Un dialog în anul ciumei

„Compatrioţii noştri preferă, vizibil, discursurile sumare, etichetele, judecăţile pripite şi superficiale, clişeele cele mai stupide, într-o lume “astralo-conspiraţionistă”, redusă la cenuşă şi bâzdâc. Atât am priceput noi din libertatea de exprimare”. “În România postocomunistă “renaşterea” masoneriilor s-a produs în stilul nostru recent: forme fără fond, sindicate burduşite cu falşi iluminaţi, şmecheri, profitori, învârtiţi. Totul a degenerat pe fondul credinţei unor oportunişti că evreii domină lumea de facto, la pupitrul unei conspiraţii implacabile, de partea căreia e bine să te afli, ca să dobândeşti o „imunitate” magică (inclusiv dacă furi ca-n codru). Am reuşit să compromitem şi asta...” “Ingineria socială brutală, orchestrată de bolşevism, şi-a atins scopul malign: crearea Omului Nou […] Acum a ajuns la putere, răspândind pretutindeni impostura, prostia obraznică, analfabetismul şi grosolănia sufletească, pe un fond sado-masochist populat cu fantasmele distrugerii.” „Am aruncat totul la coş, pentru că majoritatea cetăţenilor nu e  în stare să respingă imensa manipulare mediatică şi sfârşeşte prin a lua minciuna drept adevăr, decăderea drept înflorire, compromisul drept civilizaţi... „Pseudo-elita provenită din contra-selecţie e la butoane”. “Vai de Centenarul nostru…”

Invidia, suferinţa resentimentară, afirmarea egolului, răutatea, prostia, necunoaşterea sau nerecunoaşterea limitelor propriei cunoaşteri, proasta creştere, dorinţa de a domina sunt ciuma ţării noastre manifestată acut în anul centenarului. Doi oameni discută zilnic timp de 365 de zile înotând împotriva acestui curent morbid. Unul ştie să înoate, celălalt vrea să înveţe. Unul este medic fără de arginţi, celălalt caută vindecarea. Unul are disponibilitatea să dăruiască, altul o are pe cea la fel de importantă să primească. Volumul „365 de lămuriri” [1] descrie acest efort.

Autorul, sătul de întrebări clişee primite în varii alte interviuri cere ucenicului un efort de lectură, formulări consistente ale întrebărilor. Nu există plută de învăţare, nu există mişcări pregătitoare pe malul râului. Nici nu ar fi avut cum să fie, pentru că din râul istoriei nu se poate ieşi. O sută şi ceva de zile durează calibrarea întrebărilor, înţelegerea limitelor, renunţarea la formulări preţioase, interpretări facile urmărind adesea cărări ale lumii bolnave. Este o perioadă mai dificilă pentru cititor, care într-un fel are tendinţa să refuze să se privească în oglindă.

Cu timpul ucenicul câştigă perspectivă, simţul măsurii se antrenează, efortul de pregătire a unor întrebări folositoare e treptat trecut în umbră cu gândul la folosul viitoarelor persoane cititoare. Întrebările se scurtează, ideile devin fluente şi apar ca ridicări de minge la fileu pentru un partener de echipă mai performant. Lucrurile devin apoi iarăşi mai elaborate, dar mai natural crescute, mai fireşti. Se fac aluzii la discuţii din culise, pregătitoare. Totul, sau cam totul, e pus înaintea noastră pentru a fi de folos. Învăţăm până la final alături de domnul Tudor exigenţa şi faptul că “adevărata prietenie şi generozitate nu face concesii”. Într-un fel, generozitatea învăţăcelului a fost mai mare în acest caz particular, al cărţii, decât a autorului răspunsurilor, pentru că s-a expus pe sine pentru a ne da prilejul să învăţăm alături de dânsul. Pariul i-a ieşit.

Răspunsurile sunt în tonul stilistic al unei şcoli private. Există valori urmărite cu stăruinţă, repere, afirmaţii despre cele mai diverse domenii, interpretări şi contextualizări culturale şi spirituale care se leagă între ele asemenea unei ţesături, fără o programă analitică,  Ansamblul este folositor, oferind o imagine realistă a lumii noastre. Nu există impresia de joc sau joacă, lucrurile sunt prea grave pe undeva, transpare o anumită tensiune, fiecare pas e simplu, dar el e parte dintr-un maraton. Detaşarea vine din viaţa spirituală, fără să fie escapistă, oamenii se simt responsabili şi vor să schimbe ceva în bine. O desfacere analitică a firelor, o cartare a temelor, nu ar aduce nimic în plus în acest moment, ea va fi făcută de generaţiile viitoare care vor scrie istoria acestor vremuri încercând să înţeleagă ce s-a întâmplat. După astfel de cărţi realitatea nu mai poate fi ascunsă sub preş, nu mai poate exista o variantă oficială cleptocratică a istoriei.

Deocamdată importante sunt consecinţele practice imediate. Urmărirea unui proces de învăţare de anvergură cere el însuşi un efort susţinut din partea cititorilor, o auto-limitare de la ceea ce este facil, o investire de timp. Curentul râului se va schimba, apa va începe să curgă într-o direcţie mai bună atunci când o masă critică de oameni va decide să fie deschisă învăţării, va accepta situaţia umilă din acest volum, se va orienta spre modele relevante şi va trece apoi la fapte. Drumurile învăţării, ridicării, sunt nenumărate, deschise fiecăruia în parte în forme unice, modelele nu sunt deocamdată prea multe.

Câştigul din lectura cărţii este legat atât de un a şti cum (know how), cât şi de un a şti ce (know what). Bibliotecile sunt instrumente fără valoare în absenţa oamenilor care deja le-au citit şi asimilat. Câştigul ţine şi de câştigarea decenţei de a fi învăţăcel prin practica interacţiunii permanente păstrând totodată distanţa.

Cartea se înscrie în demersul coerent de educare a celor care doresc altceva pentru ei şi pentru ţară. Miza e refacerea ţesăturii socială distrusă de raţionalism barbar, într-un mod pe care nu îl poate prezice nimeni, aşa cum cele 365 de zile au creat imaginea unică a acestui volum. Miza este o urbanizare fără înstrăinare de Dumnezeu şi o cunoaştere a lumii întregi fără pierderea dragostei de oamenii ţării tale, de care te doare sufletul. Cartea este o demonstrare pe viu că aşa ceva este posibil.

Cartea are nevoie de cititori care caută textul, nu pretextul, “adică viitoarea poză pe Facebook, cu autograful acordat, dublată de un selfie împreună cu autorul...” Greu de spus dacă mai există mulţi astfel de oameni în România, cât pentru tiraje masive asemenea best-seller-ului “Averea bunei educaţii”. Dar cu siguranţă unii vor deveni după ce o vor citi. Efortul parcurgerii ei se justifică din plin: este poate cea mai deschisă, tranşantă, clară carte a unui om care a rezistat agresiunii sistematice publice şi private a mediocrităţii şi imposturii. O carte “cărămidă”, un reper care îţi ridică moralul că ciuma se va încheia mai repede, că poate vom mai apuca şi o Românie normală.

[1] Baconschi T., 2019, 365 de lămuriri în compania lui Laurenţiu-Ciprian Tudor, Ed. Polirom, Iaşi

Foto: Triumful morţii, Pieter Bruegel cel Bătrân (imagine preluată de pe Wikipedia commons)

Simplitatea timpului

În acest mic text prezint un model al timpului şi câteva interpretări ale lui.

În schema de mai jos am schiţat un model grafic al timpului. Timpul simplu este unul în care nu există nici o reprezentare depre timp. Timpul nominal este unul în care se face deosebirea calitativă între timp şi netimp, între ceea ce este măsurabil şi ce este nemăsurabil în mod principial. Timpul ordinal este un timp măsurabil în care se poate face numai o ordonare a momentelor observate sau măsurate, fără ca distanţa dintre observaţii să aibă vreo semnificaţie. Prin timp metric înţelegem o variabilă în care fie distanţa dintre momentele de timp are sens (adică un timp în care raportul dintre intervalele de timp are un înţeles), fie există în plus şi un zero fixat, o origine faţă de care începe măsurarea timpului sau faţă de care în modelul reconstruit al realităţii aplicăm unitatea de măsură a timpului cu care se calculează lungimile intervalelor de timp.

Observaţii:

·         Timpul metric este folosit în ştiinţele moderne ale naturii, vieţii, pământului şi sociale. În diferitele teorii se foloseşte un timp cu zero absolut sau un timp raport, fără zero absolut. Ceasul (procesul natural) care dă lungimea intervalului cu care se face metrizarea diferă de la o teorie la alta şi se schimbă în timpul asociat teoriilor de evoluţie culturală. Ceasul natural este obiectiv numai la o anumită scară de timp cultural. Lungimea totală a intervalului în care e necesară măsurarea diferă de la o teorie la alta, în funcţie de scara de timp a procesului descris. De exemplu, în teoriile cosmologice poate fi sau nu nevoie de un zero absolut, iar ceasul este ales dintre procese fizice. În teoria selecţiei naturale nu este nevoie de un zero absolut, ceasul este ciclul de viaţă al organismelor din specia respectivă, iar intervalul de timp necesar pentru explicaţia prin această teorie este un număr mare de cicluri de viaţă. În teoriile despre apariţia vieţii şi evoluţia dintr-un ancestor comun prin cuplarea multor procese de selecţie naturală şi de dezvoltare ontogenetică e nevoie de un interval mai mare de timp şi de o metrică independentă de ciclurile de viaţă, preluată din fizică. În teoriile istorice intervalul de timp necesar este mult mai restrâns, iar teoriile din ştiinţele moderne evoluează conform teoriilor de tip istoric.

·         Timpul ordinal este folosit în psihologie, nu există un ceas al proceselor mentale care să furnizeze o metrică obiectivă. Cronologia evenimentelor din minte se stabileşte convenţional prin cuplajul lor cu evenimente din exteriorul minţii.

·         Timpul nominal este folosit în teologie, netimpul este veşnicia, iar timpul are una dintre formele ordinale sau metrice. Timpul simplu se poate insera oricând în timpurile derivate din el, direct sau prin entităţi ce ţin de veşnicie, de exemplu prin actualizare liturgică, prin pronie, alte procese descrise în limbaj teologic. Timpul infinit poate fi gândit în termeni metrici sau ordinali prin intermediul obiectelor matematice folosite în aceste contexte şi este o noţiune diferită de veşnicie (netimp), care nu depinde de obiecte matematice.

·         În limbajul comun se folosesc toate tipurile de timp, cu excepţia celui simplu.

·         În viaţă se folosesc toate tipurile de timp. Identitatea persoanei face să existe o nevoie de coerenţă a tipurilor de timp, care se obţine cu diferite strategii.

Intepretări ale modelului timp (strategii de obţinere a coerenţei între tipurile de timp):

·         Interpretarea din perspectiva evoluţiei biologice şi culturale : timpul simplu este cel de care ţine seamă orice organism viu, iar celelalte tipuri de timp apar în diferite momente de dezvoltare a minţii organismelor animale şi a reprezentărilor acestora despre lume externă. O reprezentare considerată cea mai realistă la un moment dat e folosită ca sistem de referinţă pentru interpretarea celorlalte tipuri de timp. De exemplu timpul fizicii este folosit acum pentru a interpreta timpul ordinal şi nominal prin apel la diferite teorii suplimentare care fac legătura între procese fizice şi procese din minte şi cultură.

·         Interpretarea filozofică : este asociată teoriilor filozofice despre timp şi relaţia acestuia cu fiinţa, constă în teorii ontice (ţin de statutul epistemic al obiectelor termeni primi din diferitele domenii de cunoaştere obiectivă), ontologii (sistematizări cu pretenţii de universalitate a tuturor entităţilor din toate domeniile), alte tipuri de teorii (de ex. de tip transcendental, bazate pe cercetări invariantive în diverse domenii de cunoaştere).

·         Interpretarea antropologică : mentalităţile indivizilor, societăţilor şi stadiilor de dezvoltare istorice ale acestora pot fi dominate de un anumit tip de timp sau de altul. Reprezentările despre cei diferiţi se fac prin scheme proprii fără să existe în mod necesar o unitate sau o toleranţă la alte tipuri de reprezentări, care în general nu sunt înţelese, ci doar interpretate. Cu cât reprezentarea despre timp este mai aproape de schema de mai sus, cu atât capacitatea de a înţelege pe cei diferiţi situaţi la niveluri de specificare mare a tipului de timp (de exemplu utilizatori care privilegiază timpul fizic actual) este mai mare.

·         Interpretarea creştină : schema corespunde gândirii în diferitele ei momente. Staţionarea în timpul simplu este imposibilă pentru om şi accesibilă doar ca limită (mecanismul e descris în teorii teologice ca cea palamită), dar este principial firească Omului model, care are fiinţă dumnezeiască din-ainte de veşnicie (din-ainte de netimp, apărut odată cu creaţia). Descrierea din textul creaţiei biblice este de tip nominal şi ordinal ireductibile la tipul metric. Descrierile metrice sunt instrumentale pentru scopuri practice pe termen scurt şi fără relevanţă teologică directă, sunt produse ale minţii omului aflat inevitabil în stare de nesimplitate. Relevanţa teologică a descrierilor metrice este prin intermediul relaţiilor dintre oameni. Când descrierile metrice sunt intepretate creştin prin scheme ca cea de mai sus există consecinţe antropologice de tipul toleranţei bazată pe înţelegere (înţelegerea de acest fel nu este necesară pentru o viaţă care merită trăită).

Darul desăvârşit

Bucuria de a primi trupul, mintea şi sufletul, libertatea, e totodată responsabilitate. Toate ne sunt daruri de folos ca să le umplem cu dragoste.

Toate care ne par importante vedem că sunt numai când nu ne mai apasă importanţa lor. Dacă am fost orbi, atunci să primim în dar vederea. Dacă am fost deznădăjduiţi, atunci să primim încredinţarea prin Cel ce a venit smerit ca să ne scoată din robie, bărbatul rânduit. “Iar nădejdea nu ruşinează pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre, prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5: 5).

Cel ce ne-a dăruit viaţă aduce nopţii cântări de veselie. Veselia în trup îşi arată adevărata fruuseţe numai gustată cu ochii fără de trup. Veselia lumii e soră cu lăcomia şi ne depărtează de bucurie. “Iar noi n-am primit duhul lumii, ci Duhul cel de la Dumnezeu, ca să cunoaştem cele dăruite nouă de Dumnezeu” (Corinteni 2, 2, 12).

Dumnezeu ne-a dăruit trupul, mintea şi sufletul ca să le ţinem curate, umile şi gata să fie umplute cu dragoste. Pruncul Hristos se naşte mereu, iar cu rugăciunile maicii Lui îşi caută culcuş în noi. Ce onoare, ce bucurie desăvârşită ne aşteaptă. Darul desăvârşit ne copleşeşte cu bucurie, darul desăvârşit ne primeşte la picioarele sale.

Timpul sufletului nostru se împleteşte cu timpul istoriei în momentul adevărului. Teoretizările ştiinţei moderne şi ale filozofiei devin mici lumi periferice, provinciale, trăind doar prin lumina centrului lumii, al dragostei, al coborârii Lui între noi, al fugii lui împreună cu părinţii soi. Pentru noi, nevrednicii, pentru a coborî în deşertul suferinţei în care ne-am complăcut din mândrie. Pentru ca ţâşnind vertical să arate calea de urmat, nădejdea şi slava.

“Să vă dăruiască, după bogăţia slavei Sale, ca să fiţi puternic întăriţi, prin Duhul Său, în omul dinăuntru” (Efeseni, 3: 16). “Spre lauda slavei harului Său, cu care ne-a dăruit pe noi prin Fiul Său cel iubit” (Efeseni 1: 6).

“Căci vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El” (Filipeni 1: 29). Tragediile istoriei, pătimirile, se vor repeta mereu oricât de mult ne vom feri de ele, pentru că lumea aparţine răului. Lumea este cea în care adevărul şi dragostea sunt umilite programatic, iar mai apoi ucise. Lumea este cea care având de ales nu caută calea cea îngustă. O lume pentru care ne rugăm şi din care facem parte putând cădea oricând. Avem nevoie de rugăciunea tuturor, de a  sfinţilor, de a Maicii Domnului, de mila Lui.

“Vedeţi ce fel de iubire ne-a dăruit nouă Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, şi suntem.” O iubire neemoţională şi necomercială, o iubire în care ne aşezăm în lumina Lui prin curăţare şi unire, o iubire în care ne strângem prietenele şi prietenii în braţe cu bucuria naşterii lui Hristos. O dragoste în care orice dar oferit sau primit e semnul darului desăvârşit.

Intrând în Betleem tăcerea se cere mărturisită, lumea se cere schimbată prin dragoste, iar lupta cu duhurile răutăţii se cere dusă până la vremurile din urmă. Încă o naştere, încă o bucurie.

Miza alegerilor din Universitatea din București pentru funcția de rector

În ultimii opt ani Universitatea din București a evoluat în răspăr cu mediul politic ostil valorilor autentice, a pus accentul strategic pe excelență și pe mesaje civice împotriva derapajelor politice. Din rațiuni de echilibru intern nu a existat la nivel de conducere voința pentru a transfera aceste valori la nivel operațional, unde legea au făcut-o cei fără nici un interes pentru performanță academică. Pozițiile mari s-au ocupat ca și până acum fără nici o legătură cu capacitatea de a obține resurse și a produce cunoaștere la nivel internațional. A existat un sabotaj intern permanent din partea unei mase mari de angajați care s-au simțit amenințați și care doreau și doresc o evoluție autarhică a țării. Coroborat cu tăierea banilor pentru cercetare pe bază de competiție de către guvern rezultatul net a fost scăderea producției științifice și scăderea în clasamentele internaționale.

Discuțiile anti-plagiat s-au păstrat strict în legătură cu cazurile vizibile politic, despre manualele interne s-a acceptat în mod implicit că pot fi plagiate, la fel la nivel de licență și master. Numai cine a vrut personal să lucreze la alte standarde a făcut-o, nu a existat nimic operațional în acest sens impus de la vârf pentru toată universitatea, doar punctual în unele facultăți, rare.

Un corp administrativ vechi de tip cvasi-comunist, obișnuit cu noi și vechi conduceri care vin și pleacă, a făcut doar ce a știut să facă dintotdeauna, în disprețul ascuns pentru profesorii priviți ca niște “guguștiuci”. Serviciile de informații care au oamenii lor oriunde se împart resursele au încurajat acest mod de abordare, pentru că nu le interesează decât controlul, fără nici o legătură cu performanța, care poate deranja chiar oamenii lor recrutați dintre profesori. Rezultatul este o clădire a rectoratului care nu are nici o legătură cu ce poate fi un rectorat (plăcuța afișând asta s-a și dat jos) și care va funcționa ca o clădire administrativă fără prea multe calități în afara faptului că există (ceea ce nu e puțin lucru). Trist în toată această poveste este că toată lumea a făcut cam tot ce putea să facă, adică a dat maximul și chiar mai mult, investind personal, dar neputându-și depăși umbra.

Nu e nimeni în această instituție care să vrea răul ei, dar pur și simplu mulți nu înțeleg ce este o universitate, de ce sunt profesori, ce înseamnă să fii profesor, și așa mai departe. Când spun acestea mă refer la ce fac în practică, nu la ce afirmă. Există o minciună de sine generalizată social. Pe de altă parte, dacă toți oamenii de acest fel ar pleca ar mai rămâne poate un 20-25 % din personal, ne-am închide.

Fără o perspectivă meta-istorică și o înțelepciune personală rezultatul nu poate fi decât nemulțumirea, frustrarea celor care pun osul, și izolarea autistă cu preocupări compensatorii a celor care își umplu timpul crezând că sunt profesori. Cei doi candidați care se află în etapa finală a competiției, Prof. Preda și Prof. Vlad, sunt amândoi din prima categorie, oameni care au investit intens, sunt nemulțumiți de starea de fapt și vor mai mult.

Profesorul Preda a luptat pentru mutații instituționale de excelență (premiile Senatului, comisii care să includă numai oameni care îndeplinesc criteriile actuale pentru poziția respectivă aflată la concurs), generând ură mocnită din partea majorității membrilor universității, care au sabotat copios inițiativele când au putut și au înghițit scrâșnind din dinți când n-au avut de ales. Cred că există facultăți în care nimeni, cu excepția a una - două persoane, nu mai poate participa în comisii de concurs pentru Profesori. Directori de departament se găsesc în situația de a fi cel mult secretari de comisie, etc. Dacă ești confruntat cu asta și în paralel ai grade în servicii, sau ai mari firme, sau ești mare pe la vreun partid, e lesne de înțeles ce gândești destpre “guguștiucii” de la conducere.

Prof. Vlad a dus greul admistrării de zi cu zi a treburilor interne ale universități, lucrând până la epuizare ca să acopere toată treaba în mediul haotic din țară. Fără să aibă vreo legătură cu excelența academică în termeni de producție personală a susținut onest cât a putut toate inițiativele celor care au încercat să facă ceva în acest mediu ostil preocupărilor academice serioase. Într-un spațiu în care transparența și deschiderea sunt pasări rare a dat dovadă de permanentă deschidere la problemele tuturor prin comunicare directă, sărind nivelurile intermediar care puteau bloca orice demers, și de obicei le blochează. Buna credință a ambelor persoane e indiscutabilă.

Oricine privește la ce se întâmplă și se desprinde de interese personale pe termen scurt înțelege că există o complementaritate clară între cele două profiluri. La nivelul votanților situația nu e neapărat la fel, radicalismele de ambele părți find în tonul imaturității acestei comunități organizaționale. De partea domnului Preda sunt și poziții care habar n-au cum se derulează un proiect unde cercetarea nu se face doar din cărți, necesitând nenumărate lucruri de la curent la spații funcționale, muncitori care să nu piardă timpul, etc. De partea domnului Vlad sunt și puzderie de profesori modești care nu mai vor la conducere pe cineva care-i pune în situția să se uite în oglindă.

Aș vrea să fie foarte clar, alte universități o duc mult mai rău decât o ducem noi, ponderea celor care vor să facă perfomanță e mult mai mică, politizarea e masivă, iar cei dispuși să lucreze sunt captivi unei supraexploatări, fiind eventual puși cu poza ca să valideze practicile corupte din interior. Există universități chiar mari unde rapoartele științifice se dau la poezie, proiectele fiind un fel de aranjament interpersonal fără nici o responsabilitate reală pentru banul public. De institute nu mai discut, e jale, exceptând persoane izolate care vor să arate că nu sunt asemenea celorlalți care i-au pus în umbră o viață întreagă. Din această perspectivă UB e ca o făclie așezată în vârf de munte, luminând poporul.

Revenind, din cele de mai sus orice om care a făcut vreo analiză organizațională sau înțelege ce este una își dă seama că nu poți să ieși singur. Nu ne putem ridica de păr  ca să ne scoatem cu tot cu cal din mlaștină. Singura șansă a UB, și a României, este racordarea acum, nu mai târziu, la practicile europene. Dimensiunea strategică e decisivă, cea operațională fiind secundă. Mai bine să mori țintind spre cele de folos decât să trăiești renunțând de facto la toate valorile relevante, în cazul nostru la cele ale excelenței academice, ca să mori ceva mai târziu într-o hiperprovincializare masivă, trăgând un popor în prăpastie după tine, după așa zisa elită. Evident, o astfel de perspectivă retorică trebuie depășită într-o soluția managerială reală.

Soluția este că abilitățile manageriale, oganizatorice, ale ambilor candidați, oricum mult peste ale titularului mandatului anterior, sub a cărui excelență academică se află amândoi, trebuie puse la un loc în seviciul cetățenilor și al țării. UB nu e pentru ea însăși. În cazul în care va fi ales rector domnul Vlad are datoria morală să nu răspundă intereselor meschine ale multor susținători și să promoveze tot ce a afirmat UB în ultimii ani, având în plus ca obiectiv și să asigure excelența academică și organizatorică de sus până jos. Dacă va fi ales domnul Preda aceste lucruri sunt de la sine înțelese, iar în plus are datoria ca potențialul administrativ de excepție al contracandidatului să fie pus în valoare.

Miza alegerilor din Universitatea din București pentru funcția de rector este legată de integrarea noastră intelectuală și prin elite în spațiul european: dacă va avea loc fie și atât de târziu, sau dacă va avea loc într-un orizont nedefinit de timp, probabil prea târziu.

Oamenii pentru care ziua României e permanent

România există pentru că unii oameni se roagă pentru ea, aici și din cer. Orașele sunt spuma valurilor de tăcere pe marea de rugăciune. Alegerile nici nu există, instituțiile sunt ficțiuni cu o realitate convențională, mici ritmuri care ar putea la fel de bine să nu fie. România pulsează dincolo de aceste jocuri marginale, de înțeles, dar secunde, câtă vreme cineva se roagă pentru ea.

Țara noastră subzistă din dragostea unor oameni pentru neamul lor, pentru spațiul lor de viață. E un atașament la care ar putea renunța oricând, pentru că mizele sunt mai mari decât o simplă țară acolo unde mințile se unesc în inimi și bat-rostesc împreună. Dacă nu renunță la România e dintr-un sentiment de solidaritate istorică, o generozitate și o responsabilitate asumată, o grijă de ceilalți. Discreți, tăcuți, au grija ca fiecare strop de efort bine îndreptat al celor căzuți în mlaștina luptelor nerelevante să nu se piardă.

România ar fi putut fi orizontală, un deșert sau o junglă ecuatorială, dar fiind așa cum este are o structură ușor de înțeles a valorilor. Cumva e un desene ceresc pentru oamenii mai simpli, care înțeleg mai greu, ca noi, care au nevoie să pună degetul în gaura cuielor Celui răstignti. În acest desen ascunsul important e sus, iar josul urban e în văzul tuturor. Și mai josul sub-urban vrea să iasă la suprafață dintotdeauna și în ultima vreme a și făcut-o. Ne-ar fi copleșit dacă nu venea susținerea celor aflați sus. Am fi avut și am putea avea oricând o viață a spaimei, a urii, a zgomotelor stridente insuportabile, a forței răului desfășurată în forme pe care nici nu le putem gândi în preajma cărorar nu ai puterea nici să-ți faci cruce. E prea târziu să mai vrei să scapi, trebuie să te fi ținut la distanță. Și atunci apare susținerea din partea celor de sus. Există o forță care nu se impune, dar e recunoscută ca autoritate de rău, și aceasta e tăcerea, vorba blândă neprefăcută, simplitatea. Mai bine să îți pierzi o mână, limba, ochii decât să rănești sau distrugi așa ceva.

Cele de mai sus sunt descrieri obiective, oricine vrea le poate vedea. Dacă cineva nu le știe e pentru că nu vrea să fie atent în jur. N-a umblat, n-a ieșit din traseul zilnic devenit o capcană repetitivă, sau când a întâlnit n-a putut vedea, sau nu a primit privirea, sau n-a fost luat de mână pentru că ar fi refuzat cerând o Românie pentru sine, nu una a noastră.

E natural să existe ură de noi când vedem numai indivizi în jur, fie ei și civilizați, și e la fel de natural să ne bucurăm de dragostea de noi, bucuria de noi, demnitatea noastră, când suntem prin felul de viață împreună tot timpul. Tot. A fi tot timpul nu înseamnă a ne cunoaște intimitățile, a ne tutui, ci a ne uni în respect și afecțiune față de cei care sunt prezenți și cei care nu mai sunt prezenți, dar sunt altundeva. Miezul este această fermitate a convingerii în cele nevizibile, ea e piatra pe care se clădește tot restul. Temeiul României este dat de cei care o au.

A spune că România există pentru că unii oameni se roagă pentru ea, aici și din cer, este a descrie o relație cauzală obiectivă. Nu e un sentiment, deși nu e străin de afecțiune, nu e o metaforă. Nu trebuie căutate interpretări. Nu e nici un îndemn, e o simplă constatare.

Ca să poată exista mall-uri deschise 24 din 24 sau săli de fitness 24 din 24 trebuie să există oameni care se roagă 24 din 24. Când acești oameni vor dispărea de pe pământ vor dispărea toți oamenii. Faptul că România are astfel de oameni ascunși prin tot felul de locuri e ceva de care cu adevărat ne putem bucura, fie și episodic, așa cum am decis, de ziua noastră națională instituționalizată, în felul nostru cu fanfare, jocuri, altele. Pentru ei ziua noastră e permanent, iar bucuria este desăvârșită undeva în interior.

Notă: imagini de la schitul Prislopel, valea Cheii, Vâlcea, 30 noiembrie 2019.

Cum să ieșim din îmbrățișarea mortală a sistemului

Odată ce lucrurile s-au așezat, cu România definitiv în spațiul nord-atlantic și european pe durata timpului de viață istorică al acestor proiecte, iar Republica Moldova sub influența puternică a Rusiei fără nici o perspectivă de defectare cel puțin până când pacea universală nu se va instala pe pământ și lupii vor umbla la braț cu mieii în bună înțelegere, lupul va mânca iarbă, iar mielul va mai ciguli câte un pic de cărniță, odată ce lucrurile s-au așezat, așadar, cu soluția economică națională definitivă de a trăi pe datorie durabilă sperând că în vreun orizont oarecare de timp ni se vor șterge cele de returnat precum polonezilor, sau cel puțin că nu vom ajunge ca grecii, odată ce s-a clarificat că aceste datorii nu se vor face în est, ca Republica Moldova, ci numai și numai în vest după cum sunt regulile constelației noastre, odată ce lucrurile s-au așezat în acest fel putem trece la chestiuni mult mai importante cum ar fi cum să ieșim din îmbrățișarea mortală din punct de vedere moral a sistemului.

Răspunsul pe scurt este că vom ieși nemaifiind fraieri. Fraierul caută ieșire la stânga, la dreapta, înainte sau înapoi, geografic și istoric. O astfel de ieșire nu există într-o așezare ca cea descrisă în paragraful anterior. L-am scris monolitic, lung, ca să fie clar caracterul așezat inexpugnabil din perspectiva vieții unui singur individ, faptul că sistemul este instituționalizat trans-național. Nu putem ieși din această chestie decât în sus, ceea ce nici nu cred că e o mare descoperire. De la Hristos se știe că se iese din mormânt în sus.

Fiecare dintre noi poate să nu mai fie fraier și să iasă din "îmbrățişarea mortală" a sistemului, prin:

1) condiția preliminară a detaşării lăuntrice de mizele lumeşti (bunuri, putere) fără a pierde realismul în privința lumii (detaşare prin dragoste de oameni şi Dumnezeu, nu prin izolare psihică)

2) curaj rațional, strategic

3) hotărâre în acțiuni ferme şi punctuale, transparente, da şi nu clar practic.

4) construcție permanentă în acord cu talanții primiți, dar fără subminarea punctului 1, şi cu buna asimilare a tot ce e prin Sun Tzu (un om mai capabil decât oricine din sistemul de azi)

Se înțelege că ieşirea ține de fiecare în parte, inclusiv de politicieni şi cei din sistem care vor să se schimbe. Nu e nici top-down, nici bottom-up, este, dacă va fi, policentrică.

Dar să fim realiști. Pentru cei mai mulți oameni e preferabil să pici de fraier demonstrând vădit că eşti rațional, decãt să îți asumi riscul de a fi realmente rațional, gândind strategic, pe termen mediu şi lung.

E posibil să fie o lipsă de încredere sau un conformism, nu ştiu. Cert e că se corelează cu preocupări din cele mai nobile după ce ai jucat cartea în mod perdant. Nu că noblețea ar fi ceva rău.

Aș dori ca acest mic text să fie un îndemn la optimism, dăznedejdea e pentru cei sortiți pieirii. Suntem puternici, mulți, și nimeni nu ne poate învinge câtă vreme nu (mai) suntem fraieri. Luați-o ca de la cineva care a fost și știe cum se iese din îmbrățișarea mortală a sistemului.

Câteva semnale politice după turul doi al alegerilor prezidenţiale

În ordinea importanţei lor putem vedea un semnal geopolitic, unul legat de funcţionalitatea democraţiei noastre pe termen lung, şi unul legat de calitatea resursei umane a partidelor.

Pe plan geopolitic e clar că ai noştri, domnii şi doamnele din sistem care susţin direcţia UE şi NATO, i-au bătut pe ruşi cu armele lor: fake news pe fake news se scoate, iar idioții utili cu inteligenții utili. Nu a existat un pericol real să câştige doamna Dăncilă, nu a existat un pericol să participe doar 35% din electorat la alegeri, s-a creat doar o psihoză în acest sens ca parte din războiul hibrid. Cam departe de sursele antice ale democrației, dar destul de aproape de visul lui Habermas al rațiunii publice: "Dacă ați vrut rațiune, poftiți !" Scopul scuză mijloacele, iar raţiunea publică e în astfel de vremuri un simplu instrument de soft power pentru lichidarea vehiculului intereselor estice în România, PSD.

Cele de mai sus sunt raţionale la scară mară, dar au şi nişte costuri colaterale la scară mai mică şi au dus la o contrareacţie din partea cetăţenilor: avem un semnal politic pentru o democraţie nedirijată. În timp ce participarea la vot în ţară la turul 2 a crescut cu 3.57 %, ponderea voturilor anulate a crescut cu 25.37%. Făcând eventual corecţia pentru voturi proporţional mai mult eronate odată cu creşterea participării rezultă că circa 30000 de cetăţeni au dat un clar vot de protest împotriva felului cum s-a derulat această campanie electorală care a fost manipulată spre o finală de acest fel. 30000 de oameni s-au dus la vot în turur doi numai ca să spună că nu vor ceea ce li se s-a servit ca meniu electoral.

Mesajul acestui vot de protest este să fie asigurat un cadru de selecţie mai bună a profilului politicienilor, cu mai puţină interferenţă din partea sistemului statului şi cu un joc mai liber al procedurilor democraţiei, în care oamenii care ajung în astfel de competiţii să nu fie în situaţia să nu poată accepta dezbateri electoriale. Dacă vrei să fii lăsat să dezbați când aparții unei confesiuni minoritare e bine să nu antagonizezi instituția majorității prin declarații care nu servesc statul, ci numai emoțiile tale în chestiuni sensibile. În acest fel nici nu subminezi instituțiile democratice, devenind o vulnerabilitate promovată doar pentru că nu există altă soluție de moment. Instrumentalizarea Bibliei în ediția de lux, albă, ca final al planului de comunicare început cu mitingul - "liturghie" al d-lui Dragnea arată limpede că se dorea de către PSD o falie pe linie religioasă căreia domnul Iohannis nu putea să îi facă faţă într-o dezbatere reală, neavând resursele interne, mentale şi sufleteşti pentru unificarea naţiunii pe un astfel de palier al discuţiei. E de dorit ca pe viitor să avem candidaţi la vârf oameni care înţeleg ce înseamnă policentricitate socială şi spirituală şi respectă realmente sensibilităţile tuturor, având tactul şi înţelepciunea necesare pentru a putea face asta. Domnul Iohannis nu se ridică la nivelul regilor României dintr-un motiv foarte simplu: nu e de viţă nobilă, n-a avut de unde să înveţe cum e să fii un rege, aşa că e de dorit să nu mai fie încurajat să încerce.

Trecând la resursa umană s-a putut observa ce simplu au putut fi manipulați liderii USR şi PMP şi numeroşi cetățeni prin tema falsă că ar putea exista vreun risc să câştige doamna Dăncilă. Asta presupunând că a existat bună credinţă şi lăsând deoparte conspiraţionismul. Scorul de maidan cu care a pierdut arată lipsa capacității acestor lideri de a vedea politic, drept pentru care şi-au tăiat singuri aripile. Declarația de ieri a domnului Paleologu cu citare din Dante (lăsaţi orice speranţă cu privire la ce va urma, aici) e tardivă, ea trebuia să existe de la început, între tururi, şi să ţină deschis un culoar viabil pentru creştin-democraţie, indiferent de sfaturile din staff-ul PMP. Dacă nu ai dispoziţia să îţi asumi costuri pentru aşa ceva nu intri în joc, rolul de lider naţional nu e unul part-time.

Tot legat de resursa umană putem observa cum a fost executată doamna Dăncilă. Au împachetat-o în informații false despre şansele ei, i-au cumpărat oamenii şi au zdrobit-o cu mâna cetățenilor panicați prin intermediul ştirilor false. Asta e soarta tuturor impostorilor care mizează pe un cal pierzător. Impostorii din tabăra bună se vor bucura, în schimb, de pensii frumoase şi linişte: acestea sunt costurile jocului democratic în condiţii de război hibrid, costuri care vor fi plătite de cetăţenii productivi, că doar nu se vor tipări bani speciali pentru aceste persoane.

Acestea fiind zise cetăţenii nu pot decât să îşi vadă de treaba lor, freedom is not free. Aici sau în altă parte, dat fiind că soarta lor nu interesează pe absolut nimeni din partidele dominante, aceştia prevalându-se de contextul geopolitic ca să îşi susţină exclusiv agenda personală şi grupală după ce au bifat direcţia acceptabilă pe plan macro. Dacă aici sau în altă parte se va decide în funcţie de faptele concrete ale viitoarei puteri, de vorbe suntem sătui.

Câte două ştampilări pentru fiecare candidat

Dacă există sau nu dorinţă de a servi cetăţenii se vede când oamenii sunt pe cai mari, ce fac, în ce fel acţionează în aceste împrejurări. Cu PSD ne lămurisem, iar în campania aceasta ne-am lămurit şi cu PNL. Primul e obsedat de putere şi dominare ca să îşi domolească suferinţa complexelor de inferioritate şi poftele lacome, al doilea iubeşte puterea din toată inima, uitând că puterea e doar un joc, o asumare de roluri, care niciodată nu trebuie dus până la capăt. Puterea e în esenţă a doua ispită de pe munte, vrea să ţi-o dea diavolul ca să devii al lui. În jocul social cineva oricum trebuie să o ia, dar fără să o ia şi sufleteşte, iar asta se poate numai folosind-o ca instrument pentru servirea celorlalţi. Un stat de drept este o construcţie instituţională de acest fel, fundamentată pe valori creştine implicite.

PNL are însă o problemă, crede că a fi al dracului e ceva bun, semn de tărie. Crede că a dispreţui pe cei superiori profitând de poziţia ta în stat e ceva de făcut. Nu, este ceva lamentabil. Înseamnă că nu ai priceput nimic din democraţia liberală. Jocul este să laşi pe alţii să crească pe lângă tine, până la a te învinge dacă sunt mai buni în servirea cetăţenilor. Jocul trebuie jucat, nu evitat, nu tu faci regulile jocului democratic, tu doar te exprimi în cadrul procedurilor care susţin viabilitatea întregului. Iar arta politicii în slujba oamenilor tocmai asta este, să îi ţii la respect pe egoiştii agresivi simultan cu încurajarea celor buni să crească şi să servească, să producă ceva de folos. Asta înseamnă să serveţi oamenii şi ţara, nu gaşca ta. Nu a existat nimic de acest fel din partea domnului Iohannis şi a echipei de comunicare.

Prin urmare oamenii liberi nu au de ce să vrea să valideze un astfel de comportament. Ei au interesul să crească şi alte forţe pe lângă cele politice dominante, întrucât acestea sunt incapabile să producă ceva bun pentru cetăţeni dacă nu sunt sub presiunea competiţiei reale, nu a celei jucate în siajul USL. PSD şi PNL singure nu doar că nu pot garanta un spaţiu respirabil de libertate şi creativitate în această ţară, indiferent de declaraţiile pe care le fac, dar cu siguranţă îl vor călca în picioare cu prima ocazie. Faptele lor sunt elocvente. Faptele vorbesc.

De ce câte două ştampile pe căsuţa fiecărui cetăţean candidat ? Ca să fie clar, să nu se creadă că a fost vreo eroare.

Pădurea lui Dumnezeu

Abel a fost pădurar, iar Cain lucrător de pământ. Dar după un timp, Cain a adus jertfă lui Dumnezeu din roadele pământului. Şi a adus şi Abel din cele ale pădurii, fructe şi muguri, apă şi aer curat, lemn bun pentru case şi icoane, pace şi linişte. Şi a căutat Domnul spre Abel şi spre darurile lui. Iar spre Cain şi spre darurile lui n-a căutat. Şi s-a întristat Cain tare şi faţa lui era posomorâtă. Atunci a zis Domnul Dumnezeu către Cain: "Pentru ce te-ai întristat şi pentru ce s-a posomorât fata ta? Când faci bine, oare nu-ţi este faţa senină? Iar de nu faci bine, păcatul bate la uşă şi caută să te târască, dar tu biruieşte-l!" După aceea Cain a zis către Abel, fratele său: "Să ieşim la câmp!" Iar când erau ei în câmpie, Cain s-a aruncat asupra lui Abel, fratele său, şi l-a omorât.

Iar Abel trăiește acum în simplitate, așa cum și noi încercăm să trăim aici. Stânga gândirii nu știe ce face dreapta faptei bune, datoria se îndeplinește simplu, aducătoare de pace. Lucrul este o jertfă nesângeroasă, atenția e trează din dragoste. Inima e orientată spre soare.

Iar simplitatea înțelegătoare nu e de la om, ci de la Duh. Și ea să grăiește cu mintea: “Atunci ce voi face? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea. Fiindcă dacă vei binecuvânta cu duhul, cum va răspunde omul simplu "Amin" la mulţumirea ta, de vreme ce el nu ştie ce zici?” (Corinteni I, 14, 15-16).

Cain a grăit cu fapta, pentru a fi pe înțelesul tuturor, căci “cel ce grăieşte într-o limbă străină pe sine singur se zideşte, iar cel ce prooroceşte zideşte Biserica.” (Corinteni I, 14, 4). Faptele lui de trudă așezată le auzim din freamătul pădurii.

Omul simplu e bun când e cuminte, pentru că atunci veghează pașii săi, vede nenorocirea și se ascunde. Iar nenorocirea ar fi să vândă dușmanilor Tăi taina Ta. Omul simplu nu-și face socoteală, nu vinde pur și simplu, iar îndrăzneală are pentru este cu Iisus.

Cei care știm să socotim să o facem ca pe un lucru oarecare, în simplitate. Nimeni nu poate măsura fără a socoti, și nimeni nu poate împărți cu dreptate dacă nu are simplitate. Nu trăim printre îngeri și e nevoie de amândouă.

“Muntele va fi al tău şi pădurea. Tu îl vei curăţi şi va fi al tău până la capătul lui” (Iosua Navi, 17: 16). Pădurea și muntele sunt una, iar omul este alături de ele. Pădurea nu este fără munte, nici muntele fără păduri, iar omul nu poate fi fără amândouă. Și nimeni și nimic nu poate fi fără Dumnezeu.

Coşmarul lui John Stuart Mill

Se făcea că pe toate monedele era efigia sa şi deviza „Cumpăraţi şi veţi fi Liberi !” În obscurele ţări ale estului la înmormântări catafalcurile opreau în intersecţii şi se aruncau pumni cu bani în jur. Nimeni nu mai era sărac, dar se păstrase obiceiul ca oamenii să-i culeagă îmbrâncindu-se: “Iar au venit ăştia cu Libertatea !”. Apoi îi aruncau banii pe mormane de gunoi, conform tradiţiei. Câinii vagabonzi lingeau monedele care intraseră în contact cu resturi alimentare.

Tot ce nu era liberal devenise iliberal şi de nefrecventat. Câte un platon de cauciuc moale aşezat ici colo primea şuturi compensatorii de la oricine simţea nevoia, aşa cum ai bea din ţâşnitori. În jurul parlamentelor şi guvernelor zilnic mărşăluiau circular mii de oameni purtând panouri uriaşe cu chipul său şi bannere: „Victoria Libertăţii este Absolută”, „Moarte Iliberalismului !”, „Planeta a învins !” “Aici e ţara Libertăţii”, „Evul Mediu a Trecut: URA !”. Meciurile de fotbal începeau prin lege cu un exerciţiu de cartonaşe refăcând chipul său la scări monumentale pe întreg stadionul în trei culori ale steagului fiecărei ţări, apoi în culoarea Globală, un albastru cu picăţele alb şi norişori. Pe orice întrerupător electric scria „Libertate: Push for light !”. Pe faţa interioară a capacelor din toalete scria opus: „Push for the death of illiberalism !”. O ramură specială din death studies începuse să studieze academic aceste fenomene, cine şi de ce apăsa sau nu mai apăsa.

Statul împărţise slujitorii săi în apărători şi duşmani ai libertăţii, în buni şi răi, în luminaţi şi întunecaţi. Statul domina toată mass-media şi lansa meme incitatoare pe forumurile de socializare: Gândiţi, exprimaţi-vă liber ! Voi sunteţi cei mai importanţi ! Universitatea “Was heisst Denken” primea finanţare specială, cu condiţia ca acolo să se gândească necontenit. Cursurile erau live pentru toţi cetăţenii. Pentru că lucrurile intraseră deja în rutină de generaţii exista un software specializat programa tendinţele mediatice cu elemente aleatoare de lebede negre şi albe, astfel încât să corespundă unei eventuale realităţi menite să ţină mintea ocupată.

Libertatea se transformase dintr-un proces viu într-un idol mort, dintr-o trăsătură a persoanelor aflate în interacţiune într-un capital posedat, un asset. Libertatea se vindea şi se premia, nu se mai exercita. Elita libertăţii privea de sus populaţia de pe afişe enorme, pentru ca toţi oamenii să tânjească după libertate şi să cumpere. Toate dialogurile trebuiau să mimeze gândirea critică, dar finalmente să se ajungă la un acord. Divergenţa de opinii era însuşi răul. Calea de mijloc trebuia păstrată static, asemenea unui adevăr imuabil, ca să nu iasă nimeni din ea, fiind îngustă. Dramatismul vieţii dispăruse, dar pentru calitatea ei conform standardelor dezvoltării libere acum era mimat prin lege. Nimeni nu avea dreptul să trăiască prost, să fie idiot, să eşueze, sau să nu se mântuiască.

John Stuart Mill suferea şi se zbătea în somn. Printr-un mecanism de apărare a eului un travelling hitchcockian îl purtă pe culoarele clădirii, ieşi pe fereastră printre gratii, se îndreptă spre zidurile înconjurătoare drapate cu sârmă ghimpată şi şanţuri pe trei rânduri umplute cu şerpi şi crocodili, ca să nu imigreze nimeni ilegal în Fericire, şi se opri pe balconul unei clădiri din apropiere.

Privind în urmă se vedea clar pe poartă denumirea instituţiei din care plecase: Balamucul Iadul Fericit – BIF. Se aşeză pe fotoliul său la măsuţa obişnuită pentru cafeaua matinală, lângă care se aflau newspaper-ul proaspăt sosit şi o mică Evanghelie.

Nebunia era la numai un pas, dar totuşi era afară. Din apropiere se auzea uruit de tancuri şi un cântec ritmat, de cazacioc.

Moralitatea umanismului ateist

În timp ce în statele comuniste ateismul ștințific și etica socialistă asociată lui erau instituții prin care statul spera ca prin intermalizare să apară omul nou, printr-un mecanism centralizzt, de sus în jus, prin putere politică, umanismul ateist de sorginte occidentală care se dezvoltă acum și în România este rezultatul unei evoluții culturale informale, a apărut printr-un mecanism neconstrângător, de la cetățeni către stat. În timp ce primul violenta structurile sociale care susțineau comportamentul moral în mod informal, al doilea răspunde unor nevoi specifice ale unor oameni, indiferent de funcționarea vreunor instituții..

Oamenii sunt cei care acordă științei un rol privilegiat în corpul cunoașterii umane,susținători ai scientismului, iar nevoia lor este de a ști că e bine să faci bine. Această nevoie general umană capătă o justificare în contextul cultural dominant acum în occident, unde instrumentele culturale avute la dispoziție sunt preponderent de tipul cunoașterii științifice. În esență este vorba de manifestarea convergenței clasice dintre adevăr și bine, sub altă formă.

Teoriile despre fundamentele evoluționiste ale moralității umane de felul celor care difuzează și spre noi (exemplu aici) pot fi interpretate din perspectiva evoluției culturale (pe linia lui Hayek) ca o trăsătură funcțională emergentă la nivel grupal / cultural în societățile în care domină gândirea scientistă, cu rol adaptativ în supraviețuirea lor prin justificarea eficientă a existenței regulilor morale. A argumenta că nu sunt constrângătoare în sens filosofic nu le va lua impactul, ele răspunzând unor nevoi clare pentru oamenii din astfel de societăți, și pentru grupurile de acest fel din societăți tradiționale care le importă. Sunt de părere că este chiar imoral să vrei să le subminezi la scară socială aruncând în anomie mase de oameni, adevărul din punct de vedere al gândirii teoretice științifice sau filosofice putând fi livrat fără riscuri doar în cercurile academice și către elitele intelectuale ale acestor grupuri.

Nivelul de inteligență și costurile de achiziție ale aparatului conceptual ca să păstrezi și moralitatea și să înțelegi și adevărul accesibil secular sunt foarte mari și fac această strategie (ilustrată la noi de oameni ca Prof. Mircea Flonta) inaccesibilă majorității oamenilor.

Există și niște costuri ale validării publice a utilității unui astfel de umanism: dorința de maximizare a manifestării altruismului de către adepții lui prin universalizarea lui decuplată de orice context cultural și grupal unde e realmente folositor. Umaniștii tind să creadă că e vorba de ceva general uman în modul de justificare a moralității, când general umane sunt doar nevoia de moralitate, de a face bine, ca atare și faptul că într-un fel sau altul, în funcție de mijloacele culturale avute la dispozție, sunt formulate justificări ale lui pe care informală, urmate într-un al doilea pas de instituționalizarea acestor justificări pentru a putea transmite mesajul către mase de oameni mari, care nu se mai cunosc direct, față către față. Umanismul ateist difuzat forțat în societăți unde funcționează mulțumitor alt tip de fundamentare a moralității nu poate duce decât la conflict și suferință, inevitabile pentru că trăsătura culturală nu mai este adaptativă la scară socială mare în acel mediu, lumea nefiind scientistă. Limitarea umanimului ateist la cercurile scientiste va fi percepută de acești oameni ca absurdă și suboptimală, pentru că nu au o reprezentare realistă asupra funcțiilor unui astfel de umanism și, în general, al vreunui fel de justificare a binelui. Din punct de vedere tehnic justificarea este transformată în întemeiere, cu toate riscurile fundamentaliste care decurg de aici când se întâlnesc adepții unor strategii diferite de întemeiere care nu au și o variantă de ieșire din schema conflictualistă, care pe care, de gândire (ieșiri cum sunt toleranța sau faptul de a fi rezonabil în contextul democratic liberal, respectiv iubirea necondiționată a aproapelui și înțelepciunea în context creștin).

E destul de limpede că astfel de dinamici conflictuale sunt inevitabile chiar chiar și între secularii liberali și creștini, pentru că nivelul de moralitatea reală este diferit de cel declarat sau intențioant. Conflictele nu pot fi oprite în nici un fel de oamenii care au o reprezentare mai realistă despre situație, al căror mesaj nu poate fi înțeles cu resursele existente în audiența domninantă statistic.

În condițiile morale ale României a transfera stigmatul ateismului științific comunist asupra umanismului ateist prin anologie este epistemic nejustificat, disfuncțional din punct de vedere social și imoral. La fel este și a transfera stigmatul legionarismului și ortodoxismului asupra creștinilor democrați și liberali. Pot fi interesați de astfel de acutizări și stigmatizări doar cei iresponsabili sau dușmanii geopolitici ai țării, care e de presupus că o și încurajează ca parte a războiului hibrid, fiind o cale ieftină de destabilizare cu marfa clientului.

De aceea susțin că moralitatea umanismului ateist trebuie salutată ca o formă de manifestare a dragostei într-un anumit context al istoriei. Chiar și fără să știi cu adevărat de ce faci bine important e, până la un punct, să faci bine. Aș spune, chiar, că e infinit mai important decât să știi adevărul și să faci răul, adică să fii diabolic.

Putere și iubire

Puterea e în lucruri, oameni și întâmplări și vine de la Dumnezeu. Cine crede că vine de altundeva va fi înfrânt, asemenea lui Samson. Poți spune fără a fi în pericol unui om “te iubesc” numai când știi că puterea pe care o ai e de la Dumnezeu:

“Şi puterea lucrurilor Tale înfricoşătoare vor spune şi slava Ta vor povesti.” (Ps. 144, 6).

"Cum de poţi tu spune: "Te iubesc", când inima ta nu este cu mine? Iată, de trei ori m-ai amăgit şi nu mi-ai spus în ce stă puterea ta cea mare". (Cartea Judecătorilor, 16, 15)

Puterea primită de fiecare om folosește la lucrul cu alte daruri primite. Puterea nu se dă mai departe, se folosește la lucrare. Doar lucrul făcut cu ea se dă pentru a face bine, a pune ordine în lume:

“Unuia i-a dat cinci talanţi, altuia doi, altuia unul, fiecăruia după puterea lui şi a plecat.” (Matei 25,15).

“Nu da puterea ta femeilor şi căile taie celor care pierd pe regi.” (Pildele lui Solomon, 31, 3).

“Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii.” (Romani, 12, 18).

Puterea dată poate fi luată oricând. Nu avem de ce să ne lăudăm cu puterea primită, ci numai cu cunoașterea lui Dumnezeu care ne-a dat-o:

“Dar Cel ce, prin puterea Lui, struneşte pe cei puternici, se ridică răzbunător şi toți aceştia nu se mai ţin stăpâni pe viaţa lor.” (Iov, 1, 22).

“Sfânt este Domnul; să nu se laude cel înţelept cu înţelepciunea sa şi cel puternic să nu se laude cu puterea sa, nici cel bogat să nu se fălească cu bogăţia sa; ci cel ce voieşte să se laude, cu aceea să se laude că ştie şi cunoaşte pe Domnul şi face judecată şi dreptate în mijlocul pământului.” (Cartea întâia a Regilor, 2, 9).

“Iar eu voi lăuda puterea Ta şi mă voi bucura dimineaţa de mila Ta.” (Ps. 58, 19).

Lumea întreagă este în puterea celui rău pentru că a fost dată Dumnezeu în puterea lui, și tot ce are cineva în lume poate fi dat oricând în puterea celui rău:

„Ştim că suntem din Dumnezeu şi lumea întreagă zace sub puterea celui rău.” (1 Ioan, 5, 19).

“Atunci Domnul a zis către Satan: "Iată, tot ce are el este în puterea ta; numai asupra lui să nu întinzi mâna ta". “ (Iov, 1, 12).

Hristos ne-a deschis calea pentru a ieși de sub puterea celui rău:

„El ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni, 1, 13).

Drumul ieșirii de sub puterea răului este drumul libertății, al alegerii binelui. Nimeni nu primește ispite mai mari decât puterea pe care a primit-o ca să le facă față. Puterea de a face față ispitelor se reînnoiește mereu prin atenția la slăbiciuni, nu la ceea ce ai puternic și folosești ca să faci bine:

„Nu v-a cuprins ispită care să fi fost peste puterea omenească. Dar credincios este Dumnezeu; El nu va îngădui ca să fiţi ispitiţi mai mult decât puteţi, ci odată cu ispita va aduce şi scăparea din ea, ca să puteţi răbda.” (Corinteni 10, 13).

 „Şi mi-a zis: Îţi este de ajuns harul Meu, căci puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune. Deci, foarte bucuros, mă voi lăuda mai ales întru slăbiciunile mele, ca să locuiască în mine puterea lui Hristos.” (Corinteni, 12, 9).

Ceea ce avem puternic trebuie să folosim cu hotărâre și fără laudă atunci când e nevoie:

“Dacă te arăţi slab în ziua strâmtorării, puterea ta nu este decât slăbiciune.” (Pildele lui Solomon, 24, 10).

Înțelepciunea oamenilor depinde de statulul social, cea creștină este deasupra lumii. Înțelepciunea creștină este ca o punte între puterea primită de la Dumnezeu și iubirea de Dumnzeu, iar pentru oamenii care nu au primit credință este nebunie:

“Şi am zis: "Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită, şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă"”. (Ecclesiastul 9, 16).

„Pentru ca credinţa voastră să nu fie în înţelepciunea oamenilor, ci în puterea lui Dumnezeu.” (Corinteni, 2, 5).

„Căci cuvântul Crucii, pentru cei ce pier, este nebunie; iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.” (Corinteni, 1, 18).

Puterea se pierde când nu iubești și se câștigă iubind după puterea ta. Iubirea aduce bucurie dincolo de situațiile lumești care ne-ar putea întrista, bucuria pregustării a ce este dincolo:

“Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta.” (Deuteronomul, 6, 5)

“Nu fiţi trişti, căci bucuria Domnului va fi puterea voastră" (Cartea lui Neemia 6, 10).

Domnul Boca Zian

Nu mai e multă vreme cât i ne mai putem adresa astfel, ciudat de familiar, ciudat de distant totodată, omenește respectuos, civilizat, fără să fie o blasfemie. Spunându-i o clipă așa, înțelegem unde suntem și către ce trebuie să ne îndreptăm.

Domnul Boca a suferit cumplit în fericirea bucuriei sale poate permanente, poate uneori estompată de îndoieli. A suferit nu atât pentru că a fost prigonit, ci pentru că nevrednic, asemenea oricărui om, știa despre sine că se află în cumplita situație de a fi vas al lui Dumnezeu. Boca Zian era un mare păcătos pentru că se considera mereu așa. Toată viața a căutat să facă ceva de folos cu ceea ce primise de la Dumnezeu. Privea în sus, era jos, mai jos decât toți oamenii. Tot ceea ce făcea nu era pentru sine, ci pentru ceilalți oameni. Cine îl căuta nu venea la el, ci în căutarea lui Hristos – către care putea să îndrume. Descuraja pe oricine îl căuta pe el ca individualitate, îl trimitea mai departe la Cel a cărui slugă era.

Când recunoaștem despre un om că e sfânt, ne ajutăm pe noi, nu pe el. Domnul Boca știa. Pentru un sfânt nu contează dacă i se spune că este sau nu este așa. Când noi i-am spus părintelui Arsenie să nu mai fie preot, ci să devină domnul Boca Zian, a primit fără tulburare. Pentru că era, firește, aceeași persoană. Vedea mersul, înțelegea rosturile.

Astăzi nu mai suntem tovarăși și tovarășe, am devenit o țară de domni și doamne. Pe stradă, prin instituții, oriunde, unele persoane pot fi asemenea lui. Domnul Boca Zian ne spune că în orice condiții sociale, în orice vremuri, harul Domnului lucrează. Că întâietatea este a sfințeniei pure mereu prezente, actuale, manifestându-se sub forme mereu asemănătoare, dar unice, de negândit în diversitatea lor înainte de a le cunoaște față către față, cu ochii trupești și sufletești.

Părintele ne mai spune că esențialul e să stai în brațele lui Dumnezeu și când auzi că te cheamă, și când nu mai auzi că te cheamă, pentru că știi că El te cheamă mereu. Părintele a ratat tot ce era lumește de ratat în viață, familie, carieră, bunuri, statut, mai puțin dragostea și mântuirea, adică esențialul.

Ne mai arată părintele că valoarea, meritele lumești ies mereu ca uleiul la suprafață, că făclia nu stă sub obroc, că există un sus și există un jos. Și ne îndeamnă să urcăm.

Suntem în această lume, asemenea lui, și cât suntem aici trebuie să ne pregătim. Asemenea lui.

Foto: Cabana Sâmbătă și chilia săpată în stâncă.

În memoria domnului Zsolt Torok

Zilele trecute a murit alpinistul Zsolt Torok într-o tură solo în Făgărași. Nu există civilizare a omului fără munți. Dacă geografic nu-i ai, îi ridici. Orice construcție mai înaltă dintr-o țară sau un oraș simbolizează un munte.

Omul are nevoie de diferențe de scară perceptibile vizual care să arate limpede ce este sus și ce este jos.. Omul civilizat are o natură ierarhică, pentru el ceva este mai mare, superior, altceva este mai mic, inferior. Între sus și jos există niște trepte care pot fi urcate și merită să o faci. Viața care merită să fie trăită este în urcare. A educa înseamnă să înveți pe cineva arta urcării munților.

Ascensiunea poate avea loc și fără să o iei la picior pe muntele natural. Îți alegi un model de om, un ideal, și te pui pe treabă. Nu lenevești în consum repetitiv căutând obsesiv plăcerea, nu devii o ființă plată. Alpinismul este una dintre alegerile posibile ca să urci munții. Un alpinist simbolizează autocontrolul, pacea interioră, puterea. Un alpinist este un antreprenor, un om pe picioarele lui, creativ, independent.

Nici un om care nu urcă un munte nu poate fi mulțumit, se va umple treptat de ură și resentiment. Va deveni un impostor, un apărător verbal al valorilor bune fără să facă nimic concret, un dușman al celor care fac efort și crează ceva. Va vrea să ia toate resurselor celor care vor să se înalțe ca să le consume pentru plăcerile sale meschine, egoiste. Va pretinde că face asta în numele „dreptății” plate, orizontale, a egalizării în nimic, în vid existențial. Va pretinde că a zăcea confortabil în plăceri pe munca altoria e un drept al omului. La moartea cuiva care urcă munți îl va vorbi de rău : “câte plăceri n-aș fi avut eu dacă nu se cheltuiau bani pentru a urca un munte, câte slugi la cheremul meu n-aș fi avut dacă unii nu acționau liber pentru idealurile lor.”. Iar când toți oamenii civilizați vor aplauda și admira succesul atingerii unui vârf paraziții vor fi și ei, hop, în fața oamenilor, asociindu-și imaginea ca să se înalțe pe ei, pentru că nimic din ce poate fi jefuit nu trebuie scăpat.

Alpinismul este despre cei cei care aleg liber să urce și se mobilizează în acest sens. Alpinismul este despre generozitatea de a dărui din victoria ta celorlalți. Are propria sa elită, pe cei mai buni dintre noi. Domnul Zsolt Torok este în această elită, ne-a oferit un model demn de urmat, ne-a învățat arta ascensiunii.

Domnul Zsolt Torok și-a iubit țara, România. Să ne-o iubim și noi, adică să fim liberi, puși pe treabă, în urcuș către cele aflate mai sus decât unde ne aflăm. Să ținem vii comunități puternice ale celor care vor să urce și se străduiesc să o facă, între care cele ale alpiniștilor și cățărătorilor sunt printre cele mai importante în orice țară civilizată. Dumnezeu să îl odihnească.