diacronic sau sincronic, sunt un caz particular al teoriilor care leagă proprietăţi observabile la o anumită scară cu proprietăţi de la scară mai mare, sau din alt domeniu al lumii (din minte, din societate).

·         Teoriile de relaţionare a proprietăţilor observabile la diferite scări ne permit să avem o imagine structurată asupra lumii, să explicăm şi să prezicem modificarea proprietăţilor, fără să schimbăm cu nimic proprietăţile care există în sensul că unele sunt mai reale ca altele, fără să schimbăm materia primă a lumii.

·         Lumea nu e formată doar din proprietăţi şi relaţii dintre ele, pentru că nu putem observa proprietăţile fără folosim nişte decupaje prexistente ale lumii în lucruri, ceva-uri. Felul cum gândim aceste decupaje se schimbă la rândul lui în funcţie de felul cum constatăm că se relaţionează proprietăţile observate folosind un decupaj acceptat la un moment dat.

·         Gândirea în termeni de ceva cu proprietăţi şi cea în termeni de proprietăţi cu relaţii funcţionale între ele (în particular în termeni de procese) sunt două moduri complementare de a crea reprezentări cu privire la lume care nu au o relaţie simplă între ele. Ambele sunt folosite intensiv în ştiinţe, primul fiind tipic şi gândirii comune (în termeni de subiect cu predicat), iar al doilea fiind realmente accesibil doar prin buna stăpânire a limbajului matematic.

·         Este rezonabil să credem că gândind despre creier ca despre ceva cu proprietăţi şi făcând apel la proprietăţi măsurat pe creier cu relaţii constatate între ele (procese) putem să ajungem să spunem ceva despre procese mixte în care relaţionăm proprietăţi mentale cu proprietăţi măsurabile pe creier, dar este nerezonabil să credem că pe baza unor astfel de teorii despre obiecte şi procese proprietăţile mentale sunt naturale, sau numai la nişte aparenţe, etc. Ele rămâne materie primă fundamentală a lumii diferită de cea naturală.

·         Briciul lui Okham trebuie folosit cu discernământ, nu ca un scop în sine.

Sursa foto: aici